Mini-circuit 2 zile in sudul Tunisiei & un pic din Sahara

TIPĂREȘTE

Nici nu se facuse 5 am si noi eram deja treziti. Asteptam cu sufletul la gura dimineata zilei de duminica pentru ca aveam programata excursia in Sahara. De fapt Sahara este cam mult spus, pentru ca se ajunge doar putin la marginea desertului, este mai degraba un circuit de doua zile prin centrul si sudul Tunisiei, dar pentru noi, cei pentru care notiunea de desert ne este cu totul si cu totul straina ne-a fost prezentat ca excursie optionala “Sahara”. Am luat-o prin aceeasi doamna amabila, reprezentanta Tunisiana la fata locului, Patricia, si a costat 215 dinari/pers, asta insemnand 117 eur/pers. In pret a intrat asistenta turistica din partea unui ghid tuisian, transportul cu autocarul, cazare o noapte la un hotel din Tozeur (Hotel Ksar Jerid), pranz si cina in prima zi de excursie si mic dejun si pranz in cea de-a doua zi, intrarea la principalele obiective (Amfiteatrul din El Djem, vizita in oazele de la Chebika si Tamerza (unde am baut si un ceai intr-un mediu rustic), calatoria cu jeepurile, plimbarea cu dromaderul si cam atat cred.

Dar s-o luam cu inceputul. La 05:20, dupa un mic dejun mai degraba de nevoie, eram deja in statie sa asteptam minibusul. Paranteza: nimic de reprosat celor de la hotelul la care am fost cazati, am anuntat cu o seara inainte seful de sala de la bucatarie ca o sa plecam de dimineata tare in concluzie au deschis mai repede, astfel ca pe la 05:10 noi influlecam ce se poate infuleca la o ora atat de matinala. Dupa un drum de aprox 1h am ajuns in Sousse unde ne-am dat jos din minibus si am urcat in alt autocar unde ne-am alaturat unui grup mai mare de romani. Deci practic eram vreo 50 si ceva pers in autocar cu totii romani. Si desigur, ghidul, un domn la vreo 40 si ceva de ani, Foued, Tunisian care a facut facultate in Cluj si care era ghid se pare doar in timpul liber, el de fapt era profesor la o universitate din Tunis. O enciclopedie ambulanta, toba de informatii. Cu limba romana se descurca, mai asa... cu mici dezacorduri, dar se exprima bine, fraze destul de complexe. Mai baga cate-un “pop” in loc de “popa” sau “animalii salbatici” in loc de animale, “maslin” in loc de “maslina” dar pana la urma ne-am inteles. Totusi, omul vorbea romana din placere, pe langa araba, franceza si engleza, deci prea multe de obiectat n-am avut.

Deci pe la ora 7 eram imbarcati si porniti spre primul obiectiv: orasul Kairouan, al patrulea ca insemnatate in lumea islamica dupa Mecca, Medina si Ierusalim. Imediat dupa plecare Foued a inceput sa ne povesteasca despre lumea islamului, despre credinta lor in general si despre Coran, cele 5 porunci ale lor, Ramadan si tot felul de chestii adiacente care mai interveneau si la care se ajungea din intrebarile pe care le primea de la noi. La Kairouan am vizitat un mini-bazar care se afla exact langa o moschee unde insa nu am intrat deoarece era duminica dimineata si era inchis. Si chiar daca am fi intrat oricum vizitarea moscheei in interior este interzisa turistilor care nu sunt 100% musulmani, am fi intrat doar in curte.

Ne-am continuat drumul spre vest, spre granita cu Algeria in vederea atingerii urmatorului obeictiv: oaza de munte de la Chebika. Pe acest drum ne-a prins si pranzul, asa ca am fost dusi undeva la restaurant unui hotel sa mancam. Nu-mi mai amintesc despre ce hotel era vorba, cert este ca scria mare 5 stele pe frontispiciu insa inauntru arata ca un restaurant modest de pe la noi. Insa referitor la masa servita nu am nimic de reprosat, a fost tip bufet suedez si am mancat pe saturate. Bauturile se plateau – 3 dinari o bere, 2,5 dinari un suc, cam asa. Dupa pranz am mai mers vreo ora cu autocarul si apoi, in jurul orei 14-14:40 ne-am intalnit cu convoiul de jeepuri care ne astepta. Pana sa ajungem acolo ghidul ne-a facut programarea si repartizarea pe jeepuri in autocar (cate 7 pers/jeep) astfel ca la fatza locului stiam deja ce avem de facut. Noi eram in jeepul nr 5, am numarat al 5-lea jeep din convoi si cand ne-am apropiat de el soferul ne-a intrebat „jeep nr five? ” „yes”. „Ok, let’s go”. Jeepurile Toyota Land Cuirser, nu ultimul ragnet, destul de trecute prin viatza (or fi avand vreo 10 ani) insa cel mai important aspect in conditiile date: climatizarea functiona perfect. Asadar am plecat in jeepuri spre oaza de munte de la Chebika. Dupa vreo ora de drum a inceput sa se vada o pata de verdeata in arsitza predesertica. La intrare in oaza am fost chiar impresionati. Ceva inedit pentru noi, care habar n-aveam ce inseamna o oaza decat din filme. Caldura mare, solul arid, noroc cu cateva firicele de apa care izvorasc din pamantul uscat si care par a fi suficiente pentru a tine in viatza destul de multi palmieri care sa ofere umbra si catorva bastinasi posibilitatea de a face un comert turistic: cateva terase, cafenele, magazinase de suveniruri si chiar un magazin de haine. Sotia a ramas la un suc jos cu fetele cu care ne imprietenisem (erau doua fete cazate in Sousse si una in Hammamet), eu am urcat putin mai sus, printre niste stanci si santuri sapate intr-un sol argilos care la cele peste 30 de grade care erau afara m-a cam facut si pe mine sa mi se usuce gatlejul si sa imi doresc sa ajung inapoi la jeepuri cat mai repede pentru ceva rece de baut.

De aici am mers la o alta oaza, la Tamerza. Aici am fost dusi la o cascada unde am facut poze si chiar langa cascada era un fel de cafenea unde am fost invitati sa luam loc pe niste banci impodobite cu tot felul de paturi si carpete traditionale. Ni s-a adus cate un ceai fierbinte (exact de ce aveam nevoie la 40 de grd) de menta care parea a fi fost indoit cu zahar, asa era de dulce, dar deja eram obisnuiti cu acest obicei. Cat timp am baut ceaiul (cei care am putut), gazdele ne-au cantat folosind niste instrumente traditionale, unele pareau niste fluiere in forma de pipa, mai aveau si un cimpoi si o toba in care bateau cu mana. Mai intai vreo doua instrumentale si apoi una si cu voce, acompaniati si de Foued care parea ca stie versurile. Probabil ca era ceva melodie cunoscuta la ei. Si chiar daca n-ar fi fost, la cate grupuri de turisti a mai insotit in acel loc presupun ca a invatat-o in timp. La final, desigur, obiceiul sfant in Tunisia de la care nu poti sa te eschivezi si sa vrei: bacsisul. Tamburina avea forma unei oale de argila in care la noi se fierbeau sarmalele pe vremuri, asa ca le-a fost foarte simplu sa o trimita sa faca o tura printre turistii care stateau pe bancutze si sa colecteze banutii dati de noi in semn de multumire pentru ceaiul oferit si pentru restul de enterteinment.

Am plecat de la Tamerza nerabdatori sa avem parte de ceea ce Foued ne-a promis ca o sa fie una dintre cele mai pline de adrenalina experiente pe care am trait-o vreodata: plimbarea offroad cu jeepul pe dune. Am mers destul de mult pana cand am iesit de pe drumul asftaltat, am uitat sa specific, pana aici am mers doar pe asfalt, cu toate ca unii ar spune ca eram in pustietatate (erau destul de mari distantele dintre localitati si in general intre zonele locuite/locuibile) drumurile erau ca-n palma, n-am vazut nicio groapa. Asadar la un moment dat am iesit de pe asfalt si au inceput gropile. Deja intrasem pe aria lacului sarat secat Chott el Gharsa. Pret de vreo 15-20 min nu prea am simtit nimic deosebit in afara de cateva zdruncinaturi de la gropi, lucru cu care dealtfel suntem foarte obisnuiti de pe drumurile noastre. Insa la un moment dat terenul a inceput sa se „accidenteze” si senzatiile au inceput sa vina si ele. Urcusuri pe pante deosebit de inclinate care te bagau in scaun urmate de coborari abrupte care ne dadeau impresia ca masina o sa se duca in nas si-o sa ne facem praf, au facut sa merite acele minute de zdruncinaturi neplacute si deloc spectaculoase pe care le-am indurat la inceputul plimbarii offroad. Primul popas a fost la Onk Jemal (sau Gatul Camilei), un loc linistit la marginea desertului care poarta denumirea dupa o stanca in care timpul si vremurile au sculptat o forma asemantoare unui gat de camila. Aici se pare ca s-au filmat si ceva scene din Pacientul Englez, dupa spusele ghidului. Erau si ceva corturi si o taraba sau doua la la care niste bastinasi incercau sa faca ceva comertz cu flori de desert si niste camile de plush in miniatura. Inca extaziati dupa senzatiile trainte in jeepuri facem niste poze si Foued ne asigura ca inca nu am vazut totul. Urcam in jeepuri si aventura continua. Daca pana aici mai erau portiuni cu paman si smocuri de iarba, de aici incolo peisajul incepe sa devina ultra-desertic, ca sa zic asa. Doar dune de nisip, nisip foarte-foarte fin, de parca a nins si viscolit zile in sir cu faina de grau insa nu alba ci aurie. In nici 20 min ajungem la urmatorul obiectiv: locul in care s-au filmat scene din Star Wars – The Phantom’s Menace. Cu toate ca la prima privire nu pare mare lucru, pentru mine a fost unul dintre cele mai speciale momente ale circuitului, desigur, datorita faptului ca stiam foarte bine despre ce este vorba din filmul cu pricina, fiind unul dintre principalele motive pt care am tinut sa mergem in aceasta excursie.

Acesta a fost ultimul obiectiv pe aceasta zi. Soarele se pregatea sa apuna, cu toate ca era destul de devreme. Paranteza: la ei se inopteaza foarte devreme deoarece sunt cu doua ore in urma noastra cu toate ca in mod normal ar trebui sa fie doar cu una, fiind pe aceeasi directie cu Europa centrala. Insa si-au luat aceasta masura „de protectie” pentru perioada Ramadanului: se stie ca in aceasta perioada ei nu beau si nu manca de la rasarit si pana dupa apus, si cu cat apusul vine mai devreme, cu atat au mai putin de rabdat de foame si de sete, mai ales acuma, cand Ramadanul pica vara. Adica nu stiu daca exact in miezul verii dar oricum perioada calda (Ramadanul dureaza o luna si in fiecare an incepe cu 11 zile mai devreme decat in anul precedent deoarece 1 an din calendarul lor este cu 11 zile mai scurt decat la noi). Am plecat mai departe si pe la 19-19:30 (deja se inserase, era aproape noapte mai bine zis) am ajuns in Tozeur unde am fost cazati la hotelul Ksar Jerid. Inainte de cazare, ca la orice hotel din Tunisia, omniprezentul formular de completat: nume, prenume, locul si data nasterii, de unde esti, ce cauti acolo, cand ai intrat in Tunisia, etc. Enervant dar daca e ordin... cu placere.

A doua zi a inceput foarte repede, dupa un somn de doar cateva ore. Ghidul ne-a spus ca o sa trebuiasca sa ne trezim la 4 fara un sfert, dar la 03:30 ne-a trezit telefonul fix ce-l aveam in camera hotelului. Sunase de la receptie, desigur la dispozitia ghidului. -Hello, good mourning! –Gould mourning, raspund si eu nedumerit si cu vocea deformata de somn. Si telefonul se inchide. Ok, good mourning sa fie. Am luat-o ca pe o gluma cu toate ca nu prea ai chef de asa ceva cand te trezesti la 03:30. Dar stiam ca urmeaza sa acoperim o distanta destul de mare asa ca trezirea devreme a fost obligatorie.

Dupa un mic dejun pe fuga si mai mult fortat (ce poti sa manci la 4 dimineata) am plecat din nou cu autocarul spre Lacul Curmalelor (Chott El Jerid) unde am prins rasaritul si am facut poze. De fapt nu i se poate spune lac, este un fost lac secat in care ici-colo mai este cate o balta cu apa alba de la sare. In rest teren arid si nisip. Ici colo, de-a lungul soselei ce-l traverseaza (este foarte mare, aprox 7000 km patrati) cateva tarabe cu bastinasi care vand omniprezentele flori de desert si mini-camile de plush. Ne-am dat jos din autocar dar era un frig si un vant afara de-ti trecea prin toate cele, asa ca am urcat inapoi si am facut poze la rasarit din autocar.

Am plecat in continuare spre Douze, poarta Saharei unde urma sa facem cunostita fiecare cu cate-un dromader si sa ne plimbam calare vreo ora. In drum spre Douze, ghidul ne-a prezentat principalele comenzi pentru „manevrarea” camilei. Un „hrrrrrrrrrrr” asa din gat pentru ca sa se lase jos sa poti s-o incaleci, un sunet care din pacate nu se poate exprima prin litere pentru ca sa mearga mai repede (stiu ca pe la ai mei pe la BN asa se face cand vrei sa chemi gainile la tine sa le dai de mancare) iar daca vezi ca merge prea tare faci un fel de „uşşşşşşşşşşşşşş”. Ghidul ni le spunea dupa care ne punea si pe noi sa repetam dupa el si toate acestea au facut deliciul autocarului, lumea a inceput sa rada si s-a mai trezit. Pe la 07:30 eram deja la “parcarea” de camile. Am inchiriat cate un “turban” si cate-o mantie de-aia vargata (2 dinari/pers) si am mers la camile. Destul de ciudata urcarea pe camila, mai ales partea cu ridicatul ei in picioare. Trebuie sa te tzii foarte bine de manerele alea, altfel te cam duci in nas peste ea, pentru ca se inclina foarte tare in fatza. Bine, pt mine n-a fost mare lucru insa pentru sotie care nu urcase in viata ei nici macar pe un cal si care cam are frica de inaltime n-a fost tocmai placut la inceput. In primul rand pentru ca nu s-a pus fix la jumatatea pernei si dupa ridicarea camilei era sa cada pe partea dreapta dar si din cauza inaltimii care i-a dat o stare destul de ciudata. De emotii nu-si dadea seama ca sta prea pe dreapta, noroc ca eu eram in spatele ei, pe urmatoarea camila si o tot directionam: trage-te putin mai pe dreapta. Si mai pe dreapta, mai pe dreapta putin, asa. Totusi, dupa cateva minute s-a acomodat si la final era chiar entuziasmata de ineditul experientei traite. Plimbarea a durat cam o ora si In timp ce mergeam pe acolo am dat peste un bastinas care astepta turistii cu un cal. A fost un fel de excursie optionala pe care nu am ratat-o. Nu mai urcasem nici eu pe un cal de cand eram copil, astfel ca nu am ratat ocazia. Baiatul care conducea grupul nostru de camile (camilele erau grupate cate 4-5 si fiecare grup erau condus de cate un baiat care le tzinea hatzurile) a oprit grupul nostru, a dat un “hrrrrrrrrrrrrrr” camilei mele, m-am dat jos si am urcat pe cal. M-am plimbat cateva minute cu calul, mai intai in şa cu proprietarul sau pt acomodare, iar apoi singur. N-a fost timp prea mult pt exersare si acomodare astfel ca nu am putut sa incerc si un galop ceea m-a cam nemultumit, dar cu sigurantza datat viitoare n-o sa ratez ocazia. Cand o fi asta, e un mare semn de intrebare. Asa ca dupa ce am dat cateva ture cu calul pe acolo am mers iar la grupul nostru de camile care se misca agale spre locul de unde am si plecat, din nou “hhhrrrrrrrrr”, am urcat pe camila si in cateva minute am ajuns la locul de plecare. Am mai dat un bacsis baiatului care ne-a tinut camilele de hatzuri, ne-am facut poze fiecare cu camila lui, iar cand am mers sa predam echipamentul, in holul ala erau expuse la un stand poze cu noi in timp ce eram pe camile. Baietii avusesera timp sa ne faca poze, sa vina sa le si printeze si sa le expuna cat timp noi eram pe camile. Poze destul de artistice in concluzie am si cumparat cate una (4 dinari/bucata). Am plecat spre autocar, toata lumea purta cate un zambet larg, cu sigurantza pentru multi a fost una dintre cele mai inedite si placute experiente traite vreodata.

Urmatorul obiectiv a fost o casa troglodita berbera de langa Matmata. Berberii sunt niste bastinasi care se incapataneaza sa traiasca in conditii deosebit de austere, conditii care pentru unii ar putea sa para de neconceput pentru secolul in care ne aflam. Si totusi, ei se multumesc cu putin. Casele sunt sapate sub pamant, in stanca, si dunt dispuse in semicerc, se intra in fiecare separat dintr-o curte larga. Statul tunisian le-a oferit doar electricitate si apa potabila curenta, in rest ei traiesc doar din ceea ce cultiva. Legume, fructe, am vazut si niste capre deci presupun ca laptele de capra le este de o importanta capitala. Casa nu este un muzeu, ci este o casa locuita, a unei familii berbere, familie care isi pune casa la dispozitia turistilor pentru vizite in schimbul unui mic bacsis pe care lumea il lasa. E si asta un soi de comert.

A urmat apoi pranzul, pe care l-am luat tot la un restaurant traditional troglodit. Un pranz destul de auster, sa nu uitam unde ne aflam presupun. Antreu: un platouas de salata (orez rece, rosii cubulete, patrunjel, masline) pe care dupa ce-l imparteai la 8 pers cat eram la masa se venea cam 2 linguri pt fiecare, pe urma brick (un fel de foaie de placinta subtire umpluta cu ou, carne, ceapa si prajita in ulei), si felul principal: un bol de cus-cus tot pentru 8 pers si cate o pulpa de pui/pers. A urmat desertul: o piersica. Bauturile se plateau extra, cam 2,5-3 dinari o bere sau un suc.

Dupa pranz am plecat mai departe spre Sfax insa nu am intrat in oras pentru ca nu ar fi fost timp. Ni s-a spus doar ca este cel mai important centru economic al Tunisiei dupa Tunis, si locuitorii din Sfax sunt foarte mandri de originea lor si chiar si atunci cand se stabilesc in alte locuri, gen Tunis, sunt foarte solitari si isi mentin stranse legaturile intre ei. Majoritatea veniturilor sunt obtinute din cultivarea de maslinelor. A fost destul de haios pentru ca Foued, ghidul, nu facea deosebirea intre maslin – copacul si maslina – fructul. El folosea doar “maslin” atat pentru una cat si pentru alta. A durat ceva pana ne-am dat seama despre ce e vorba, mai ales cand a spus ceva de genul “maslinul din farfuria Dvs”. Asa ca pana la El Djem am vorbit despre maslini, masline, ulei de masline, si tot ce implica acestea. Timpul a trecut destul de repede, si nici nu ne-am dat seama cand am ajuns la El Djem pentru vizitarea amfietatrului construit de romani – al treilea ca marile din lume si cel mai bine conservat. Despre amfiteatru n-o sa spun prea multe pentru ca s-au spus deja destule aici pe Amfostacolo, o sa specific doar ceva ce ne-a spus Ghidul si m-a impresionat foarte tare: romanii erau atat de innebuniti si de dependenti de entertainment incat la un moment dat au organizat in arena acestui amfiteatru nici mai mult nici mai putin decat o lupta intre nave de razboi. Au umplut toate galeriile si toata arena de apa, au adus nave si au pus gladiatorii sa se lupte precum la razboi in timp ce ei admirau din tribune spectacolul. Asta da!

Cred ca pe la 15:00 terminasem deja cu toate obiectivele, asa ca am plecat spre Sousse unde majoritatea turistilor care au luat parte la circuit erau cazati (Sousse si Monastir mai exact). In drum spre Sousse o chestie care nu ni s-a parut tocmai OK: ne-a fost sugerat mai mult sau mai putin direct ca obiceiul pe acolo este ca turistii din autocar sa faca o cheta si sa dea un mic bacsis pentru sofer si ghid. Ni s-a parut putin aiurea sa dai bacsis unui profesor universitar care din cate am inteles castiga destul de bine pe acolo, sa nu mai zic de faptul ca isi rotunjeste veniturile si cu ce face ca ghid. Dar ce sa-I faci... am pus si noi cativa firfirei in caciula care a facut turul autocarului, si asta e. In Sousse ne astepta mini-busul care ne-a dus pana la hotel in Yasmine Hammanet, si seara pe la ora 18:30 am ajuns in fatza hotelului, exact in locul in care urcam in minibus in ziua de dinainte la ora 05:30.

Per ansamblu, una dintre cele mai interesante experiente traite vreodata de noi, ceea ce va dorim si Dvs.

---

VIZUALIZĂRI: 4240 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI