Un loc de popas în Aiud

TIPĂREȘTE

Deși am vizitat această “pensiune” cu mai mult de un deceniu în urmă, cred că tot este mai bine să scriu câteva rânduri, pentru a veni în sprijinul celor aflați în căutarea unui loc de popas în Aiud.

Impresie generală: Am folosit mai sus ghilimele deoarece, așa cum mi-o amintesc eu, este mai degrabă un fel de hostel studențesc sau cabană. Prima impresie pe care am avut-o, mai ales că veneam direct după o săptămână petrecută la Hotelul Hilton din București, a fost de șoc. Venisem aici la recomandarea partenerilor locali, care mi-au spus că sub nici o formă să nu mă cazez la Hotelul Victoria, singurul din oraș. Ce am văzut după ce am intrat nu era chiar ceea ce mi-aș fi dorit, însă despre experiența șederii acolo îmi amintesc cu mult drag. Prin urmare nu vă așteptați la cine știe ce. Este un bun loc de popas pentru un student cu rucsacul în spinare și puțin petențios, însă deopotrivă în absența unei alternative mai bune, nu este de ocolit nici de către un alt tip de turist.

Locație: Coordonatele GPS sunt 46,3174019 și 23,7162457, însă mă feresc să dau indicații deoarece este posibil să se mai fi schimbat ceva de atunci. Cert este că locația se află undeva pe dealul din spatele Primăriei, însă dacă veniți dinspre Alba Iulia, accesul se face după ce treceți de benzinăria MOL și Magazinul Lidl, la stânga. Parcarea este destul de spațioasă așa că nu sunt probleme, dacă nu este parcat vreun autocar (se mai întâmplă).

Camerele: Deja de la intrare aveam un pre-sentiment că nu vom înnopta aici iar după ce am intrat în cameră primul impuls a fost să fac calea întoarsă. Camera și baia erau minuscule și dotate cu un minim necesar. Pereții despărțitori erau realizați din lambriuri de lemn, ceea ce mi-a facilitat un schimb de opinii cu ceilalți colegi, fără a fi nevoiți să ieșim din camere. Dacă ne străduiam puțin, ne și puteam zări prin micile spații rămase libere printre lambriuri. Însă atât camera cât și baia erau foarte curate iar așternuturile miroseau a proaspăt spălat. Am convocat rapid o ședință cu ceilalți colegi în restaurant, folosind același mijloc de comunicare “prin pereți”.

Micul dejun și Restaurantul: Restaurantul era o sală mare, spațioasă iar mobilierul aducea mai degrabă cu o sală de curs decât cu un restaurant. În plus, a doua zi trebuia să “prestez” aici în fața a peste 25 de oficialități și alți reprezentanți ai diferitelor organizații locale. După ce m-am consultat și cu ceilalți colegi, am hotărât că până la urmă dacă aici ne-au recomandat ei să venim, atunci aici ne vom face treaba. Despre “treaba” cu care mă ocupam acolo, puteți citi aici un exemplu vezi impresii. În cei peste 5 ani în care n-am dormit acasă mai mult de 50 zile/an, m-am deprins cu tot ce oferă țara noastră în materie de industrie de ospitalitate, așa că am privit această experiență ca pe o nouă provocare. În plus, colegii noștrii americani de care tocmai ne despărțisem ne-au spus un lucru la care mă gândesc mereu “Voi românii nu vedeți niciodată jumătatea plină a paharului”.

Decizia noastră de a rămâne a fost răsplătită pe deplin. Cum nu erau alți turiști cazați, am trecut la o “ținută de spart becuri” cum îi spune soția mea ținutei mai lejere și proțăpiți în jurul mesei am așteptat să vină chelnerul ca să comandăm. Acesta era un băiețel tinerel, foarte simpatic, și era același care ne-a dat cheile de la camere. Când am solicitat meniul, ne-a spus că nu are rost pentru că ne-au pregătit ei ceva bunătăți. Hm, asta nu suna prea bine, însă ne-a prilejuit amintirea a tot felul de întâmplări de prin restaurantele patriei. Am comandat câteva beri și ajutați de ce ne mai rămăsese de la București (o țâră de horincă de Zalău) am intrat încet, încet în atmosfera de tabără studențească. Și când râdeam noi cu gurile până la urechi, numai ce apare băiatul cu un cazan de parastas moldovenesc, plin cu ciorbă de fasole cu ciolan afumat. Ne-a mai trântit pe o tavă și un kil’ de ceapă roșie “de apă”, d’alea de stau atârnate pe sfori în comuna Mihai Viteazu de lângă Turda, și dă-i nene și luptă. Eu m-am predat la a doua farfurie, însă cei cu ochii mai mari decât burta (sau invers?) au băgat-o și pe a treia. A plecat băiatul cu cazanul și s-a întors cu trei tăvi imense. Pe una erau zeci de șnițele, jumate porc-jumate pui. Pe alta un munte de cartofi prăjiți iar pe a treia murături de tot felul. Cum se arăta a fi o seară lungă, l-am rugat să mai aducă un rând de beri. Însă el ne-a întrebat “puteți să-mi spuneți cam câte mai doriți să serviți în seara asta? ”. Probabil lămurit de fețele lungi și perplexe din jurul mesei, a adăugat “astea au fost ultimele și cum nu prea avem mulți turiști aducem numai câteva”. I-am spus despre ce este vorba și după aceea și-a luat rucsacul în spinare și a coborât pe bicicletă în oraș ca să facă alimentarea. Ca să n-o mai lungesc, la întoarcere i-am spus preferințele de meniu pentru micul dejun și totul a fost adus de dimineață, proaspăt, din piața orașului. Cert este că și masa servită a doua zi invitaților mei a fost foarte gustoasă și bogată.

De vizitat: deși în scurta incursiune de atunci nu am apucat să vizitez nici un obiectiv turistic, am aflat că în Aiud se pot vizita următoarele obiective: Cetatea Aiudului, Muzeul orășenesc de istorie și Muzeul de științe ale naturii. Despre acesta din urmă puteți citi aici vezi impresii impresiile scrise cu amabilitate de @sunflower.

Inedit: cu alt prilej, gazda mea de ocazie m-a rugat în timpul unei plimbări prin oraș ca să facem un mic ocol până la gară. Cum n-aveam altceva mai bun de făcut la ora aceea, am acceptat. Dacă nu aș fi făcut-o, poate că nu aș fi avut ocazia să văd cum arată o piață de plante medicinale. De o parte și de alta a drumului, zeci de săteni din jurul Aiudului își expuneau spre vânzare tot felul de rădăcini și plante culese de pe dealurile sau munții din apropiere, uleiuri și creme realizate după rețete numai de ei știute din moși-strămoși. Gazda mea suferea de gută și era în căutarea unor rădăcini ale nu știu cărei plante. În plus și-a mai cumpărat o pungă cu tot felul de ierburi pe care le folosea pentru aromatizarea tutunului de pipă, după o rețetă proprie.

Cum spiritul de aventură nu-mi dădea pace, după vizitarea Aiudului, m-am întors pe un drum care mi-a plăcut foarte mult (deși foarte prost la vremea aceea) pe traseul Aiud-Mihai Viteazu-Baia de Arieș-Abrud-Brad-Deva.

Fotografii și alte informații despre această pensiune găsiți aici: gallery.aiudonline.ro/thu ... ls.php?album=54

---

VIZUALIZĂRI: 1975 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI