LAS VEGAS - orașul care nu doarme și știe să se distreze

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Las Vegas într-o seară de vară, când căldura deșertului din Nevada încă se ținea de asfalt, iar cerul de deasupra munților începea să se facă violet. Eu am citit mult în viața mea, despre America, din pasiune și din dorința de a ajunge cîndva în America. Am crescut cu cărți pe noptieră și cu povești care mă duceau în alte lumi. Și tocmai de aceea credeam că nimic nu mă mai poate uimi. Că am văzut destule lumi în paginile cărților ca să nu mă mai mir de o aventură adevărată. Și totuși, Las Vegas m-a uimit.

Nu pentru că este zgomotos. Zgomot am mai văzut. Nu pentru că este luminat. Lumină am văzut și la București și la Paris și la Viena. Ci pentru că Las Vegas nu este doar un oraș. Este o poveste spusă deodată, cu voce tare, de mii de oameni, în mii de limbi, pe o singură stradă. Este o carte pe care o citești mergând, nu stând în fotoliu. Iar strada aceea se numește The Strip.

The Strip are cam șase kilometri. La prima vedere pare puțin. În realitate este o călătorie prin întreaga lume, făcută pe jos, dacăvrei, într-o singură seară, dar fară să zăbovești prin hoteluri sau în sălile de joc. Într-o seară poți să treci din Italia în Franța, din Franța în Egipt, din Egipt în Roma Antică și apoi înapoi în America, fără pașaport și fără să te urci în avion. Am înțeles atunci de ce americanii spun că Las Vegas este orașul în care totul este posibil. Pentru că aici imposibilul a fost construit din beton, din sticlă și din lumină, și i s-a spus hotel.

Primul care mi-a tăiat răsuflarea a fost Bellagio.

Bellagio nu este un hotel. Este o lecție de frumusețe. În față are un lac mare, albastru ca o bucată de cer căzută pe pământ. Din minut în minut, apa se ridică în aer și dansează. Fântânile de la Bellagio nu sunt simple fântâni. Sunt balerine de apă. Se ridică, se înclină, se rotesc, se opresc o clipă în aer, ca și cum ar asculta muzica, și apoi cad la loc, ușor, fără zgomot. Am stat pe margine, cu mulți oameni în jurul meu, și nimeni nu vorbea. Toți tăceau. Și mi-am adus aminte de ce se spune că frumusețea adevărată te face să taci. Am văzut oameni care plângeau fără să își dea seama. Eu nu am plâns. Dar am simțit un nod în gât, ca atunci când citești o pagină bună și nu vrei să o întorci, pentru că știi că nu va mai veni alta la fel.

Înăuntru, Bellagio este la fel de liniștit ca o catedrală. Nu este o liniște goală, ci o liniște bogată, în care se aud pașii pe marmură și clinchetul paharelor. Grădina de iarnă, Conservatory, este o lume întreagă. În vara lui 2026, în care am fost eu, era plină de flori, de culori, de miros de vară adevărată, nu de parfum din sticlă. Părea că cineva a luat o grădină din povești și a pus-o în mijlocul deșertului, ca să ne arate că omul poate să facă primăvară și acolo unde natura a făcut nisip. Era o adevarată junglă in miniatură. Am stat mult acolo. M-am gândit la grădinile din cărțile mele, la livezile și la curțile țărănești din literatura română, și mi-am zis: iată, oamenii de aici au citit și ei aceleași povești, numai că ei le-au construit.

La doi pași de Bellagio se află Caesars Palace.

Dacă Bellagio este poezie, Caesars Palace este istorie. Intri și parcă intri în Roma. Coloane mari, albe, statui, fântâni cu zei, tavan pictat ca cerul. Totul îți spune: tu ești oaspete de seamă acum. Chiar dacă tu ai venit cu o geantă simplă și cu sandale de vară, aici ești tratat ca un Cezar. Am zâmbit în sinea mea. Eu, care am citit atâtea cărți despre Roma, despre mărire și despre decădere, m-am trezit în mijlocul Romei, în mijlocul deșertului american. Și mi-am dat seama de ceva: Las Vegas nu copiază lumea. Las Vegas o adună. O ia pe toată, o pune pe o stradă și îți spune: alege ce vrei să fii azi. Vrei să fii împărăteasă pentru o seară? Poți. Vrei să fii poetă? Poți. Vrei să fii doar un om obosit care bea o cafea bună și se uită la lume? Și asta poți.

Apoi am ajuns la The Venetian.

The Venetian este Veneția fără ploaie, fără umezeală, fără miros de canal. Canalele sunt curate, gondolele sunt lucioase, gondolierii cântă în italiană, de parcă ar fi născuți la Veneția, nu în Nevada. Tavanul este pictat ca un cer de vară, mereu senin, mereu albastru. Te plimbi pe străduțe și nu mai știi dacă ești afară sau înăuntru. Eu am știut, pentru că afară erau 40 de grade, iar înăuntru era răcoare plăcută. Dar sufletul meu nu a știut. Sufletul meu credea că este la Veneția. M-am urcat într-o gondolă. Gondolierul a cântat O Sole Mio. Eu am cântat în gând, în română, o romanță veche. Și mi-am spus: uite, viața chiar este frumoasă. Poți să ai 56 de ani, poți să fii obosită după un drum lung, dar dacă mai poți să te urci într-o gondolă și să asculți o melodie, încă ești vie. Încă ai bucurie în tine.

Paris Las Vegas mi-a adus aminte de clipele frumoase petrecute anul trecut

Am văzut Turnul Eiffel. Nu cel adevărat, ci cel din Las Vegas, care este mai mic decât cel adevărat, dar care noaptea strălucește la fel de frumos. Am văzut Arcul de Triumf. Am văzut străzi franțuzești, cu brutării, cu miros de croissant, cu oameni care beau cafea la măsuțe mici. Și mi-am adus aminte de cărțile franțuzești pe care le-am citit în tinerețe. De Balzac, de Hugo, de Flaubert. De Parisul din cărți, care pentru noi, în România de atunci, părea o lume de neatins. Iar acum, iată, Parisul era în fața mea, în deșert. Am stat la o măsuță și am băut o cafea. Și m-am gândit: câte fete din generația mea au visat la Paris citind cărți sub plapumă, cu lanterna, ca să nu le vadă părinții? Multe. Și iată că eu am ajuns să îl văd, chiar și in America la fel cu cel adevărat. Dar sentimentul este sublim. Dorul este adevărat. Bucuria este adevărată.

Luxor m-a dus în altă lume.

Luxor este o piramidă neagră, mare, care strălucește noaptea. În vârf are un fascicul de lumină care se vede din avion, spun ei, chiar din spațiu. Am intrat și mi-am adus aminte de cărțile de istorie, de faraoni, de Egiptul antic. Înăuntru sunt statui, hieroglife, totul ca într-un muzeu, numai că aici poți să și dormi, să și mănânci, să și te distrezi. Mi s-a părut amuzant și în același timp înțelept. Americanii au luat istoria cea mai veche a lumii și au făcut-o hotel. Noi, europenii, ne uităm la istorie cu respect, cu frică, cu nostalgie. Ei se uită la istorie cu bucurie. O iau, o pun în lumină, o fac să trăiască. Poate că asta este diferența dintre noi și ei. Noi păstrăm istoria în cărți. Ei o pun pe stradă.

New York - New York a fost poate cel mai vesel.

Un roller-coaster care trece pe lângă un oraș în miniatură. Statuia Libertății mică, dar mândră. Zgârie-nori, podul Brooklyn, toate erau adunate într-un singur loc. Am râs mult acolo. Am văzut tineri care țipau de bucurie în roller-coaster, am văzut oameni în vârstă care se țineau de balustradă și zâmbeau și se distrau. Și mi-am zis: iată, Las Vegas nu este doar pentru tineri, nu este doar pentru bogați, nu este doar pentru jucători, este pentru oricine mai are în el un copil care vrea să se mire. Eu am acel copil. Îl am și acum. Poate tocmai din cauza cărților citite, incă îl mai am. Cărțile nu te fac bătrân. Cărțile te fac copil mereu, pentru că mereu vrei să afli ce este pe pagina următoare.

Și acum trebuie să vă povestesc despre jocurile de noroc, pentru că acolo m-am distrat cel mai mult, în felul meu.

Eu nu sunt jucătoare. Nu am fost niciodată. Am intrat în cazinou mai mult din curiozitate, ca să văd cum este. Lumini, sunete, oameni care râd, oameni care se concentrează, aparate care clipesc. Mi-am spus: pun 10 dolari, atât, cât pentru o cafea și o prăjitură. Dacă îi pierd, îi pierd, nu e o tragedie. Dacă îi câștig, mă distrez. Și a fost norocul începătorului, cum se spune. Cu acei 10 dolari am câștigat câteva sute de dolari. Nu o avere, nu o sumă care să îți schimbe viața. Dar o sumă care îți schimbă seara. Am râs, am rămas uimită, am zis că nu se poate. Și totuși se putea. Am plecat de acolo cu bani în buzunar și cu o poveste bună de spus acasă. Pentru că, până la urmă, asta rămâne din Las Vegas: povestea. Banii se duc, dar povestea rămâne. Și eu am avut grijă să mă opresc la timp. Am luat câștigul, am zâmbit și am plecat la plimbare. Asta înseamnă, cred eu, să te distrezi cu cap: să știi când să te oprești, ca să rămâi cu bucuria, nu cu regretul.

Seara, The Strip se schimbă.

Ziua este cald, este lumină albă, este deșert. Noaptea, Las Vegas devine alt oraș. Toate luminile se aprind odată, ca și cum cineva ar aprinde un pom de Crăciun mare cât o stradă. Hotelurile strălucesc. Oamenii ies la plimbare. Muzica se aude de peste tot. Miros de mâncare bună, de parfum, de vară. Am mers pe jos, încet, cum merg oamenii care nu se grăbesc, pentru că știu că viața nu trebuie alergată, ci gustată. M-am oprit la fiecare hotel. M-am uitat la fiecare lumină. Și m-am gândit la viața mea. La cărțile citite. La anii trecuți. La faptul că am ajuns până aici, în Las Vegas, tocmai eu, care am crescut cu cărți, fără internet, fără televizor color, fără nimic din toate acestea.

Și am înțeles, în sfârșit, ce este Las Vegas.

Las Vegas nu este despre bani. Nu este doar despre jocuri de noroc, deși mulți cred asta. Las Vegas este despre vis. Este orașul în care oamenii au visat cu ochii deschiși și au construit visul, ca să îl vadă și alții. Este ca o carte bună. O carte bună nu te întreabă câți bani ai. Te întreabă dacă mai ai imaginație. Las Vegas te întreabă același lucru. Dacă mai ai imaginație, intră. Dacă nu, rămâi afară, în deșert.

Eu am intrat. Am intrat cu inima deschisă, ca atunci când deschid o carte nouă. Și nu am regretat.

Am plecat din Las Vegas cu o lecție pe care nu am găsit-o în niciuna dintre cărțile mele, deși poate era acolo și eu nu am văzut-o: că viața este scurtă, dar lumea este mare. Și că merită să vezi lumea, măcar o dată, cu ochii tăi, nu numai prin pagini. Cărțile te învață să visezi. Călătoria te învață să trăiești visul.

Dacă mă întreabă cineva acum ce mi-a plăcut cel mai mult în Las Vegas, nu o să îi spun despre un hotel anume. O să îi spun despre seara în care am stat pe marginea fântânilor de la Bellagio și am tăcut. Despre gondolierul care cânta și eu care cântam în gând. Despre cafeaua băută la Paris, cu gândul la tinerețe. Despre lumina din vârful piramidei Luxor, care se ducea spre cer. Despre cei 10 dolari care s-au transformat, din noroc, în câteva sute. Despre toate acestea la un loc.

Pentru că Las Vegas nu se povestește numai în cuvinte. Las Vegas se povestește în tăceri, în zâmbete, în amintiri. Ca o carte bună, pe care o închizi și totuși o porți cu tine mult timp după ce ai terminat-o.

Eu am închis cartea Las Vegas în vară. Dar o port cu mine și acum. Și o voi purta mult timp de aici înainte.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 25 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI