Un român a pus Montrealul la coadă

TIPĂREȘTE

În Montréal am avut norocul pe care îl caut în aproape toate călătoriile și anume un om al locului. Numai că al nostru era și mai potrivit, pentru că Dorin, prietenul nostru româno-canadian, privea orașul cu două perechi de ochi. Îl cunoștea ca un canadian, dar îl judeca uneori ca un român. Adică știa locurile bune, dar nu se lăsa impresionat chiar de orice reclamă turistică.

Așa am ajuns într-o zi pe Boulevard Saint-Laurent, fără să știu exact ce surpriză gastronomică ne pregătise. Aveam încredere în Dorin și, când vine vorba despre mâncare, sunt oricum dispus să acord oamenilor o marjă destul de generoasă de încredere. Până când am văzut coada.

În fața unui local îngust, cu o firmă simplă pe care scria Schwartz’s, se întindea pe trotuar un șir serios de oameni. Nu patru rătăciți care nu se hotărâseră dacă să intre, ci o coadă în toată regula. Pentru o clipă am crezut că Dorin ne adusese la vreun eveniment. Nici vorbă. Oamenii stăteau la coadă ca să mănânce. Mai exact, ca să mănânce un sandviș.

În momentul acela am început să am mici îndoieli în privința ghidului nostru româno-canadian. Avantajul de a avea un prieten local ar trebui să fie tocmai acela de a cunoaște scurtăturile. O intrare laterală, un ospătar cunoscut, un văr al bucătarului, orice. Dorin nu avea nicio scurtătură. S-a așezat liniștit la coadă, iar noi după el. Așa am descoperit prima regulă nescrisă a Schwartz’s înainte să primești sandvișul, trebuie să demonstrezi că îl meriți. Și am început să-l merităm.

Coada înainta încet, suficient de încet încât să avem timp să privim oamenii care ieșeau din restaurant. Toți aveau acea expresie mulțumită a celor care aflaseră deja secretul și nu simțeau nicio obligație să-l împărtășească celor rămași pe trotuar.

Era un tip la intrare care decidea cine poate să intre și cine nu în funcție de numărul de persoane din fiecare grup! Fiind un local foart îngust el introducea doar când era loc sufficient. Una era să stai la bar, alta dacă vroiai o masa mai mare.

Pe măsură ce așteptam, am aflat și de ce Dorin ținuse atât de mult să ne aducă aici. Schwartz’s nu era doar un restaurant celebru din Montréal. Era o bucățică din istoria orașului. Fusese deschis în 1928 de Reuben Schwartz, un imigrant evreu venit din România. Din acel moment am început să privesc coada cu mai multă îngăduință. Nu mai pierdeam timpul pe trotuar. Făceam cercetare istorică româno-canadiană. Și, ca orice cercetare serioasă, urma să se termine cu mâncare.

Povestea devenea însă și mai interesantă. Peste multe decenii, printre cei care au cumpărat celebrul Schwartz’s s-au numărat Céline Dion și soțul ei, René Angélil, alături de partenerii lor, așa că în ziua de azi este cunoscut ca restaurantul lui Celine Dion.

Aici imaginația mea a început să lucreze. Un român deschisese restaurantul, Céline Dion ajunsese coproprietară, iar eu stăteam la coadă între ei, undeva pe firul istoriei. Nu mai lipsea decât Céline să apară la ușă și să ne cânte ceva celor care așteptam. N-a apărut. Probabil avea treabă.

În schimb, în mintea mea, My Heart Will Go On devenise deja My Queue Will Go On.

Și coada chiar mergea înainte. Doar că foarte încet. Atât de încet încât, la un moment dat, mi s-a părut că Titanicul avusese șanse mai mari să ajungă la destinație înaintea noastră. Până la urmă am ajuns la ușă și am intrat. Dacă afară fusese aglomerat, înăuntru era spectacolul complet.

Schwartz’s era mic, îngust, gălăgios și plin. Evident noi am mai nimerit cu doi la masă, doi gurmanzi de origine chineză!!! Mesele aproape se atingeau între ele, oamenii mâncau umăr lângă umăr, chelnerii se strecurau printre scaune, iar în spatele tejghelei bucățile mari de carne erau tăiate manual într-un ritm care nu lăsa loc pentru poezie.

Și tocmai asta mi-a plăcut. Locul nu încerca să fie elegant. Nu încerca să fie modern. Nu părea preocupat să dea bine în fotografii. Era pur și simplu Schwartz’s. Un local vechi, aproape centenar, care știa foarte bine pentru ce vine lumea. Iar lumea venea pentru smoked meat.

Ca o paranteză când Celine Dion a preluat localul, alături de mai mulți asociați, s-au angajat să păstreze stilul acestuia inconfundabil și tocmai asta face povestea mai frumoasă. Nu a început cu amenajări de tot felul ori cu schimbarea meniului, ci au păstrat totul intact.

După atâta așteptare, când sandvișul a ajuns în fața mea, mă așteptam aproape să fie adus pe o pernă de catifea. Realitatea era mult mai simplă. Două felii de pâine de secară, muștar și între ele o cantitate impresionantă de carne afumată. Nicio frunzuliță decorativă. Nicio picătură de sos desenată artistic pe marginea farfuriei. Niciun bucătar care să-mi explice filozofia preparatului. Doar carne. Multă. Am luat prima îmbucătură și toate comentariile mele despre coadă au devenit brusc inutile.

Carnea era fragedă, suculentă, bine condimentată și cu aroma aceea de afumat care te face să mai iei o îmbucătură înainte să o termini bine pe prima. Muștarul îi tăia perfect grăsimea, iar pâinea de secară încerca eroic să țină toată construcția împreună. Nu reușea întotdeauna. Nici eu nu reușeam să mănânc foarte elegant.

Dar la Schwartz’s eleganța mi s-a părut complet inutilă. Au venit și cartofii, murătura, iar pentru câteva minute preocupările turistice au dispărut. Nu mai conta ce urma să vizităm, cât mai aveam de mers sau ce program făcusem pentru restul zilei. Aveam în față un smoked meat de Montréal și eram foarte ocupat. Dorin, în schimb, avea satisfacția omului care știa de la început cum avea să se termine povestea. Ne adusese la o coadă și reușise să ne facă fericiți. Nu este puțin lucru.

La un moment dat a venit o fată la noi, o ospătăriță și ne-a întrebat în engleză de unde suntem. Era o româncă născută la Miami, care vorbea foarte bine limba noastră și care s-a bucurat mult să mai exerseze ceva cuvinte cu noi! Ca toți românii din zonă era sătulă doar de frigul din Canada. Lucrul ăsta toți l-au declarat la unison.

Când am ieșit din restaurant, coada era tot acolo. Alți oameni așteptau exact cum așteptasem noi, privind spre intrare și întrebându-se probabil dacă un sandviș poate merita atâta răbdare. Acum știam răspunsul. Și mi-am dat seama că Schwartz’s fusese mai mult decât o masă.

Un prieten român devenit canadian ne dusese într-un local deschis cu aproape o sută de ani înainte de un imigrant venit din România, devenit între timp o legendă a Montréalului și ajuns, peste generații, până în povestea celei mai cunoscute cântărețe din Québec.

România, Canada, Dorin și Céline Dion se întâlniseră, cumva, între două felii de pâine de secară. Călătoriile au talentul acesta de a face combinații la care nu te-ai fi gândit niciodată acasă. Iar eu am mai învățat ceva în ziua aceea. Poți să citești ghiduri, să cauți pe internet și să faci liste cu restaurante recomandate. Dar nimic nu bate un prieten care trăiește acolo și știe exact unde să te ducă. Chiar dacă te duce direct la coadă. Mai ales dacă la capătul ei te așteaptă un asemenea sandviș. Așa că îi rămân dator lui Dorin pentru experiență.

Data viitoare când ajung la Montréal merg din nou la Schwartz’s. Numai că vom împărți responsabilitățile mai bine. Dorin poate să stea la coadă, iar eu apar când se apropie masa. Eventual împreună cu Céline Dion. Doar trebuie să avem grijă cu My Heart Will Go On. După atâta smoked meat, titlul începe să sune mai degrabă ca o speranță decât ca o certitudine.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 148 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI