Drumul catre Sahara

TIPĂREȘTE

Hotarasem ca trebuie sa imi impartasesc impresiile, sau mai degraba trairile turistice, in ordine cronologica, intr-o incercare disperata de a invinge uitarea, gandindu-ma, logic, ca cele mai indepartate amintiri vor fi primele uitate.

Dar logica nu e intotdeauna inefabila atunci cand vorbim despre ceea ce am simtit candva, asa ca am constatat ca in lupta dintre uitare si neuitare nu timpul conteaza, ci intensitatea simtirilor ce au marcat momentul respectiv.

Iata-ma astfel amanand, a cata oara, amintiri mai vechi ce bat disperate la poarta “fabricii de reviw-uri”, si iata-ma scriind, absolut pe nepregatite, despre o experienta unica, dar relativ recenta, traita anul trecut in Tunisia.

Am sa trec peste optiunea nefericita de a alege El Hana Residence, din Sousse, caci déjà am vorbit despre acea trista experienta, anul trecut, imediat dupa intoarcerea din Tunisia click aici, si am sa incerc sa relatez despre experienta turistica din excursiile optionale si din orasul Sousse (exceptand cazarea).

Nu pot sa nu incep cu cea mai…. fierbinte experienta, cea din Sahara. Si pentru ca s-au scris déjà atatea despre Sahara, am sa incerc sa punctez ceea ce mi s-a parut mai important in excursie.

Mai intai, as vrea sa explic de ce am ales aceasta tara africana drept destinatie de vacanta, in ciuda prejudecatilor prietenilor si rudelor si... temerilor noastre.

Tunisia e, fara indoiala, dintre toate tarile Africii, tara cu un triplu avantaj: este aproape de Europa (vreo doua ore cu avionul de la Bucuresti), este ieftina (fapt extreme de important in contextual actual), si, nu in ultimul rand, are un nivel ridicat de siguranta turistica, comparativ cu alte tari din zona.

Dezavantaje? Poate caldura ridicata…si cam atat (restul, precum aglomeratia urbana, diferentele culturale…le trec la inconveniente, nu la dezavantaje)

Excursia, despre care citisem pe site ca nu trebuie ratata, am cumparat-o de la ghidul agentiei, Ianos, sau mai bine zis, romanul Ianos, cum se recomanda singur, cu o inteligenta autoironie, contra sumei de 110 Euro de persoana, in care au fost incluse transportul cu autocarul vreo 1200 km, vizitarea amfiteatrului de la El Jem, pranzul de la Matmata, plimbarea pe camile de la Douz, cazarea, cina si micul dejun din dimineata urmatoare intr-un hotel din oaza Kebili, vizitarea oazelor Teblika si Tozeur, plimbarea cu jeep-urile in desert si masa de pranz in Gafsa.

A meritat fiecare eurocent din cei 110 cat am platit, caci in prêt au intrat si informatiile furnizate de ghid, informatii, din punctul meu de vedere, nepretuite, caci acest ghid, stabilit de doi ani impreuna cu sotia, in Tunisia, era, ,,o enciclopedie ambulanta, burdusita (iertat fie-mi acest termen neacademic, dar extrem de plastic) cu informatii istorice, economice, culturale… tunnisiene si nu numai...

Intreaga excursie, de doua zile (aproximativ 36 de ore) a fost presarata cu astfel de informatii, care mai de care mai interesante si pitoresti, care au facut …. sarea si piperul excursiei noastre.

Plecarea din Sousse s-a realizat dimineata devreme, imediat dupa ce am luat micul dejun, si am remarcat punctualitatea ghidului, care de fiecare data a sosit “la minut”. Autocarul era déjà ocupat in mare parte de turistii de la hotelurile din Hammamet, Port El-Kantaoui si din vestul Sousse-ului, asa ca hotelul nostru, situat in est, a reprezentat penultima “statie” pentru turistii romani, ultima statie fiind cea din Monastir.

Spre deosebire de excursia in Tunis, care avusese, cu doua zile inainte, mult mai putin amatori, misterul Saharei adunase un autocar plin-ochi de turisti, dornici sa respire aerul aventurii din desertul cel mai cunoscut din lume.

Ca sa va faceti o idee despre dimensiunile turismului in Tunisia, am sa va ofer cateva date, absolute uluitoare, furnizate de Ianos.

Stiati, de plida, ca turismul tunisian a inceput cu un roman, pe nume George Sebastin, un aristocrat multimilionar care a contruit in Hammamet prima vila cu o astfel de destinatie, in perioada interbelica?

Sau ca aceasta tara africana, cu 15 milioane de locuitori are 7 (sapte!!!) milioane de turisti anual?

Sau ca in doi ani in Tunisia japonezii au construit peste 400 de km de autostrada, fara ca statul tunisian sa plateasca un dinar pentru asta, doar in schimbul dreptului de a pescui ton in apele teritoriale?

Eu, cu siguranta, nu stiam nici de George Sebastian, nici de amploarea fenomenului touristic, nici despre infrastructura remarcabila a acestei tari.

Asa ca excursia in Sahara a fost un minunat prilej pentru a afla aceste lucruri si cate altele, inca...

George Sebastian a fost un personaj absolut remarcabil, apartinand diasporei romane, cu o avere fabuloasa, invaluit in misterele istoriei, caci nu este cunoscuta, oficial, se pare nici data nasterii, nici a mortii sale.

Ceea ce este cert este faptul ca a construit o vila magnifica la Hammamet, un edificiu absolut superb, o imbinare unica intre stilul arab si cel occidental, punct de pornire pentru alte constructii turistice. In casa au locuit personaje celebre, de la Churchill la Rommel, iar din 1962, cladirea a fost, zice-se, vanduta, statului tunisian.

Cert este ca acum acolo se afla Centrul Cultural International, cladirea ramanand emblematica pentru inceputurile turismului in Tunisia, in peroada interbelica.

Dar sa revenim la excursia unica a sufletelor noastre, excursia catre Sahara…

Primul popas, la Amfiteatrul de la El Jem, mi-a taiat, pr si simplu respiratia. Si cum ar fi putut fi altfel cand aceasta replica africana a Coloseumului din Roma, dincolo de aspectul monumental, dupa atata amar de timp, inca mai poate gazdui manifestari culturale?

Si cand atatea legende si supertitii se ascund incolo de zidurile calcarose si in celulele gladiatorilor?

Cuvintele sunt prea putine si imaginatia prea saraca atunci cand trebuie sa descrii amfiteatrul in care, la cateva zile dupa trecerea noastra avea sa concerteze o orchestra din Viena, atat de remarcabila este acustica, in conditiile in care o parte din ziduri au fost daramate…

Intunecoasele culoarele subterane ce leaga celulele gladiatorilor de arena, fircielul de lumina si aer ce strabate timid, prin cateva gauri, sunt de-a dreptul cutremuratoare prin realism lor.

Am parasit El-Jem coplesiti de-a dreptul de momentul istoric neasteptat de amplu si de intens, sub caldura soarelui ce incepea sa domine cerul si care abia ne-a lasat sa facem cateva cumparaturi de la negustorii ambulanti si de la un fel de anticariat de vis a vis de amfiteatru.

Am pornit catre Matmata, nu inainte de a afla ca desertul…nu este numai de nisip, ci ca exista, si un desert de piatra, ba chiar si unul de sare???

Matmata este inima desertului de piatra, locul in care o populatie cu totul aparte, numita trogloditi, vietuieste de mii de ani in locuinte extreme de pitoresti (ca sa nu scriu ciudate) sapate in stanca. Modul de constructie al locuintelor troglodite constituie un amestec de ingeniozitate si eficienta, caci, rolul principal al acestor adaposturi (nu le putem numi sub nici o forma case), este cel de aparare.

Gaura circular sapata vertical, ca o fantana imensa, de peste 10 m diametru, cu o adancime de 5-6m, de la nivelul careia pornesc, radiar, incaperile destinate locuitului, nu poate fi vizualizata decat de foarte aproape... altfel, pentru invadatorii rau-voitori, ce atacau acum sute de ani Matmata, aceasta locuinta inedita, era practic, invizibila. Deci rolul de aparare al amplasmentului este mai mult decat evident.

Dar locuintele troglodite se apara prin aceasta desfasurare subterana, nu numai de musafiri nepoftiti, ci si de un altfel de dusman, la fel de redutabil…caldura.

Caci, asa cum aveam sa constatam la “restaurantul” local, construit pe acelasi principiu de grota preistorica, desi afara termometrul o luase razna, in interior, la cativa metri sub pamant era de-a dreptul racoare. Si unde mai pui ca acolo, in desertul pietros, am mancat, scos de la frigider (caci, da, desertul era electrificat), primul pepene verde al verii, noi, ce venim din patria pepenilor verzi si a lui Nea Marin, Oltenia...

Oricum as numi asta, paradox sau umilinta, faptul in sine m-a pus serios pe ganduri…si acesta a fost doar inceputul...

Dar sa nu ardem etapele, vorbind mai intai despre masa de pranz, si sa ne intoarcem la vizitarea locuintei troglodite.

Am coborat o panta lina, ca sa gasim intrarea, langa care, surpriza, capacul unui butoi din cel de-al doilea razboi monial, uitat acolo de armata lui Rommel, si, mai mare surpriza, o floare galbena, rezistand uscaciunii excesive si temperaturilor de-a dreptul explosive.

O victorie firava a vietii, un semn de feminitate neasteptata si induiosatoare in fata unei locuinte ai carei locatari incercau pur si simplu sa supravietuiasca... si atat.

Incaperile respective ca si stapanii lor m-au proiectat brusc, cu cateva mii de ani in urma, in vremuri de mult apuse, cand oamenii macinau granele pe o piatra rotativa…imagine care imi domina si acum amintirea. Batrani si neputiciosi, cei doi soti ne zambeau stirb pentru fiecare euro daruit, iar in curtea interioara, ne-au oferit, cu ospitalitate, bucati de lipie proaspata, din faina obtinuta manual si coapta in cuptorul din lut propriu, impreuna cu ulei de masline.

Iar cand am iesit, el ne-a oferit, spre cumparare, la preturi de nimic, doua presuri din fasii multicolore de material, atat de asemanatoare cu cele din bucataria bunicii de la Valcea.

Regret si azi ca nu le-am cumparat, dar n-am facut-o din zgarcenie, ci pentru ca m-am gandit ca ar fi greu de carat prin aeroporturi.

Si acum am in memorie chipul lui ars de soare, brazdat de riduri, pe care se citea o dezamagire adanca... in semintunericul din incaperea mobilata doar cu razboiul de tesut.

Probabil ca noi eram o potentiala si de altfel unica sursa de venituri, caci nu imi inchipui cum altfel ar fi putut acolo, in pustietatea nemiloasa, sa faca rost de bani…

Am iesit la lumina sub soarele nemilos, iar cei cativa zeci de metri pana la “restaurant”mi s-au parut secole, caci caldura era pur si simplu naucitoare, aveai impresia nu ca mergi, ci ca inoti prin valurile de caldura.

Credeam ca imi va exploda capul, ca ma dezintegrez, iar fiecare inspir echivala cu o tortura…nicaeri, nici macar pe camila, la 52ºC, la Douz, nu am resimtit astel caldura.

Nu am zis insa nimic, caci a trebuit sa fiu atenta mai degraba la reactiile fiicei mele, care suporta de regula, la fel de greu temperaturile ridicate, dar, aici, surpriza…era mai mult amuzata de portul burnas-ului cumparat e la El Jem ca obiect de maxima utilitate si originalitate, pe a carui eticheta, abia cand am ajuns acasa am vazut ca scria mare…MADE IN CHINA.

Salvarea a fost grota-restaurant, racoroasa si curata, cu mese de lemn si banci lungi, unde am mancat salata, cus-cus cu pulpa de pui si o felie de pepene verde. Toate foarte proaspete, caci, in mpd providential, religia musulmana nu permite procedarea, altfel decat naturala, a alimentelor.

Fapt care impiedica aparitia toxiinfeciilor alimentare, extrem de periculoase la temperaturi atat de ridicate... si face ca turistii sa poata manca, fara emotie, in orice loc mananca si localnicii.

Apa si bauturile racoritoare nu au fost incluse in prêt, dar costul lor a fost extreme de convenabil.

Apropo de apa…. Am plecat de la hotel, in explorarea Saharei, speriati de perspectiva de a nu gasi decat cu mari eforturi eforturi financiare acest lichid vital, inarmati cu vreo trei sticle de apa plata de 2 litri, rezerva strategica…credeam noi. Dar am avut acolo o mare si neasteptata surpriza, caci oriude am oprit, am gasit apa nu numai indestulatoare, dar si la preturi extreme de conevenabile, asa ca nu am suferit nici o clipa de sete…

Ca in Sousse, un oras oarecare din Africa, apa costa mai putin decat in Romania, treaca-mearga... dar sa constati ca in Sahara, deci in desert, apa costa cam cat in tara noastra, cand aici ne laudam cu mii de izvoare naturale, zau ca depaseste orice imaginatie…

-Va urma-

---

VIZUALIZĂRI: 4216 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI