În Ciprul de Nord, pe tărâmul tulburătoarei Famagusta (II)

TIPĂREȘTE

Oraşul modern Famagusta prin care am trecut cu autocarul în drum spre cetatea medievală situată în inima sa, nu diferă prea mult de cele din Turcia, însă cu cât ne apropiam de zidurile cetăţii medievale, totul căpăta altă formă. Programul excursiei din acea zi mai cuprindea câteva ore de voie în interiorul citadelei Famagusta, o baie în Mediterana la Golden Beach, o splendidă plajă a oraşului, şi, la final, în drum spre vama turco-greacă, o incursiune pe lângă Varosha, cartierul sudic de circa o treime din dimensiunea Famagustei, abandonat complet de patruzeci de ani, motiv pentru care i se spune “oraşul-fantomă”.

Ghidul cipriot turc, doamna Nihal, ne povesteşte că Famagusta, unul dintre oraşele emblematice ale Ciprului, poartă acest nume din perioada lusignană a urbei, nume pe care francii i l-au pus, derivând de la mai vechiul grecesc Ammochostos (semnificând ascuns în nisip) purtat până la anul 1192, iar în antichitate fiind ştiută drept Arsinoe, după numele prinţesei egiptene fondatoare. Se pare că perioada lusignană a fost una destul de prosperă, Famagusta dezvoltându-se accentuat ca mare port, ea beneficiind de avantajul de a deţine cel mai adânc port natural din insulă. Famagusta s-a impus ca un oraş cu drepturi depline, a crescut la propriu şi la figurat în interiorul zidurilor protectoare din interior, devenind principalul centru comercial al insulei şi unul dintre cele mai bogate oraşe creştine din est.

Schimbarea radicală a intervenit, însă, în ceea ce priveşte religia, francezii impunând catolicismul pe insulă, iar înflorirea economică a permis construirea a numeroase biserici conform ideii că averea oamenilor ar putea fi măsurată prin biserici. Aceasta i-a inspirit pe înstăriţii oameni din urbe să ridice multe lăcaşe, atât de multe că Famagusta este cunoscută ca oraşul celor 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi din an. Genovezii şi veneţienii care au venit la cârma insulei începând cu 1372, primii şi 1489 cei din urmă, au fortficat citadela împotriva turcilor care în 1571 au cucerit insula, Famagusta fiind ultimul bastion din Ciprul veneţian care a rezistat în faţa asediului otomanilor timp de 18 luni.

Nihal, îşi continuă cu mândrie istorisirea sa despre Famagusta din epoca Imperiului Otoman (puţin peste 300 de ani), când turcii au reinstaurat credinţa ortodoxă dar, în acelaşi timp, încurajau trecerea la islam. Odată cu dominaţia otomană, a avut loc instalarea din ce în ce mai accentuată a turcilor între zidurile cetăţii concomitent cu alungarea ciprioţilor greci în afara acestora. Aceştia din urmă, fie au plecat în sud, către Larnaca, fie şi-au stabilit un nou oraş, numit Varosha (însemnând “suburbie” în turcă), un pic mai la sud, oraş ce s-a dezvoltat continuu, în timp ce partea fortificată a involuat treptat, rămânând chiar dezafectată, la un moment dat. Asta, în ciuda faptului că mai toate catedralele fuseseră reconvertite în moschei pentru a servi intereselor populaţiei musulmane, dar şi construite şi alte clădiri pentru acelaşi scop: un bazar, băi publice, fântâni, o şcoală teologică.

Eleni ne continuă firul poveştii cu perioada britanică a Famagustei când totul a reînceput să fie curăţat în interiorul cetăţii, când oraşul se extinde cu mult dincolo de Varosha şi oraşul fortificat, când urbea a crescut într-un ritm accelerat, cu o dezvoltare centrată în jurul Varoshei. Aceasta a devenit centrul administrativ al Famagustei, conducerea britanică mutându-şi sediul central acolo. Şi turismul s-a dezvoltat semnificativ în ultimii ani ai statului britanic, per total, la finele dominaţiei britanice, în 1960, Famagusta reprezentând un modern oraş colonial, din toate punctele de vedere.

În Famagusta, după câştigarea independenţei şi până la invazia trupelor armatei turce din 1974, ciprioţii şi-au canalizat eforturile spre turismul ce luase o amploare nemaivăzută: jumătate dintre hotelurile din Cipru se aflau în Varosha, locul cosmopolit deja, devenind favoritul unor vedete precum Elizabeth Taylor, Richard Burton, Raquel Welch şi Brigitte Bardot. La vremea respectivă, Varosha, perla turismului Mediteranei cipriote, avea cele mai moderne clădiri şi hoteluri din Cipru, dispunând de structuri nu prea des întâlnite şi … povestea se întrerupe brusc, căci ajunseserăm la destinaţie după ce pătrunseserăm în perimetrul cetăţii şi trebuia să coborâm! Eleni n-a mai continuat, noi aveam să înţelegem şi să vedem un pic mai târziu ce se întâmplase, Nihal ne-a spus că aveam trei ore la dispoziţie să ne aventurăm în incinta zidurilor cetăţii medievale, de formă aproximativ dreptunghiulară.

Autocarul ne-a lăsat în vecinătatea portului şi a “Turnului lui Othello”, unul dintre bastioanele cetăţii ce dă spre mare, celebru pentru că Shakespeare a plasat acţiunea operei sale în Famagusta. Ne-am căţărat şi noi pe ziduri dincolo de care am admirat portul, marea şi întreaga cetate medievală din care se iveau clădirile în stil gotic ca nişte autentice bijuterii arhitectonice printre alte clădiri de duzină, autoturisme, magazine şi taverne. La coborâre am dat peste un panou turistic pe care l-am studiat bine pentru orientare, scop în care l-am şi fotografiat. Apoi am luat-o către inima oraşului fortificat: moscheea Lala Mustafa Paşa, la origine catedrala Sf. Nicolae cu porticuri gotice graţioase roz cu şase vitralii căruia i s-au ataşat minarete, în obişnuitul gest otoman postcucerire şi care este magnifică atât la exterior cât şi la interior, deşi nu mai există în interior nici urmă de pictură creştină.

Pe străzi se găsesc şi astăzi ghiulele imense din piatră rămase de la asediul din 1570 asupra fortăreţei, dar ceea ce mă uimeşte negativ este starea avansată de degradare a multora dintre fostele biserici din incinta zidurilor, de fapt cele netransformate în moschei au luat drumul ruinelor, aşa cum ne-am “lovit” de cele ale bisericii Sf. Gheorghe al Grecilor, din care a mai rămas doar scheletul exterior, intrarea putându-se face de oriunde că şi aşa este liberă. Din cea Sf. Gheorghe al Latinilor, cel puţin, nu a rămas în picioare decât un perete semicircular. Fosta biserică a Sf. Petru şi Pavel, devenită moscheea Sinan Paşa a avut o soartă mai bună, conservându-se mult mai bine în timp arhitectura-i splendidă. Foarte aproape, Palatul veneţian al Guvernatorului, construit pe locul fostului Palat Regal Lusignan impresionează şi el prin dimensiunea şi forma pe care le poţi doar intui, deoarece părţile centrale ale palatului au fost complet distruse, păstrându-se numai grandioasele sale ziduri ale faţadei şi curtea din spate. Alte monumente, pe care timpul şi intemperiile nu le-au distrus, sunt aşa-numitele biserici gemene: cea a Templierilor şi cea a Ospitalierilor botezate aşa pentru că au fost construite alăturat. Deasupra intrării celei a Templierilor apare o fereastră roz “brodată” în stilul specific cetăţii, iar deasupra intrării celeilalte, cea a Ospitalierilor se văd cele trei simboluri ale armelor acestora. Aproape de acestea, poate fi văzută şi Casa Veneţiană (Chimneyed Mansion) folosită astăzi pentru diverse expoziţii, în trecut fiind cunoscută ca şi Casa Reginei, ultima regină a Ciprului, Catarina Cornaro, se pare că a locuit o vreme aici după abdicarea sa din martie1489.

O luăm toţi patru spre nord-vest şi dăm peste Biserica Nestoriană, închinată de către greci Sfântului Gheorghe “exilatul”, biserică ce a funcţionat ca lăcaş ortodox până la jumătatea secolului al XIX-lea pentru a servi micuţa comunitate cipriotă greacă din Famagusta. Biserica este folosită astăzi ca centru cultural pentru Universitatea din Famagusta şi, de asemenea, pentru serviciile religioase de duminică ale comunităţii anglicane.

În nord-vestul extrem, aproape de bastionul Martinengo, am întâlnit rând pe rând biserica Sf. Anna, moscheea Tabakhane (moscheea pielarilor, la origine o mică biserică dedicată St Kathrena), Biserica Carmelită şi Biserica Armenească, din păcate toate fiind abandonate, în stare de ruine.

Ne întoarcem către centru şi dăm de rămăşiţele degradate ale Mănăstirii şi Bisericii Franciscane, băile Ağa Çafer Paşa, şi la doi paşi şi fântâna lui Ağa Çafer Paşa. Un mic parc şi un muzeu dedicat poetului Kemal Namık se observă imediat în spate, de fapt e vorba de o casă unde acest dramaturg istanbulez a fost exilat timp de 38 de luni, ca pedeapsă dată de sultanul în funcţie pentru că piesa scrisă de literat nu i-a fost pe plac.

Şi fiindcă timpul se scursese ca nebunul, iar noi obosiserăm de la atâta alergătură de colo-colo, ne-am aşezat la o terasă vizazi de moscheea Lala Mustafa Paşa să savurăm berea rece şi supa-cremă de linte adusă în fugă de chelner. Tot pe fugă am ajuns şi la autocarul către care veneau şi ceilalţi colegi, pentru că urma o altă răcorire, la baie la Golden Beach!

Ceea ce aflasem eu despre Golden Beach era că e o minunată plajă la care aveam să ne bucurăm de baie şi soare timp de o oră înainte să pornim spre Larnaca, ceea ce nu ştiam era că se găsea localizată fix la marginea nordică a Varoshei, aşa că surpriza a fost de proporţii. Pe de o parte, mai precis în stânga, o privelişte de vis cu o mare azurie cu apă de cristal, plajă superbă de nisip galben-ocru şi fin aşa cum se mai poate vedea în Ayia Napa, câteva hoteluri noi, drăguţe cu restaurante, terase, cafenele, de fapt capătul extrem al golfului Famagusta, iar în dreapta ceva absolut şocant: un oraş tern, părăsit, degradat, cu clădirile-i superbe acum patruzeci de ani, astăzi ruine, încă în picioare, în spatele unui gard de sârmă ghimpată pe care sunt agăţate panouri de avertizare ce interzic fotografiatul şi filmatul, şi care, din loc în loc, este întrerupt de câte o gheretă su soldaţi înarmaţi cu ochii pe turişti. Totuşi, fiecare dintre noi a “furat” câteva poze cu telefonul.

Nimeni nu are voie să pătrundă dincolo de gard, doar privirile iscoditoare ale turiştilor ce se plimbă pe plajă până la gard încearcă să surprindă capătul celălalt al golfului de-a lungul căruia se întindea staţiunea, dar nu e cu putinţă, deoarece Famagusta era în acel moment imensă, modernă, într-un cuvânt, destinaţia numărul unu a Ciprului. Din câteva priviri încerc să cântăresc dezastrul şi îmi dau seama că mi-e imposibil.

Apoi am coroborat ceea ce am văzut din autocar, de la marginea Varoshei, cu ceea ce ni se povestea: sute de hoteluri înalte, pe vremuri moderne şi futuriste, clădiri administrative sau nu, case, străzi întregi pe care au rămas maşini de atunci, zac încremenite, ca şi cum viaţa s-ar fi oprit în loc în acel moment de august 1974 când trupe ale armatei turce au invadat nordul Ciprului, determinând populaţia cipriotă greacă din moderna Varosha să-şi părăsească în mare fugă locuinţele, bunurile şi s-o ia spre sudul insulei. Dacă mă gândesc la ceea ce ajunsese Varosha în acele timpuri, pot spune că turcii au lovit Famagusta în fieful dezvoltării cipriote de origine greacă. Este realmente cutremurător ceea ce s-a întâmplat acolo, iar când vezi pe viu aşa ceva te îngrozeşti, acele imagini apocaliptice mă vor urmări cu siguranţă multă vreme. De aici şi titlul meu care spune prea puţin în comparaţie cu realitatea crudă de la faţa locului.

De fapt, e un loc al nimănui, căruia i se spune “oraşul-fantomă” în care nimeni nu intră sau nu iese, cu excepţia angajaţilor din armata turcă, dar cel mai rău este că negocierile politice nu au găsit, încă, o soluţie pentru rezolvarea situaţiei Varoshei, aşa că viitorul nu sună prea bine! Am citit în broşura excursiei că pe plaja lungă şi pustie, nestingherite de nimeni, broaşte ţestoase şi-au făcut cuiburi, iar copacii “îşi înfig” rădăcinile şi ramurile crescute necontrolat în zidurile clădirilor şi-n pavaj. Ba mai mult, în oraşul”înţepenit”, în vitrinele magazinelor de haine au rămas manechinele de plastic îmbrăcate după o modă apusă acum 40 ani!

După ce am trecut frontiera înapoi în sud şi am rămas numai cu ghida Eleni, aceasta ne mai povesteşte că părinţii uneia dintre prietenele sale tocmai ce se căsătoriseră şi începuseră să deschidă cadourile de nuntă în acea seară de august 1974, daruri pe care nu le-au mai văzut niciodată iar ei au fost nevoiţi să fugă aşa îmbrăcaţi în mire şi mireasă în sud.

Niciodată nu mi s-a întâmplat, de când plec eu în vacanţă şi până în prezent, să mă impresioneze ceva atât de puternic şi să mă facă să mă doară sufletul, la propriu, ca acest oraş greu încercat numit Famagusta. În general toate locurile vizitate, măcar că m-au lăsat indiferentă, dacă nu m-au surprins plăcut, dar să mă determine să mă întristez până la lacrimi, nu mă gândeam că e cu putinţă, dar în cazul Famagustei aşa a fost şi nu exagerez cu nimic!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 5772 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI