Unde (și mai ales ce) am mâncat în Paros/Antiparos

TIPĂREȘTE

V-am tot plimbat în ultima vreme prin frumoasa insulă Paros, de-a lungul și de-a latul, la mare și la munte... Știu că ați obosit și mai ales că sunteți flămânzi și însetați, așa că veni vremea pentru o pauză revigorantă, demnă să ne reîncarce bateriile! Nu de alta, dar urmează alte și alte plimbări, în ritmul meu (că până și Tati a ajuns să-mi spună în ultima vreme: „Mergi mai încet, ce mă fugărești așa?!”) ! :)

Azi o să vă povestesc pe unde poposirăm în cele 4 zile de le petrecurăm pe insulă, bonus una pe Antiparos. Unele mâncătorii ne-au fost recomandate, pe altele le-am ales noi după diverse criterii, cel mai adesea după... inspirația de moment. Și pe principiul că în Grecia e destul de greu s-o dai în bară în acest sens, cel puțin până acum nu prea ni s-a-ntâmplat așa rușine.

La primul loc am fost după recomandare. Tocmai ne cazaserăm la Stella, vremea prânzului trecuse de mult, meniul din avion nu ne convinsese suficient cât să ne stricăm foamea. Doamna de la recepție ne-a dat o hartă și a încercuit pe ea câteva chestii „must”; la capitolul „mâncătorii”, una singură, despre care ne-a zis că nu-i prea departe, maxim 10 minute de mers înspre dreapta, vis a vis de plaja Livadia: taverna Koralli. Am bănuit-o că ar avea ceva interese pe-acolo, dar nu ne prea păsa, eram dispuși să „riscăm”! :)

Și într-adevăr, n-am mers mult și am dat de Koralli asta. Bine, n-am făcut taman 10 minute, ci cel puțin dublu, la cât ne-am oprit, încântați, „la fiecare colț de cotitură”! Era primul nostru contact cu lumea cicladică și nu mai conteneam să ne minunăm și să pozăm! Ca să nu mai vorbesc de reîntâlnirea cu Măria-Sa, Marea!

Terasa de la Koralli nu impresionează prin nimic, dacă nu ne-am fi dus chitiți într-acolo, cu siguranță am fi ales altceva. De fapt, nici nu cred că am fi cotit-o spre dreapta la ieșirea din hotel, ci fix pe dos, căci deja ne făcuseră cu ochiul câteva terase pline de flori pe drumul dinspre port. Koralli avea și ea câțiva lăstari firavi de bouganvillia ce se cățărau pe stâlpii de susținere, dar nimic spectaculos. Poate doar superba vedere către mare, absolut liberă, neobstrucționată!

Fiind o oră de-asta nedefinită, nici prânz, dar și cina era departe... (ce mult îi iubesc pe greci că nu închid cârciumile în intervalul ăsta de timp, precum italienii!), am găsit ușor o masă liberă, mai bine zis doar vreo 3-4 erau ocupate - pe terasă, că înăuntru niciuna. Am primit imediat meniurile, pe care nu ne-a luat prea mult să le baleiem. Am ales așa: eu - calamar umplut cu fructe de mare (pleonasm culinar?! și ce dacă!), iar Tati - cod pane cu piure de cartofi. Plus o salată grecească s-o șeruim. Desigur, apă rece și juma' de vin, tot la comun.

Băuturile sosiră mintenaș, ne stinserăm setea cu câte un pahar de apă, gustarăm și din vinul sec și ușor aromat, apoi n-am avut altceva de făcut decât să așteptăm, să admirăm peisajul și să ne bucurăm că vacanța noastră - oficial - chiar începuse. Eu am mai dat și o tură prin împrejurimi și am mai făcut câteva poze, îmi amintesc.

Toate au fost delicioase, dar cel mai mult mi-a plăcut calamarul meu! Când l-am tăiat pe jumătate, s-au revărsat de acolo cele mai faine arome la care speram! Umplutura era făcută într-adevăr cu bucăți mici de fructe de mare (creveți, calamari, caracatiță), legate cu un sos de roșii și divin condimentate, doar o idee picante! Bun-bun, ce să mai! Codul lui Tati mi s-a părut banal, dar dacă lui i-a plăcut...

Din partea casei am primit câte un păhărel cu sorbetto: unul de lămâie și unul de căpșuni. Picară bine și astea...

Bugetul de vacanță ne-a fost „destabilizat” cu 37 de euro, incluzând aici și bacșișul, pe care tânărul ospătar l-a meritat pe deplin, căci ni s-a părut eficient, discret și politicos. Ne-am uitat pe prețuri și am tras concluzia optimistă că sigur o să revenim la Koralli, doamna Stella a știut ea ce zice, dar nu s-a mai întâmplat asta! Deoarece am avut atâtea alte variante la îndemână...

Evident că în seara aia cina noastră a fost alcătuită doar dintr-un al doilea pahar de vin... Și cam atât.

&&&

Prânzul ne-a prins a doua zi în Naoussa. Pe aleea pietonală ce duce către port ne-am lipit, cumva la întâmplare, de taverna Rigani (=Oregano pe grecește), ce ne promitea „bucătărie tradițională greacă”. La fel, interior banal, mi-au plăcut însă mult chiuvetele de la baie, din ceramică pictată (sau imitație, mă rog), m-am mai dus o dată să le pozez... Terasa simpluță și ea, de remarcat ar fi felul cum au „adoptat” trunchiurile copacilor; în alte părți (nu dau nume) i-ar fi tăiat pur și simplu și ar fi nivelat terenul... A, și niște tablouri pe teme marine agățate pe pereții exteriori ai cârciumii.

Ne-am așezat, am fost preluați în secunda următoare, ni s-a gătit masa cu fețe din acelea de hârtie absorbantă personalizate, ni s-au adus meniurile. Nu prea stufoase, dar nici să n-ai ce alege. Ne-am hotărât rapid: eu - papoutzakis (juma' de vânătă umplută cu carne, dată la cuptor), Tati - miel cu cartofi. Desigur, nelipsita salată grecească, pâinea, apa și vinul.

La fel, băuturile le-am primit repejor, dar nici pentru mâncare nu ni s-au lungit urechile prea tare. Bune și astea, am gustat mielul, dar tot vinetele mele mi-au căzut cu tronc. Aici n-am mai primit desert din partea casei, ceea ce m-a făcut să răsuflu ușurată, că dacă primeam, nu cred că mă puteam abține. 40 de euro a costat toată distracția, rotunjit frumos, desigur.

&&&

Și, deși n-o să mă credeți, ne-a ținut de foame binișor, astfel că pentru seară nu ne-a mai trebuit decât câte o felie de pizza și o bere, pe care le-am cumpărat de pe faleza sudică din Parikia, de la o pizzerie „to go” (are și vreo două băncuțe afară, dar absolut insuficiente pentru rulajul pe care-l are; toată lumea lua la pachet). Impasto se cheamă, dacă vă interesează; și ar trebui, că pizza chiar fu bună!

&&&

Următoarea zi am zis să facem invers: să mâncăm mai subțire la prânz și să cinăm și noi ca tot turistul - la tavernă, pe îndelete, un peștișor-ceva, un vinișor...

Foamea ne păli pe la Golden Beach de Paros, undeva pe coasta sud-estică. Inițial am plecat de la mașină pregătiți de plajă și de baie, cu prosoape, apă, tot tacâmul. Ne-am dus, am făcut poze, am zis să mâncăm întâi ceva la beach-bar și să ne întoarcem.

Pe beach-bar îl cheamă Blue Restaurant Bar, ca să spunem tot adevărul. Am dat o căutare pe Google Maps și am constatat că lumea zicea frumos de el, altfel n-am fi îndrăznit. Au și chestii gătite, dar noi am luat câte ceva de la capitolul „aperitive”: eu - tartine cu haloumi (o brânză de capră specifică, merge bine pusă pe grătar), iar Tati - dakos (pe bază de roșii tocate, cu capere și alte condimente și cu niște guguloaie de brânză cremoasă deasupra; se servește cu pâine prăjită).

N-am făcut cine știe afacere (în sensul pe care-l doream noi, să ne amăgim foamea doar), căci porțiile au fost imense! Cel puțin tartinele mele au însemnat 2 chifle mari și 4 felii de haloumi, asezonate corespunzător, cu roșii și pesto din abundență. Am mâncat și noi mai fără pâine, dar tot a fost mult. De băut - apă și câte o cafea. Nici prețurile nu ne-au dezamăgit :) - total 33,6 euro, rotunjit 35. Să ne fie de bine!

&&&

Ne-am „răzbunat” fără să vrem la cină, pentru care am ales, așa cum vorbirăm, o tavernă din vecini, Kali Orexi pe numele ei (cum ar veni, Poftă Bună). Ne plăcuse terasa ei umbroasă, decorată cu funii de usturoi și alte asemenea, mesele pătrate acoperite cu fețe în carouri... Părea un loc cu adevărat tradițional.

De cum ne-am arătat interesați să-i trecem pragul, am fost preluați de un nene-gen șef de sală, care cu asta se ocupa, cu așezatul la mese și cu supravegherea (poate că era patronul, nu știu). S-a ivit imediat lângă noi un tânăr, ne-a acoperit fața de masă cadrilată cu alta de hârtie și ne-a înmânat câte un meniu. De toate pentru toți, prețuri medii. Chitiți să gustăm preparate locale, am ales așa: eu - A La Spetsiota (limbă de mare cu legume la cuptor), iar Tati - Gouna (specialitate din Paros, despre care nu ne-am înțeles cu tânărul cam ce ar fi de fapt, dar Tati se simțea, se pare, în dispoziția lui aventuroasă). Pentru stropit - apă și juma' de vin alb.

... Eu cred că băieții aflaseră că sunt la dietă, că porția mea fuse exact cum trebuie să fie o porție hipocalorică! Maxim 150 de grame de file de pește plus urme fine de roșii și vreo 2-3 felii de dovlecei - delicioase dealtfel! Și uitasem să menționăm pâinea când am comandat, bazându-ne pe faptul că peste tot până atunci o primiserăm „din oficiu”... Am zis asta e, înseamnă că așa a vrut Dumnezeu, mă conformez, n-o să mă topesc până mâine dimineață!...

Ne-am lămurit și cu gouna lui Tati. Egal macrou sărat și uscat la aer, văzuserăm prin multe locuri astfel de animale înșirate pe funii, în bătaia vântului și ne întrebaserăm ce-or fi. Tot la cuptor era gătit și însoțit de cartofi copți (m-am ales și eu cu o felie!) și ceva verdeață. Bun, dar cam sărat. Merseră și vinul, și apa.

Una peste alta, ne-am declarat mulțumiți, mai ales când am văzut nota: 26,5 euro. Și ne-au dat și desert gratis, din care n-am mai făcut mofturi și am gustat: iaurt cu... dulceață de nu-știu-ce.

&&&

Ziua următoare i-a aparținut Antiparosului, în cea mai mare parte. Ne-am nimerit la prânz în sudul insulei, în sătucul Ag. Giorgios, de unde ne bătea gândul să trecem cu barca în insulița vecină, Despotiko, unde citisem că s-ar vizita un sit arheologic important. Până la plecarea următoarei bărci mai era vreo oră și ceva și am socotit că avem timp de masă. Am ales terasa tavernei Akrogiali, pentru că cea de lângă ea (nu mai știu cum o chema) era full. Ambele pe malul mării, cu vedere la misterioasa Despotiko, cu funii de gouna atârnate la uscat (na, că de-acum știm ce-i aia!).

Totul conform tiparului - față de masă de hârtie, meniuri, cănița de vin, apă, pâine, o porție comună de salată grecească (diferența a fost că brânza era frământată, dar foarte bună și ea). Drept feluri principale, eu am luat tentacule de caracatiță la grătar (suculente, asortate de un sfert de lămâie), iar Tati pește-spadă, însoțit de orez și salată verde. Gustoase toate, gătite corect, servire bună. Plus două cafele, 45 de euro. Am observat o chestie (sau poate doar mi s-a părut): cu cât insula e mai mică, cu atât prețurile sunt mai mari. Poate concurența mai puțină... zic și eu.

Pe Despotiko n-am mai ajuns, situl se vizitează doar dimineața, vreo 2 ore, în rest aparține arheologilor. De foială pe mare n-aveam chef, așa că am preferat să ne foim mai bine pe străduțele capitalei insulei...

&&&

Pentru cină am ales tot o tavernă din vecini; de fapt, pe asta Tati a ales-o: Katerina. Precum aveam să aflăm de pe prima pagină a meniului, e o tavernă de familie și una dintre cele mai vechi de pe insulă. Nenea care ne-a condus la masă ne-a primit cu mare amabilitate și în timpul mesei a venit să ne întrebe dacă e totul în regulă. Sigur era patronul...

Am început, ca de obicei, cu câte un pahar brumat de vin alb și am continuat cu apă rece și bună. Veșnica salată grecească am înlocuit-o aici cu o porție de feta saganaki, ca aperitiv, pe care am împărțit-o (feta cu roșii, ulei de măsline și ardei iute, gătite la cuptor). Pe urmă am zis să iau ceva ușor, ca de seară: pește cu sos cu usturoi. Tati la fel, ceva ușor, de seară: vinete papoutsakis, că poftise de la mine...

Băi, nene... Când am văzut farfuriile ălea, zău că era să cădem sub masă! Nr. 1 însemna așa: 2 rondele imense de pește date prin făină și prăjite plus 2-3 linguri de orez cu roșii deasupra, iar sosul era de fapt o porție generoasă de piure de cartofi aromatizat cu usturoi; plus lămâie și salată. Cum să pui pe aceeași farfurie orez și cartofi?! Ăsta chiar e pleonasm culinar! Bun dealtfel, dar foarte mult... Nr. 2: vânătă umplută cu carne, peste care era un munte de piure; plus niște cartofi la cuptor alături, așa, ca de completare... Tati a zis că papoutsakis-ul gustat de la mine la Naoussa a fost mai bun, totuși...

N-am primit desert moacă; asta mai lipsea! Una peste alta, de recomandat mâncătoria, atmosfera fu faină, cu muzică grecească, cu tot tacâmul... Iar dacă porțiile vi se par babane, puteți să vă bazați pe gașca de mâțe din dotare! De masa noastră s-a lipit un pisoi foarte drăguț, cu un model de blăniță super-interesant, care ne-a ajutat din greu să terminăm mâncarea... Total-general: 35,6 euro. Hai, că nu doare!

&&&

Ultima zi pe insulă am dedicat-o Parikiei, pe care am luat-o la pas de-a lungul și de-a latul (vă amintiți de plimbarea noastră de ieri!). Prânzul ne-a găsit pe faleza sudică, dincolo de port. Zona se închide seara circulației mașinilor și devine o frumoasă nebunie, tavernele stau aliniate una lângă alta și gem toate de mușterii. La prânz însă foarte puține sunt deschise. Noi am nimerit la Brizoladiko Steack House. Acuma, o cârciumă specializată pe cărnăraie nu e chiar genul nostru, noi suntem așa, mai pe legume, pe pește, pe finețuri... dar am zis bogdaproste și n-am mai comentat. Mai ales că am reușit să ocupăm singura masă rămasă liberă în buza mării.

Am început, ca de obicei, cu o salată grecească și câte o bere, de data asta (să alunece cărnăraia). Felul al doilea... dacă luam o singură porție și-o împărțeam, eram deștepți. Dar n-am luat. Eu - giros de pui, Tati - kebap cu brânză în interior. Servite, desigur, pe câte un munte de cartofi prăjiți și câteva felii de pita; cum să pui pe aceeași farfurie cartofi și pita?!

De girosul meu reușirăm să scăpăm într-un final, dar 2 din cei 3 mici ai lui Tati ajunseră la pachet. Și prinseră bine a doua zi, pe ferry către Naxos. În rest, numai de bine. Nu cred că poți greși flagrant cu asemenea preparate. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost imaginea mării ce ne-a ținut de urât, cu superbele ei nuanțe de turcoaz!...

&&&

Pentru ultima cină pe insulă am zis să fie ceva special! Tati m-a pus să aleg mâncătoria și, ca să fim siguri că va fi perfect, tot el s-a dus și-a făcut rezervare. Am căutat pe Google Maps și am găsit bine cotată taverna Ephessus, tot prin vecini; ochisem din prima zi terasa ei frumoasă aranjată pe o porțiune a plajei Livadia. La ora stabilită, ne-am prezentat, tipul de la intrare l-a recunoscut pe Tati și ne-a condus la masa noastră. Wow! Nu cred că erau nici doi metri până la locul unde vălurea timid marea...

Știam exact ce vom comanda, câte o doradă la grătar, evident stropită cu vin roze! Peștele ne-a fost servit pe câte un platou de lemn, acompaniat de legume și felii de lămâie. Am primit și pâine, și apă, le-am regăsit ulterior pe nota de plată, dar nimic tulburător. O cină cu adevărat regală într-un decor idilic! Per-fect! Și nici n-a fost prea scump: 39,7 euro.

... Cam asta a fost experiența noastră gastronomică prin Paros/Antiparos, sper că v-ați săturat și mai ales că v-a plăcut! Gata, a venit vremea să ne mutăm pe insula vecină, în Naxos! Gata de plimbăreală?:)

---

VIZUALIZĂRI: 1811 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI