În Ciprul de Nord, pe tărâmul tulburătoarei Famagusta (I)

TIPĂREȘTE

Desigur că unul dintre dezideratele noastre în Cipru, fixat încă de-acasă, era să trecem şi “dincolo”, adică în Ciprul de Nord, poate din curiozitate, poate din dorinţa de înlocui un pic din Turcia pe care ştiam sigur că nu aveam s-o revedem prea curând. Vroiam neapărat să vedem şi ceva din acea bucăţică autoproclamată ca Republica Turcă a Ciprului de Nord (KKTC în limba turcă), recunoscută doar de mama-Turcie, de fapt să luăm pulsul contrastelor dintre nord şi sud. În ajutor ne-a venit oferta de excursii opţionale găsite la hotel, ofertă a unei mari agenţii locale din Ayia Napa. Erau două excursii trecute în ofertă: una la Kyrenia (Girne în limba turcă) şi abaţia Bellapais, cealaltă la Famagusta (Gazimağusa în limba turcă) , situl arheologic Salamis şi biserica Agios Barnabas, sfântul local, născut în Salamis, cel ce a creştinat insula împreună cu Sf. Pavel.

Iniţial, ne-am gândit să mergem obligatoriu în amândouă, după vreo 3 zile am renunţat la una, după ce ne-am dat seama că din lipsă de timp nu le putem face pe amândouă şi, atunci, am rămas la cea de-a doua, că mai „încăpeau” şi ceva bolovani antici în peisaj. Excursia a costat 24 €/persoană, fără masă inclusă şi am cumpărat-o de la gazda noastră, Haig Ashdjian, care era reprezentant pentru acea agenţie. Cum am plătit, ne-a dat chitanţa şi pe o coală ne-a făcut o „schiţă”, ca la şcoală, cu programul zilei respective, şi ca să fie totul foarte clar, cu o zi înainte de plecare, după prânz a sunat îndelung la uşă şi în eventualitatea că am fi uitat ce urma a doua zi, era pregătit să ne lipească pe uşă un sticker pentru reminder. I-am deschis dar tot n-a renunţat să ne dăscălească în privinţa excursiei, aşa se simţea el bine, în fond, era un perfecţionist!

Am plecat din Larnaca împărţiţi în două autocare: unul cu turişti ruşi şi altul cu turişti ce aleseseră engleza ca limbă de circulaţie. În cel de-al doilea ne-a însoţit ghidul nostru, o doamnă cipriotă greacă, Eleni, care până la graniţă ne-a povestit mândră de plaiurile ei natale despre istoria acestora şi cu amărăciune şi tristeţe despre conflictul ce a dus la separaţia din 1974. Ne-a spus şi câteva cuvinte despre pământul roşu pe lângă care treceam, acel sol Kokkinochoria ce determină cartofii cultivaţi să aibă un gust deosebit. După trecerea frontierei, obligatoriu cu paşapoartele, ni s-a alăturat şi celălalt ghid, cipriot turc, altă doamnă, pe nume Nihal. Oricum, fiecare dintre ele cunoştea deopotrivă şi dialectul grecesc şi pe cel turcesc si, bineînţeles, şi limba engleză.

Suntem întrebaţi dacă există vreunul dintre noi care nu doreşte să „guste” primele două obiective, pentru a putea fi lăsat în Famagusta şi recuperat ulterior. Toată lumea a vrut programul complet al excursiei, drept pentru care ni se solicită încă 5 €/persoană pentru intrările la primele două puncte. Ni se spune că în luptele dintre ciproţii greci şi cei turci şi-au pierdut viaţa peste 6.000 oameni, că mulţi dintre ei au fost dezrădăcinaţi din locurile natale, devenind refugiaţi, că a urmat un schimb de populaţie greco-turcă ce a încercat să mai aranjeze întrucâtva lucrurile, că în perioada celor nouă ani de război n-a existat nici măcar un punct de frontieră între nord şi sud, că doar de vreo doi ani încoace sunt posibile aceste excursii organizate ce dau şansa turiştilor să cunoască ambele meleaguri cipriote.

Intră în scenă doamnă cipriotă turcă ce ne povesteşte şi ea despre ţara ei, despre conaţionalii săi, varianta sa despre situaţia politică şi cu părere de rău în glas despre eternul conflict ce a determinat o lipsă totală, între 1974 şi 1983, de relaţii între naţiile implicate în războiul acesta interetnic ce a lăsat răni adânci, necicatrizate în totalitate. Din tot ce spunea rezulta că nordicii sunt oarecum victime ai acelui diferend din care cei din sud au avut mai mult de câştigat. Deşi viaţa în Cipru a încercat să se întoarcă la normal, conflictul, care părea să se fi încheiat în urmă cu mai bine de patruzeci ani, continuă să plutească în aer. Ne informează că moneda de circulaţie în nord este lira turcească, dar că şi euro este primit fără probleme, că la întoarcere să evităm să luăm cu noi multe produse relativ ieftine în KKTC, că e posibil să ni le confişte la vamă.

În autocar, un mozaic de oameni provenind din ţări de te miri unde, şi presimţind acest lucru, am simţit nevoia ca în acea zi să port tricoul galben cu sigla saitului nostru (şi bine am făcut), că doar-doar o vedea cineva domeniul de internet„.ro” şi şi-o da seama de unde suntem. Cert este că la prima oprire, către noi au venit cu gura numai un zâmbet doi conaţionali, o pereche uşor mai în vârstă decât noi (familia S. din Bucureşti pe care o salut cu drag), bucuroşi că mai aveau cu cine schimba o vorbă în română. Mi-au lăudat iniţiativa dar nu ştiau nimic despre saitul nostru, însă am avut eu grijă să-i fac curioşi şi să-mi promită că-şi fac cont. În acea zi am rezonat puternic cu acei oameni, am relaţionat, am socializat şi nu ne-am dezlipit unii de alţii, vă spun cu toată sinceritatea, cum nu ni s-a întâmplat până acum cu vreo familie de români întâlnită pe alte plaiuri. A fost o zi nemaipomenită, la propriu şi la figurat!

Situl antic Salamis

Nu departe de frontiera de la Vrysoulles ce, în apropierea bazei militare englezeşti Dekhelia, desparte de-a lungul liniei de demarcaţie sudul Ciprului (districtul Larnaca), de nordul Ciprului (districtul Famagusta), aveam să ne petrecem o zi memorabilă. Imediat după graniţă, la nici zece kilometri, cu faţa la mare, se află oraşul Famagusta ce-şi poartă în spate povara poveştii sale dureroase, iar la 5 km nord de Famagusta, de asemenea, pe malul mării se întind ruinele vechiului regat Salamis la nord de valea râului Pedieos. Eram foarte încântată că ajunseserăm aici, dar cam nemulţumită că timpul alocat „pietroaielor” nu era decât de o oră, iar arealul de vizitare, unul destul de restrâns.

Ghida Eleni ne povesteşte că Salamis, fosta capitală a insulei din jurul anilor 1.000 Î. C., ocupă o suprafaţă de câteva zeci de hectare, iar ce se vede acum ar fi numai 10% din ceea ce reprezenta aceasta în timpuri străvechi, fiindcă atât s-a reuşit să se excaveze. Se pare că a fost descoperit, efectiv, de-abia pe la sfârştul anilor 1.800, deşi timp de mulţi ani, oraşul a fost cunoscut ca sursă de materiale de construcţie, iar în timpul perioadei veneţiene, mai multe coloane şi sculpturi au fost scoase din sit. Cu timpul, nisipurile de pe plajele din jur au acoperit cea mai mare parte a oraşului, scăpându-l din mâinile jefuitorilor de comori antice. Săpăturile au atins punctul maxim pe la 1950, iar în 1974, odată cu rămânerea acestui ţinut în Ciprul turcesc, au fost sistate din lipsă de finanţare suficientă şi pe motiv că autorităţile din nord declaraseră că ”orice săpătură arheologică din nord este atât ilegală, cât şi caracterizată drept vandalism”. În 1998, în urma presiunilor din sud susţinute de presa internaţională, se reiau timid excavările.

În fine, Salamis sau Salamina (dar a nu se confunda cu Salamina din Grecia), potrivit legendelor, a fost fondat de Teucer, fiul lui Telamon, care nu s-a putut întoarce acasă după războiul troian, deoarece el nu reuşise să-şi răzbune fratele, pe Ajax.

Oraşul-regat, a luat cursul aproximativ al istoriei insulei, trecând prin diverse stăpâniri, rând pe rând fiind condus de asirieni, egipteni, perşi, greci, romani, bizantini, toate acestea lăsând urme de necontestat asupra peticului de pământ numit Salamis. Adevărul este că Salamis a fost colonizat prima dată de micenieni, iar în secolul al V-lea Î. C. devenise cel mai important oraş-stat de pe insulă. Regii săi au rezistat în faţa Imperiului Persan şi s-au aliat cu Alexandru cel Mare care a anexat toată insula în 325 Î. C.

După moartea acestuia, oraşul a fost cucerit de Ptolemeu I, regele egiptean exponent al dinastiei Ptolemeilor care l-au deţinut până la cucerirea romană ce a intervenit în 58 Î. C. După ce creştinismul a pătruns în Cipru, Salamina a devenit din nou capitala insulei. În secolul al IV-lea D. C. a fost distrus de cutremurele ce s-au succedat şi care au adus acelaşi sfârşit şi pentru alte oraşe-cetăţi din Cipru şi uşor-uşor a fost înghiţit de nisipuri.

Primele obiective care întâmpină turiştii, cele mai reprezentative din cadrul sitului, restaurate într-o bună măsură sunt monumentalul Gymnasium cu a sa impresionantă Palaestra. Am văzut zeci de coloane graţioase refăcute ce se ridică dintre zidurile pe jumătate prăbuşite, rămăşiţele unor superbe mozaicuri policrome datând din perioadele elenistică şi romană, statui de marmură fără cap ce împodobeau toate edificiile din jur. Imediat lângă acestea atât de necesarele fântâni, băi şi latrine greceşti se mai pot observa şi recunoaşte uşor, conservându-se destul de bine în timp. Apoi, îndreptându-ne spre cealaltă parte vizitabilă din program a sitului, am dat de fostul amfiteatru transformat ulterior în stadion, însă uimitorul monument din sit, vedeta acestuia, este teatrul roman, ce-i drept, restaurat, a cărui scenă este împodobită artistic cu câte o statuie de marmură de fiecare parte. Asigură o perspectivă uluitoare asupra mării în apropierea căreia a fost ridicat şi asupra întregului oraş-regat de odinioară iar zecile de poze făcute aici încântă toate privirile. Are o capacitate de aproximativ 15.000 de persoane.

Mai departe, la mică distanţă, urmează complexul băilor romane, piaţa de peşte, strada colonadelor, fântânile romane, rezervorul de apă care s-au păstrat destul de bine. Aici s-a încheiat programul excursiei privind situl arheologic Salamis, însă el este mult mai întins, privind harta acestuia, am mai fi putut vedea spre sud Agora, clădirea Ceasul Apei, Forumul de Granit, Templul lui Zeus Salamineanul, marile fântâni, dar mai ales ruinele a două bazilici: cea a Sf. Epifanie şi Camanopetra din perioada creştină, cea de-a doua fiind folosită până prin anii 1.300. Poate cu altă ocazie, şi-n alt context va exista şansa vizitării complete a sitului.

Mănăstirea Sf. Barnabas

Ne-am reaşezat cuminţi în autocarul care a luat drumul către mănăstirea Sf. Barnabas, drum destul de scurt, dealfel, de numai 6 kilometri nord-vest. Impozanta mănăstire cu robusta sa cupolă a fost construită în 1756, dar principala atracţie pentru pelerinii de pretutindeni este mormântul sfântului Barnabas, considerat patronul spiritual al Ciprului. Ghida Nihal ne povesteşte (ce ciudat, nu-i aşa?!) că din 1976 mănăstirea nu mai funcţionează în sine, cei trei călugări rămaşi aici, odată cu evenimentele din 1974 mutându-se la mănăstirile din sud. În interiorul acesteia este organizat un muzeu de icoane vechi de o mare frumuseţe. Complexul monahal mai cuprinde o grădină superbă înconjurătoare, fostele chilii de pe două dintre laturile perimetrului său fiind transformate în săli de expoziţie ale unui muzeu de arheologie cu ceramică delicată din Epoca Bronzului.

Ne mai spune că pentru creştini şi mai cu seamă pentru ortodocşi, acesta e un loc de o încărcatură istorică şi emoţională destul de mare, dat fiind că Sf. Barnabas împreună cu Sf. Pavel au convertit insula la creştinism începând cu 45 D. C., iar guvernatorul roman al Ciprului de atunci, Sergius Paulus, a devenit primul conducător creştin al insulei, dar şi Ciprul, prin urmare, a devenit prima ţară din lume, cu un conducător creştin.

De fapt, Barnabas chiar era originar din Salamina, el, născându-se în sânul unei familii de evrei care a emigrat din Siria în Cipru. În timp ce-şi desăvârşeşte educaţia religioasă în Ierusalim, Barnabas a asistat la unele dintre minunile lui Isus. Aceasta l-a determinat ca în 33 D. C., să ia credinţa lui Isus, şi să-şi doneze proprietăţile pe care le moştenise, bisericii şi săracilor Ierusalimului. În timp ce se afla în Ierusalim, a fost numit arhiepiscop de Salamis, iar în 45 D. C, împreună cu Sf. Pavel, s-a întors ca misionar al cuvântului lui Isus. Din păcate, în anul 75 a fost arestat şi închis într-o sinagogă de evrei şi bătut cu pietre până la moarte de o mulţime de sirieni. Trupul său a fost aruncat în mare, recuperat mai târziu şi, apoi, îngropat de nişte sclavi convertiţi aici, la vest de Salamis.

Am vizitat în răstimpul alocat acestui punct din program cam tot ce se putea, la micuţa cafenea de la intrare, într-o scurtă pauză binemeritată, am savurat cel mai bun ceai turcesc din vacanţa cipriotă, ceai pe care l-am plătit cu lire turceşti rămase din alte vacanţe, iar de la magazinaşul cu suveniruri nu m-am putut abţine să nu cumpăr vreo doi-trei magneţi. Din păcate, nu am fost conduşi pentru a vedea şi micul mausoleu dedicat sfântului aflat în afara mănăstirii la ceva distanţă, dar tot complexul monahal este splendid, de aceea pelerinii ortodocşi, şi nu numai, vin în număr din ce în ce mai mare, mai cu seamă după redeschiderea frontierelor.

Învitaţi să ne reocupăm locurile din autocar, pornim către principala destinaţie a călătoriei noastre din acea zi: oraşul Famagusta!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:youtu.be/KQHxH2Qeq6o

---

VIZUALIZĂRI: 5641 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI