Osteria Lo Bianco - mâncare excelentă, oameni de treabă

TIPĂREȘTE

Înainte de a trece la treburi serioase, să ne mai jucăm un pic... Pentru că a scrie despre mâncătorii mi s-a părut mereu o joacă, o activitate aproape frivolă, vorbele se înnoadă de la sine, totul curge ușor, fără zbatere... Nu trebuie să te documentezi, să-ți iei notițe, să aduni bibliografie, să fii atent cum deschizi gura; e de ajuns să faci câteva poze și... să iubești mâncarea! :) Da, recunosc, sunt gurmandă, îmi place să încerc arome noi și să le regăsesc pe cele vechi care m-au încântat; dacă asta ar fi o boală, declar că n-aș avea niciun gând să mă tratez! :)

Vă spuneam că, odată ajunși în Palermo, destul de târziu fiind și noi destul de obosiți, nu prea ne-a mai ars de plimbare și explorare. Ca să dormim bine, ne trebuia însă un pic de tihnă, să „cântăm” un pahar de vin/bere și – poate – o gustare-ceva... Ne-am încercat norocul la restaurantul de la ultimul etaj al hotelului, ne tenta mai ales promisiunea unei vederi spectaculoase asupra mării și portului, dar acolo cina se servea doar sub formă de bufet suedez, 18 euroi de căciulă fără băuturi, iar nouă ne era mai mult sete decât foame, deci... Hai și-om mere pri’mprejur, nu se poate să nu găsim ceva potrivit!

Am ieșit din hotel, țineam minte că văzusem din autocar o stradă mai mare și mai luminată, așa că am pornit-o într-acolo. Dreapta vreo 200 m și apoi iar dreapta, pe Via E. Amari – transformată în pietonală din cauza unor lucrări de modernizare în zonă. Am dat de o mică piață în curând, acolo o terasă, am văzut o masă ocupată de o parte dintre ai noștri, dar am zis să mai mergem puțin; da, când suntem obosiți, devenim antisociali.

Am eșuat în următoarea mâncătorie, pe partea stângă a drumului, Osteria Lo Bianco. Nu ne-a atras nimic în mod special, a contat doar că era aproape. Două măsuțe vis a vis de intrare, pentru fumăcioși. Înăuntru două săli ce comunică între ele, aproape pline; s-a găsit însă o măsuță și pentru noi, în cea de-a doua încăpere, într-un colț.

Ne-am relaxat subit după ce ne-am așezat, atmosfera ne-a transmis energia ei pozitivă, parcă eram la începutul zilei, nu la finalul ei! Iubesc locurile de acest gen! Am aruncat o privire în jur, am făcut puține poze, să nu-i deranjăm pe ceilalți. Am remarcat decorațiunile tradiționale, un pic în exces – folografii, desene, tablouri, vechi afișe, dar și coșuri împletite pe post de abajururi la corpurile de iluminat, farfurii pictate, tamburine, roți de lemn, funii de ceapă... Fețele de masă erau toate la fel, în carouri alb-roșii, scaunele simple, cu spătar de lemn. Podeaua acoperită cu plăci neregulate de gresie maronie, pereții îmbrăcați în lambriuri până la jumătate, restul o combinație de cărămidă aparentă și piatră de râu.

Am primit meniurile, sub două forme: cărticele (ediția detaliată), dar și printate pe suporturile de farfurii (ediția rezumat) ????, am prins a le studia, cam cu dezinteres, căci nu ne era prea foame... Dar totuși, să vedem ce au băieții ăștia pe aici... Cam de toate, de la aperitive până la deserturi. Evident, pofta vine mâncând... ăăă... citind. Sucurile gastrice au început a se secreta și ne-am trezit comandând: eu – stufatino (tocăniță cu carne de vită, ceapă, morcovi și mazăre), iar Tati, din oferta zilei (3 sau 4 feluri pe care ospătarul ni le-a recitat), paste cu creveți și dovlecei. De băut, câte o birra Moretti.

Berulele le-am primit rapid, au fost exact ce trebuia la ora aia. Nici pentru mâncare n-am așteptat mult. Am gustat din paste, mi-au plăcut, dar mâncărica mea mi s-a părut genială! Pur și simplu se topeau toate în gură, gusturile se îmbinau fenomenal! Hmm... Salivez și acum, și de câte ori îmi amintesc...

Am mâncat, am băut, am mai depănat un pic impresiile zilei și am cerut nota. 28 de euro, din care 2 de căciulă coperta. Am mulțumit cu recunoștință, am plătit cu cardul și am plecat.

... Dar asta n-a fost singura întâlnire cu Osteria! A doua zi, după o plimbare de vreo 3 ore și ceva, drumurile noastre au trecut din nou prin fața sa. Eram mai însetați decât în seara precedentă (deh, se făcuseră 25-26 de grade afară!), în plus ne-ar fi trebuit și o toaletă. Am văzut deschis, oamenii se pregăteau de servit prânzul, dar încă nu se instalase niciun oaspete. Am întrebat dacă ne pot oferi doar câte o bere mică, fără mâncare și ni s-a indicat prima masă de lângă ușă, în fața recepției.

De data asta am putut poza în liniște, între două guri din răcoritoarea licoare. Abia spre final am realizat că s-ar putea ca la nota de plată să ni se adauge și coperta, dar na, zarurile erau deja aruncate... Am avut însă surpriza să nu fie așa, am plătit doar cele două beri, la prețul din meniu. Complimenti!

În concluzie, țineți minte 3 cuvinte: Osteria Lo Bianco. Sau, dacă vreți, Via E. Amari 104. Din port, nu faceți mai mult de 10 minute până acolo. De la Teatro Politeama Garibaldi, vreo 5. Merită, au mâncare excelentă și oameni de treabă!

---

VIZUALIZĂRI: 2699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI