Postojna, diamantul sloven

TIPĂREȘTE

25 mai 2017.

Circuitul italian s-a incheiat, iar pe drumul de reintoarcere acasa am trecut prin Slovenia pentru a vizita pestera Postojna. Auzisem multe despre ea, numai laude, si eram tare curios daca se ridica la standardele stabilite.

Pentru sloveni pestera Postojna reprezinta un diamant, un paradis subteran care se intinde pe mai bine de 20 km, oferind vizitatorilor o experienta unica.

„O lume noua! E un Paradis! ” Asa ar fi strigat lampagiul Luka Cec la 14 aprilie 1818, dupa ce a descoperit din intamplare cea mai mare parte a interiorului pesterii. El s-a ratacit atunci de grupul muncitorilor care se ocupau de decorarea traseului si iluminarea partii din fata a pesterii cu ocazia pregatirilor pentru vizita imparatului austro-ungar. Un an mai tarziu, Arhiducele Ferdinand I de Habsburg a vizitat pestera devenind primul vizitator oficial. De atunci, pestera este inclusa in circuitul turistic. In 1872 s-au introdus mici trasuri cu doua locuri care erau impinse de ghizii pesterii. Calea ferata a inceput sa fie construita in 1924. Din 1957 s-a trecut la locomotive cu baterii.

Am ajuns la Postojna venind din Italia dupa un circuit turistic. Cine a dorit sa viziteze pestera a scos din buzunar 25 de euro (22 euro biletul pentru pestera si 3 euro taxa pentru trenulet). Inainte sa efectuam controlul la intrare, personalul a tinut un mic instructaj: interzis fotografiatul si filmatul cu blitz; interzis servitul mancarurilor si bauturilor de orice fel; fara fumat; respectarea traseului marcat si a indicatiilor oferite de ghidul alocat grupului. Zis si facut!

Turul turistic al pesterii masoara 5 km si dureaza 90 de minute, iar aproximativ 3,5 km insumeaza o calatorie cu trenuletul electric prin cavernele impanzite de stalactite si stalagmite. Am luat loc in vagonet tragand fermoarul la hanorac si gluga pe cap. Temperatura la interior masoara 10 grade, iar umiditatea patrunde zdravan in oase. Un claxon strident si trenuletul se pune in miscare mai intai lent, apoi din ce in ce mai repede. E imposibil sa distingi ceva pe intuneric. O plimbare de un sfert de ora in care ramai fara grai. O experienta minunata! Ai impresia la curbe ca te lovesti de zid. Nu-i asa! E recomandabil sa nu te ridici in picioare!

Trenuletul te conduce prin portiunea denumita „Pestera Veche”, ceea ce a fost descoperita in 1818. A functionat aici o „Sala de Dans” decorata cu candelabre de Murano veritabil.

Viteza trenuletului scade, semn ca ne apropiem de statie. Intr-adevar, garam pe un peron la care suntem intampinati de o tanara domnisoara, cu jacheta rosie, care s-a prezentat scurt: „Cristina! ” Era ghidul nostru si ne-a rugat frumos, in engleza evident, sa-i ascultam explicatiile. Am pornit sub indrumarea ei intr-un tur de 1,5 km prin numeroase spatii care mai de care mai frumoase si mai fascinante.

La pas, pe teren marcat, trec prin „Sala Muntelui Mare” sau „Golgota”, punctul cel mai inalt de pe traseu cu 40 m peste intrarea in pestera. S-a format in urma prabusirii unor blocuri desprinse din tavanul care a fost odata o sala la intersectia galeriilor subterane. Aici stalactitele sunt mai mici si mai tinere, in timp ce terenul este acoperit cu stalagmite uriase de peste un milion de ani.

Traversam „Podul Rus”, construit de prizonierii rusi din Primul Razboi Mondial, si patrundem in spatiul „Pesterilor Frumoase”, un complex de galerii si incaperi una mai fascinanta decat cealalta. „Sala Tuburilor” sau „Spaghetele”, unde stalactitele albe si subtiri din calcit pur atarna din perete, urmata de „Sala Alba” si „Sala Rosie” (culoare datorata amestecului de fier si lut), cu mici bazine sapate de primii exploratori ai pesterii care le foloseau pentru a aduna apa potabila scursa de pe stalactite. Traseul nostru trece pe langa cea mai frumoasa stalagmita din pestera, denumita „Diamantul” sau „Briliantul”, compusa din calcar alb, stralucitor, inalta de 5 m. „Este simbolul pesterii”, a concluzionat Cristina, ghidul nostru.

A urmat „Sala Congreselor”, fosta sala de bal unde se tinea Festivalul Whitsuntide (Rusalii), si gazda Congresului Mondial de Speologie din 1965, si „Sala Concertelor”, una dintre cele mai incapatoare ale pesterii (are 40 m inaltime si poate gazdui pana la 10.000 de persoane).

Langa „Sala Concertelor” se afla statia trenuletului care ne-a adus inapoi la suprafata, dar mai inainte ne-am luat la revedere de la ghid. Ma rog, doar cativa din grup. La iesire, am coborat din vagonet pe partea stanga si m-am apropiat de balustrada pentru a auzi un zgomot infricosator. Esta raul Pivka care curge prin subteran. Pacat ca nu i-am vazut si vartejurile tumultoase. Am ratat si „Vivariul”, spatiul bine izolat, in care turistilor le este interzis sa atinga exponatele mai ales renumita „Proteus Anguinus” sau „Olm”, o micuta salamandra cunoscuta in zona ca pestele uman. Traieste o suta de ani dupa spusele specialistilor.

„Ei! Cum a fost? ” a intrebat ghidul nostru din tara cand am iesit afara. „N-am cuvinte! ” am replicat. Intr-adevar! Cuvintele si fotografiile nu pot reda frumusetea locului. Am trait o experienta unica si ma bucur pentru asta. Pestera Poatojna merita vizitata de fiecare dintre noi. Cine doreste o poate face intr-un viitor apropiat.

Alegeri inspirate si numai bine va doresc!

P,S: Scuzati, va rog, calitatea fotografiilor facute fara blitz !

---

VIZUALIZĂRI: 1655 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI