O fermă urbană cu de toate

TIPĂREȘTE

Ziua lui Tati e pe la sfârșitul lui iulie. Anul ăsta a picat într-o sâmbătă. Ce m-am gândit eu (din timp, că mi-s gospodină): hai să-i fac lui Tati o surpriză și s-o petrecem la mare. „La noi, la mare” (adică în România) nu înseamnă prea multe opțiuni în ceea ce ne privește. Corbu, Vadu, Tuzla – ceva de genul. Am găsit pe booking o căsuță drăguță și fff ieftină în Corbu și am rezervat de vineri până duminică.  

Pe urmă, cu puțin înainte de momentul X (cu vreo lună, să zic), mi-a venit altă idee: da’ de ce să nu-mi iau eu 2 zile libere și să plecăm de miercuri, să înțelegem și noi ceva din ieșirea asta? Mai ales că pentru „concediul principal” mai aveam de așteptat până spre sfârșitul verii 😪... Am vrut să prelungesc sejurul la căsuța din Corbu, dar nu avea liber în celelalte 2 zile (deh, cât noroc să ai?!). Nici să renunț de tot la ea nu-mi venea, așa că m-am hotărât să caut altceva (tot prin zonă) de miecuri până vineri. Chiar mai fain până la urmă, că vom avea nu doar o experiență de cazare, ci două!

Și am găsit. Locul se cheamă Perryland Urban Farm și se află... cam pe unde-a-nțărcat mutu’ iapa. Mai precis, pe țărmul nord-vestic al Lacului Tașaul, între satele Piatra și Luminița. Numa’ nume cunoscute, așa-i? Haideți, că de Tașaul a auzit toată lumea!... De la celebra mâncătorie, ha?!

Pe booking are nota 9,8; ce-i drept, din doar 13 evaluări. Ce-i drept, nu-i deschis decât de vreun an (asta aveam s-o aflăm la fața locului). Este un mic complex format din 10 cabane A-frame, restaurant, piscină, livadă și o mică grădină zoologică. Pentru că se află „departe de lumea dezlănțuită” , rezervarea include obligatoriu pensiune completă (3 mese/zi, exclus băuturile). Conceptul se vrea a fi de relaxare și pentru evenimente de mică anvergură. Spre deosebire de căsuța din Corbu, Perryland nu-i deloc fff ieftin, nici măcar ieftin. Am bătut palma cu booking pentru 2400 lei/2 zile și, făcând media, m-am declarat mulțumită de rezultat 😊.  

... Sărim peste săptămânile anoste și încărcate de o mie de responsabilități și ajungem la ziua plecării. Vă reamintesc că ne aflam în plină caniculă, cel puțin în sud-estul României aceasta ne seca de puteri de aproape 2 luni, fără încetare. Pentru zilele următoare se anunța ceva schimbare de front atmosferic și toată lumea jubila în așteptare!... Sigur, acum când plec și io la mare e cazul să înceapă ploile... Dar până la urmă m-am setat să nu-mi pese; în fond, scopul era relaxarea. Și, în fond, poți să te scalzi în mare și pe ploaie, nu?!

Am plecat după prânz (după serviciu), am traversat Dunărea pe podul hobanat (deja se circula doar pe un sens, celălalt având asfaltul grav deteriorat; „asfalt de plastilină” , glumeam cu Tati), apoi ne-am lansat pe traseul binecunoscut: Măcin – Horia – Baia. Ploaia a început dintr-o dată și, în stilul ultimilor ani, a turnat cu găleata preț de câteva minute bune; totuși, am înaintat, cu grijă. Între Cerna și Mircea Vodă e un fel de căldare, acolo mereu se strânge apa când plouă tare, ba chiar există atenționări de viitură, ceea ce până acum mi-era imposibil să înțeleg cum. De data asta, am înțeles. Am filmări cu râul ce se formase paralel cu șoseaua și care în scurt timp a inundat șoseaua și cu mașinile care abia înaintau contra curentului; la fel și noi. La intrarea în Mircea Vodă era poliție, tocmai opriseră circulația în ambele sensuri. Am prins ultimul tren, cum ar veni. Bine, curând aveam să urcăm „munții” , iar ploaia să-și slăbească puterea. Și aproape să ajungem, să iasă din nou soarele, victorios.

Am urmat instrucțiunile aplicației Waze, adică din E87 am cotit-o stânga, spre Piatra. După ieșirea din sat, drumul își pierde asfaltul, devenind un drum... de piatră. Dealtfel, zona este împânzită de cariere de calcar, după cum aveam să constatăm. Am înaintat vreo 2 km, cu lacul pe partea dreaptă și un mal de piatră albă pe stânga; drumul e relativ bun, se pretează pentru orice fel de autovehicul, iar din loc în loc sunt indicatoare cu distanța rămasă până la destinație. Deci n-ai cum să nu nimerești. La un moment dat, se zărește o oază de verdeață: acolo e. Faci dreapta, străbați o alee flancată de arbori fructiferi și ai ajuns în parcarea pietruită, dotată inclusiv cu stație de încărcare pentru mașinile electrice. Am fost surprinși să găsim acolo doar 2 mașini (și alea ale angajaților, după cum vom afla).  

Imediat în față se face restaurantul cu o mică terasă și un loc de joacă pentru copii se află cumva în dreapta. Pustii toate. Totuși, venirea noastră n-a rămas nesesizată, căci din restaurant a apărut un nene zâmbitor. Domnul Cezar e omul bun la toate (mai sunt și alții, dar el e interfața): te conduce la căsuță, servește masa, răspunde la solicitări și îți oferă toate informațiile utile. Cu el aveam să comunicăm în permanență de-a lungul șederii la Perryland.  

În primul rând, și-a cerut scuze în numele patroanei, care nu putuse să fie de față la sosirea noastră și îl delegase să joace rolul de gazdă. Acum... ce să zic? Și eu, dacă aș fi patroana unui astfel de loc, aș locui de fel în Constanța și ar trebui să mă ocup și de cei 2 copii mici din dotare, aș delega o parte din responsabilități... Nu mi s-a părut deloc aiurea. Oricum, urma s-o cunoaștem a doua zi pe patroană, cu care chiar am schimbat câteva impresii în timp ce ne-a prezentat ferma de animale. Poveste clasică: oameni trăiți și școliți „în afară” , întorși să dea României o șansă. Le doresc succes. Sincer, nu fac mișto.

Deci ne-a preluat nenea Cezar, cu tot cu bagaje, să ne prezinte locuința noastră temporară. A, uitai să vă spun: principalul nostru bagaj era bișonul Cookie, despre care am mai amintit pe ici, pe colo, un moșneguț de 16 ani, surd, semi-orb, extrem de afectuos și bucuros când îl luăm cu noi pe unde ne ducem. De data asta, remarcând că ambele cazări sunt pet-frendly, l-am luat, am zis să se relaxeze și el. Crescut la bloc, e înnebunit după aer liber, deși puterile nu-l mai ajută să zburde ca altădată (totuși, ultima lui poreclă este „Iepuraș” ). În fine, deci eu cu Cookie de zgardă, Tati și Cezar cu papornițele în mâini, ocolirăm restaurantul prin stânga, străbăturăm zona piscinei (wow, abia aștept!) și pe urmă, pe o alee către lac, în direcția căsuțelor.  

Acestea se aliniază frumos pe țărmul apei. Zona căsuțelor este separată de restul complexului prin câteva rânduri de viță-de-vie și pomi fructiferi, toate de vârstă tânără încă. Iarba e frumos tunsă și în general toată aria muncită (tot Cezar, săracu’). Căsuțele sunt toate la fel, în afara ultimei, care-i mai mare. Noi am avut căsuța cu nr. 3. Primele 5 sau 6 au în fața intrării câte un hamac, prins între copaci; îți trebuie mult tupeu să-l folosești pe bune; altfel, dă bine în poze.

Am intrat, domnul Cezar ne-a prezentat pe scurt facilitățile și ne-a spus că ne așteaptă la cină după ce ne vom fi instalat. Că veni vorba, programul meselor este următorul: mic dejun 8-10, prânz 12-14, cină 18-20. Rezonabil.  

Slăbiciunea mea pentru tiny houses mi-am mai declarat-o și cu alte ocazii. Am avut plăcerea să experimentez câteva, dar niciodată până acum o căsuță în forma literei A! Deci eram tare curioasă...

Căsuța de față are un mic hol după intrare, în stânga se face baia și toată zona asta are deasupra o mansardă în care se află un pat. Restul e open space și reprezintă dormitorul propriu zis, ocupat de un pat dublu orientat către lac (adică e fain dimineața, după ce tragi draperiile, că poți admira lacul din pat). Salteaua de calitate, așternuturile aidoma. Câte o pernă de căciulă și un pled subțire comun, iar prosoapele albe, în 2 dimensiuni, ne așteptau aranjate frumos în capătul opus. În loc de noptiere, o comodă din lemn la capul patului, în capete având câte o veioză cu braț mobil.  

Scara către „mansardă” mi s-a părut scary, n-am avut curaj să mă cocoț să văd exact ce e sus. O saltea și aparatul de aer condiționat, așa se vede de jos. Și toată zona asta superioară este „protejată” în partea din față doar printr-un sistem de sfori întinse. Mă rog, n-aș lăsa un copil să urce acolo... doi copii, nici atât, că ăștia au prostul obicei de a se hârjoni. Poate un copil mai mare, cu atestat în cățărare. Poate.  

În capetele dinspre lac ale încăperii se află 2 scaune-fotolii și un TV agățat pe unul din pereți. Nu l-am pornit, dar presupun că-i funcțional.  

Tot peretele dinspre lac este format din sticlă, uși și ferestre, dublate de plasă contra insectelor. Se iese pe terasă, desigur. Aceasta este o platformă din șipci de lemn pe care sunt plantate 2 șezlonguri. În rest, e grădină. Mult spus „grădină” – iarbă (pe jumătate arsă de soare în cazul nostru) și o perdea de arbuști pe faleza dinspre lac. Oricum, un loc drăguț de relaxare; noi n-am prea avut parte de el, din motive ce se vor vedea.  

Revenim în hol, pentru a completa descrierea, aici avem o comodă (din lemn; totul este din lemn, căsuța e dublată pe interior de lambriuri de lemn). În afara unor elemente de decor nesemnificative, singurele chestii interesante pe care le găsim pe comodă sunt aparatul contra țânțarilor și tăvița cu pahare și sticle cu apă on the house. A, și o bară deasupra, de care sunt agățate câteva umerașe – „garderoba” , cum ar veni. Frigider nu e, dar n-avem să suferim, deși e vară. La o adică, ne-o aproviziona domnul Cezar cu o frapieră plină cu cuburi de gheață!

Baia nu e mare (se-nțelege că spațiul nu-i excedentar, ba, din contră), dar are tot ce trebuie. Inclusiv uscător de păr și consumabile porționate: șampon, gel de duș, loțiune de corp. Și papuci de unică folosință avem! Cabină de duș walk in, apă caldă cât cuprinde.  

NB: Am cercetat bine pozele de pe net înainte de a rezerva. Asta pentru că remarcasem, în alte cazuri, o împărțire diferită a spațiului în căsuțele de genul acesta. Unele au parterul ocupat de living +/- chicinetă, iar dormitorul se află la etaj. Nu-i o tragedie nici în cazul ăsta, doar să existe niște scări... decente. Altfel, nu, mulțumesc, eu nu servesc!

Ne-am dus la cină, deci. Doamne, încă am un nod în gât când îmi amintesc mesele de la Perryland!... O, nu din motiv că n-au fost bune, Doamne ferește! , ci din motiv de cantitate! Vă avertizez, mai mult de 2 zile nu rezistați... Prânz și cină înseamnă câte 3 feluri de mâncare (aperitiv/ciorbă, fel principal, desert), iar micul dejun constă într-un platou cu „răcituri” (mezeluri, brânzeturi, legume), ouă (gătite cum dorești), unt și gem, suc de casă, ceai/cafea și pâine. Vă zic, e mult... Cel puțin pentru noi a fost enorm, nu mâncăm niciodată 2 mese cu 3 feluri în aceeași zi. Mâncare de casă, gustoasă și proaspătă. Spicuiesc: salată de vinete în stil românesc (ulei, ceapă) și turcesc (iaurt, condimente), păstrăv la grătar cu cartofi natur, plăcintă cu mere (plus pepene din partea casei), pulpă de rață pe varză roșie, prăjitură cu caise, humus, musaca, cremă de zahăr ars, pulpă de vită în sos brun cu pilaf.  

Chestia drăguță a fost că noi am crezut că intrăm cu cina din prima seară și ieșim cu micul dejun din ultima zi. Am mâncat, ne-am decazat, am plătit băuturile și ne-am luat rămas bun. Numai ce auzim în urmă: „Deci la prânz la ce oră să vă așteptăm?” My God, nu s-a terminat, supliciul continuă! Am stabilit o oră, ce să facem; dacă-i musai, cu plăcere...  

Când ne-am întors, m-am felicitat și am mulțumit Cerului pentru inspirația de a fi rezervat în afara weekendului. Tocmai sosise un microbuz cu oaspeți. Numere de Călărași. Tineri și tinere, vreo 20 de bucăți. Bruneței, bine îmbrăcați. Unii vorbind românește, alții o limbă despre care nu eram siguri. Parcă portugheză, parcă... „Țigani din Călărași” , ne-a lămurit nenea Cezar in private. „Au un workshop.” Mulțumescu-ți, Doamne, că nu m-ai lăsat să știu ce-i ăla workshop țigănesc!...

Precum vă spuneam – sau nu v-am spus încă?! – am fost singuri-singurei pe tarla de miercuri până vineri! Plus angajații, din când în când, că și ăștia dispăreau după cină. Ba, în a doua seară, după o ploaie cu spume, domnul Cezar ne-a oferit, pe lângă cuvenita frapieră, și câteva lumânări cu baterie, just in case, „că mai cade curentu’ câteodată, pe la noi, mai ales când plouă” . N-a fost cazul, a doua zi dimineață le-am returnat neatinse.  

Miercuri seara, după cină, am continuat pe pontonul de pe lac, în compania unei sticle de șampanie. Recunosc, am furat startul, ziua lui Tati abia peste 3 zile avea să fie. Am fost inspirați, căci am prins un apus de soare fantastic, iar în ziua următoare a plouat aproape fără întrerupere. Morala: nu sărbătorești când vrei tu, ci când vor sorții. Pontonul e bun și pentru pescarii amatori.  

De asemenea, tot miercuri seara, după șampanie, am avut inspirația să continuăm cu piscina. Mai în nocturnă, așa... Perfect a fost! Apa caldă, curată, fără să ne deranjeze nimeni. A doua zi n-am mai pupat.  

A mai fost ceva drăguț, pe alocuri provocator, la Perryland... Animăluțele. Au o sumedenie. Întâi am făcut cunoștință cu gașca de pisicuțe. Multe și puiuțe, extrem de jucăușe, alintate și – la masă – cerșetoare. Pe urmă, cățelul Milo. Geamăn de-al lui Milo din Masca, pesemne. Identic. A apărut după prima cină. Îl luaserăm pe Cookie cu noi, să mișune liber primprejur; adoră asta. La plecare, Milo s-a pus efectiv în drumul lui Cookie și a început să se joace cu el. Neagresivi – nici unul, nici altul; i-am lăsat. Doar că al nostru, hârșit fiind, se plictisește repede. Celălalt, nu și nu. După aia, timp de 2 zile, obiectivul nostru principal avea să fie să-l ținem pe Milo departe de Cookie. Ne trezeam că apărea de niciunde, oriunde: la masă, pe ponton, în grădina căsuței noastre. Chiar îi invidiam viața de cățel liber să bântuie pe unde are el chef...

Hmm, se pare că nu-i chiar așa... Libertatea lui Milo s-a dus naibii odată cu venirea microbuzului de Călărași, una dintre domnișoare declarându-se oripilată și înfricoșată de cățel, ba chiar și de pisoiașii ce mișunau pe sub mese, așa că domnul Cezar s-a văzut nevoit să-l închidă pe Milo și să îndepărteze mâțele. Cine știe din ce palate imaculate, animal-free, cobora distinsa domnișoară...

Drumul spre plajă. Sau spre... oriunde.  

Evident, în primă fază obiectivul nostru fusese să ajungem la plajă. Cele mai apropiate plaje sunt Corbu și cea de la Capul Midia. Pe urmă ar veni plaja Năvodari. La primele 2 se ajunge cam în jumătate de ceas, până la cealaltă faci un pic mai mult.

Ca să înțelegeți, trebuie să vă uitați pe hartă. Lacurile Tașaul și Corbu formează un fluture, cele 2 „aripi” fiind despărțite printr-un istm străbătut de o cale ferată industrială (deservind fabrica de var CELCO din sudul satului Luminița) și o șosea megagăurită; tot înainte și ăsta-i drumul spre Capul Midia și a sa plajă Nomad. Plaja are o secțiune liberă și una amenajată, sunt și vreo 2 bistrouri; noi am prins vineri dimineață câteva ore de soare pe zona liberă, singura unde au voie cățeii. Bine, șezlongurile nu-s chiar pasiunea noastră, așa că n-am suferit.  

La plaja Corbu poți ajunge dacă, imediat ce treci istmul, faci stânga, ocolești lacul Corbu și pe urmă o cotești dreapta, spre mare. Sau e un drum și mai direct, pe un dig care „taie” lacul Corbu. Pe GoogleMaps abia se vede, așa că l-am întrebat pe domnul Cezar dacă-i practicabil. A zis că nu-i grozav, dar merge. Încrezători în „tancul” nostru de mașină off road, am zis că hai. De 2 ori l-am parcurs, joi dimineață de curiozitate și vineri când am plecat definitiv de la Perryland. Joi a fost mai greu, că ploua mărunt. O pustietate cum rar am întâlnit. Culturi agricole, dropii, țestoase și popândăi, ulii planând deasupra. Ne-a plăcut maxim! Rețineți – doar cu mașină de teren.  

Cam asta a fost cu Perryland Urban Farm... Un loc cu care am avut noroc; nu știu câtă relaxare am fi înghițit dacă ne-am fi suprapus cu grupul vesel sau cu alt grup. Locul e gândit fain, dar chiar merită să vii în gașcă. Sau singur, în afara weekendului, rugându-te de baftă. Asta dacă vrei liniște. Altfel, poți fi sigur că vei avea parte de peisaje fantastice, de prospețimea naturii, de oameni faini și de mâncare bună și multă. Doar că ești cam izolat, iar până la plajă trebuie să „muncești” un pic. Nu prea mult. 

Foarte, foarte important: nu există rețea wi-fi și nici cele de telefonie mobilă nu excelează! Relaxare, frate!!! 😄

---

VIZUALIZĂRI: 353 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI