Seaview Hotel - cazarea de la capătul pământului

TIPĂREȘTE

John O’Groats din Ținutul Caithness, este cea mai nordică așezare (continentală) a Regatului Unit și a trebuit să ajungem acolo pentru că ăla era capătul Rutei NC500 pentru care alesesem Scoția.

Pentru că nu puteam face Ruta NC500 dintr-o bucată, am ales John O’Groats dintre toate localitățile în care ne-am fi putut opri, ca să fim aproape de stația de feribot de unde pleacă vasele spre Insulele Orkney. Că dacă tot am ajuns la capătul pământului, măcar să bifăm și asta. Si apoi știți și voi cum e când îți organizezi excursiile, cauți una și dai de alta, iar în cazul nostru Insulele Orkney au fost motivul pentru care am luat 2 nopți de cazare la John O’Groats și nu una cum ne planificasem inițial.

Când ne-am uitat cu stret view și am văzut că la John O’Groats, în afară de hotelul nostru, mai erau doar vreo câteva clădiri răsfirate și că până acolo treceam prin pustietate și pe lângă apă cât vedeai cu ochii, ne-a cam luat cu răcori pe șira spinării. Dar nu ne-am speriat și nu ne-am abătut de la planurile făcute decât ca să vedem alte și alte lucruri de care am aflat la fața locului în drumurile noastre prin Scoția.

Nu prea am avut alternative de cazare la John O’Groats. Aveam de ales între Natural Retreats John O’Groats și Seaview Hotel. Primul, un hotel de toată frumusețea care se află chiar în stația de ferry, pe malul Pentland Firth, celebra stâmtoare care separă Insulele Orkney de Ținutul Caithness din nordul Scoției, cu multe stele (cred că 5*, dacă nu mă înșel), SPA și bani mulți, iar noi nu aveam nevoie de așa ceva, dar l-am vizitat când am ajuns acolo. Celălalt, Seaview, un hotel de 3*, cu un preț normal pentru Scoția, cu o notă bunuță, așa că este evident că pentru noi el a fost singura opțiune. Prețul a fost 80 de lire pe noapte, cam 92-93 de EUR, așa cum am dat cam peste tot în perioada aceea, dar în cazul Seaview fără mic dejun.

Am ajuns la John O’Groats după o zi lungă, plecând cu mașina închiriată de la Dufftown, unde ne-am oprit ca să facem un tur de distilerie. Nu aveam decât vreo 170 de mile de mers, sub 200 de km, dar ne-am oprit în mai multe locuri, la indicația lui Garry, gazda noastră de la Dufftown și de multe ori ca să ne minunăm de peisajele spectaculoase de pe Ruta NC500 pe care am intrat imediat după Inverness.

Cu cât ne apropiam de John O’Groats cu atât aveam senzația că ne îndreptăm spre capătul lumii.

Și cum acuma aveam deja experiență că scoțienii ăștia nu îți mai dau de mâncare după 7-8 seara, prima noastră grijă în ziua aia a fost să sunăm la hotel de pe drum ca să întrebăm cât putem să ajungem de târziu și până la ce oră ne dau și nouă ceva de mâncare. Ne-au spus că până la 21 ne așteaptă cu mâncare, astfel încât ne-am permis să zăbovim pe drum și ne-am oprit cât am vrut. Nu mai era mult până la ora 21 când am ajuns și după ce am făcut check-in-ul rapid, n-am mai văzut decât ușa din spatele recepției care dădea în bar.

Atmosfera ne-a cucerit de cum am intrat. Oricum am avut senzația de pe drum că suntem în ținuturile alea pe care oamenii le descoperă pentru prima dată și se așează ca să-și organizeze viața, iar aici ni s-a consolidat această impresie. Barul era full, toate mesele ocupate și în jurul tejghelei, o grămadă de oameni care stăteau ciucure în picioare, cu un pahar în mână. Atmosfera ar fi fost de filme vechi, cu pereții plini de afișe și informații și lumea zumzăind cu paharele în mână, dacă n-ar fi fost televizoarele suspendate la care se urmăreau niște competiții sportive. Am găsit și noi cu greu o masă și am mâncat ce mai aveau disponibil la ora aia o supa zilei, 2 haggis porții mici de aperitive, o porție de inele de ceapă și 2 beri mari, masă care ne-a costat 30 de lire. Atâta ne era de foame că am comandat aiurea. Supa și juma de haggis ne-au fost de ajuns așa că inelele de ceapă au rămas întregi pe masă.

Într-un lateral al barului erau automate de păcănele și pe perete o tăbliță cu Route 500 cu care se fotografia toată lumea. Ea era și la vânzare dar costa 20 de lire și nu ne-am îndurat să dăm, dar ne-am consolat cu o insignă, ziua următoare, tot cu Route 500, pe care am dat 3 lire. În plus, aici, la hotel se putea cumpăra Diploma (1,5 lire bucata), cu numele tău pe ea, care atesta faptul că ai ajuns la capătul Rutei500, în cel mai nordic punct al continentului, cu care binențeles că ne mândrim și noi. Când ne-au trecut numele pe ea ne-au întrebat de unde suntem și ne-au spus că nu au avut niciodată români la hotel.

Cu greu ne-am desprins de barul acela. Atmosfera era foarte plăcută, dar trebuia să o facem pentru că a doua zi urma să ne sculăm devreme ca să luăm singurul ferry spre Insulele Orkney, unde urma să facem o excursie de o zi. Abia acum, la miezul nopții, ne-am dus la mașini să ne luăm și noi bagajele și fata de la recepție ne-a condus la camerele noastre care erau în alt corp decât cel în care ne aflam.

Seaview Hotel are 2 corpuri de clădire. Unul care are la parter recepția, barul și restaurantul și la etaj camere și altul peste drum, făcut probabil ulterior, când a crescut cererea, unde sunt numai camere. Noi am avut cele 2 camere în corpul mai nou, la parter și am fost foarte mulțumiți.

Corpul de clădire în care am stat noi, începe cu o încăpere unde era o măsuță rotundă cu 4 scaune, foarte bună ca și loc de întâlnire. De acolo porneau scările către camerele de la etaj și prin niște uși batante intram și noi pe holul de la parter, unde erau camerele noastre. Tot acolo în holul de primire era un automat din acela cu fisă, pentru bombonele mici, colorate pe care le-am văzut peste tot în Scoția rurală.

Când în sfârșit am ajuns și în cameră am găsit una mică, mobilată simplu cu un pat cu 2 noptiere, un fotoliu, oglindă, un cuier care ținea loc și de dulap pentru că avea câteva umerașe agățate, un loc de bagaj sub el și o comodă mică cu sertare pe care am găsit o cutie cu ceai, lapte, cafea, zahăr, 2 căni și nelipsitul fierbător. În cameră am avut doar comoda asta extrem de mică și cele 2 noptiere ca spațiu de depozitare. Foarte greu din acest punct de vedere. Probabil că au turiști doar pentru o noapte-două și atunci nu și-au mai bătut capul, dar ar trebui s-o facă pentru că este foarte greu să-ți găsești loc la câteva lucrușoare. Noroc că pentru aceste zile noi ne-am făcut un troler de tranzit, iar celelalte bagaje rămâneau în mașină.

În schimb am avut căldură suficientă, n-am suferit de nimic și ne plăcea la nebunie să intrăm în casă și să dăm cu nasul de căldură după ce ne bătea vântul pe afară pentru că da, acolo, la John O’Groats a bătut vântul cel mai tare și chiar a fost frig.

Fiind la parter nu a fost vorba de balcon, dar camera prietenilor care era vis-a-vis a fost un pic mai mare, a avut o bară de dresing pe care noi nu am avut-o, o masă în plus și o ușă care îi scotea în curte, pe o terasă mică dar care nu le-a folosit la nimic pe frigul ăla.

În cameră am găsit ca și la Linda, în Dufftown, un biblioraft cu povestea localității John o’Groats și toate atracțiile din zonă, cum ajungi la fiecare și câte ceva despre ele. Asta ne-a prins foarte bine pentru că de acolo am aflat despre toate lucrurile pe care le-am făcut și de care nu știam de acasă. La John O’Groats am ajuns pentru că așa ne ducea Ruta NC500 și pentru că voiam să facem o excursie pe Insulele Orkney, nu speram că mai avem timp și de altceva, dar am descoperit câteva locuri care ne-au lăsat fără cuvinte.

Baia, am mai zis că la scoțienii ăștia, oricât de mică ar fi ca și încăpere, are o cabină de duș mare, așa am găsit peste tot. Chiuvetă cu dop, așa cum de asemenea am avut peste tot, mai puțin în apartamentul din Edinburgh și v-am spus cu dopul ce era, însă aici la Seaview puteam să combinăm apa, n-a fost cazul să ne spălăm la lighean. În baie, în afară de cabina de duș mare, mai era o chiuvetă micuță și vasul de toaletă. În rest nimic. Nici o poliță să-ți pui pasta, periuța... nimic. Foarte greu să-ți etalezi, perii, farduri, parfumuri sau alte mărunțișuri.

Pentru că știam că n-avem mic dejun, la venire am făcut o buclă ca să trecem prin Thurso, o localitate mult mai mare, cu de toate, la vreo 20 de mile de John O’Groats prin care am trecut și la plecare. Am intrat într-un supermarket și ne-am luat ceva pentru dimineață și niște fructe. Ne-au prins bine până la urmă pentru că le-am avut cu noi în excursia din insule, dar nu merită să cumpărați nimic pentru că în cameră nu este nici un fel de loc, nu frigider, nu dulap, nu nimic și în plus este foarte cald. Noi am lăsat cumpărăturile în mașină seara și le-am luat dimineața cu noi, iar în cameră, repet, nu te poți organiza deloc. Acuma, poate n-or fi toate camerele la fel dar noi așa am nimerit cu amândouă.

De mâncare se găsește la Seaview Hotel oricând, la orice masă și în stația de feribot, care se află la vreo 5-600 de m. Acolo sunt cafenele și bărulețe cu plăcinți, pizza și alte de mâncare. La vreo 50 de m de hotelul nostru era și un oficiu poștal care era prezentat peste tot ca un obiectiv, util în cazul în care vrei să trimiți vești.

Parcarea a fost suficientă în jurul celor 2 corpuri, evident gratuită, ca aproape peste tot pe unde am ajuns cu mașina și cred că am avut și net. Mai mult ca sigur pentru că prietenii cu care am fost sunt dependenți și nu-mi aduc aminte să se fi plâns pe undeva prin Scoția.

Am avut niște sentimente foarte amestecate la John o’Groats. În primul rând pentru că ne depărtasem de civilizație atât de mult. Apoi pentru că ne-am îngrijorat când am citit că marea este foarte, foarte agitată în zona aceea, că sunt vânturi foarte puternice și că este posibil să nu facem excursia în Insulele Orkney și ne mai luasem și 2 nopți în pustietatea aia. Dar toate ne-au ieșit până la urmă, iar pustietatea aia ne-a fermecat și aș repeta oricând această experiență, ceea ce vă doresc și vouă.

---

VIZUALIZĂRI: 1283 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI