Din categoria „Omul sfințește locul, dar nici cu locul nu mi-e rușine”

TIPĂREȘTE

N-a fost deloc greu să stabilim destinația noastră de vacanță românească din această vară. Adică, așa cum se întâmplă de obicei, eu am propus și ceilalți au fost de acord. Maramureș. Fusesem doar o singură dată acolo, pe la vreo 10 ani, Tati și el își amintea din când în când de tabăra din clasa a șasea de la Ocna Șugatag, iar copiii noștri... ioc. Bine, că Băiețel a zis de la început pas, preferând să meargă în tabără cu colegii pe cu totul alte plaiuri, dar Istețica s-a arătat foarte entuziasmată. Și pentru că era „vremea colindelor”, și nu puteam lăsa echipa descompletată, m-am adresat și lui Lukas, prietenul fetei noastre: „Vrei să vii cu noi în Maramureș la vară? Beautiful land, very traditionaly part of our country!” (De obicei ne înțelegem în engleză.) El s-a uitat timid la Istețica și a întrebat-o: „Tu vrei să vin? ” „Sigur! ” „Ok, ca să știu ce să caut. ” Și m-am pus pe treabă. (Doamne, cât îmi mai place!)

Știam că Tati nu-i bucuros să conducă mult în vacanță ș-apăi de la noi de la Galați o fi oleacă de drum pân' la Maramu'... Deci ne trebuia o cazare intermediară la dus și una la întors. Păi... aș zice să ne ducem pe partea dreaptă a Carpaților Orientali și să ne întoarcem pe a stângă. M-am uitat pe hartă, am citit, m-am gândit, m-am răzgândit și m-am hotărât: Vama de Suceava. Oooo... „Bucovină, mândră floare!... ” Cum să treci prin Bucovina ca... gâsca prin apă?! Și subit mi s-a făcut un dor nebun de Voroneț! Și de Moldovița! Și de Sucevița!

Am rezervat 2 nopți la Casa Elvira, cotată foarte bine pe booking. Îmi făcuse tare cu ochiul o căsuță tradițională bucovineană, dar prețul mi s-a părut exorbitant. Criterii de selecție: să arate drăguț, să aibă parcare și să nu ne ușureze prea tare buzunarele. A rezultat: apartament pentru 4 persoane, 52 euro pe noapte, cu mic-dejun inclus. Anulare gratuită până cu vreo 2 săptămâni înainte. Las', că dacă vom câștiga la loto, anulăm și luăm căsuța, dacă nu se rezervă. N-am câștigat, ce-i drept nici n-am jucat. Am rămas cu Casa Elvira și nu ne-a părut rău.

Cu vreo câteva zile înainte de ziua H, am fost contactată prin mail de proprietar, să mă întrebe ce fel de 4 persoane suntem: 2 adulți și 2 copii sau 4 adulți sau cum? Păi, depinde cum o luăm, știți, copiii sunt cam măricei, dar tot copiii noștri sunt... Bine-bine, înțelegem noi asta, da'... vrem apartament sau poa' să fie și 2 duble? Cum vrei mata, boss, numa' să ne deschizi poarta când ajungem, c-om fi obosiți de pe drum...

Contrar obiceiului nostru, am ajuns la Casa Elvira la o oră rezonabilă, adică pe la vreo 5 jumate după-amiaza, după ce ne-am saturat sufletele cu albastru de Voroneț. Mă uitasem pe hartă și am bunghit-o din prima și acum vă zic și vouă cum s-o faceți: să zicem că veniți dinspre Gura Humorului, ca noi; după ce treceți podul peste Moldovița și calea ferată îngustă, faceți imediat dreapta, urmând drumul către Moldovița. Apoi, după vreo 100 metri, fiți geană, căci trebuie cotit pe al doilea drum pietruit în stânga; aveți și un indicator pe care scrie Casa Elvira, iar dedesubt numărul de telefon al proprietarilor.

Nu mergeți mult, străduțele astea laterale nu-s prea lungi, că se opresc în munte și în stânga și în dreapta. Adică în coline verzi, domoale, puse una peste alta, presărate cu căsuțe idilice și cu pâlcuri de copaci și cu văcuțe care pasc... Așa că aproape capătul străzii (care are și ea un nume, Cloșca îi zice), pe partea stângă, veți găsi poarta deschisă și de-acum puteți intra în ogradă și parca nestingheriți în zona rezervată acestui scop.

2 clădiri compun spațiul locativ al pensiunii, una mai veche, din lemn, și alta mai nouă, din... betoane și din ce s-or mai fi făcând casele. Fiecare are câte 2 niveluri și o mansardă sub acoperișul în 2 ape, așa cum se obișnuiește în zonele muntoase. Primele priviri aruncate locului au și făcut să-mi înflorească un zâmbet pe față: faaain! Parcarea pietruită, cu spațiile pentru mașini bine delimitate, casele împodobite cu flori, gazonul îngrijit al curții interioare, întretăiat pe alocuri de câteva alei... Din foișor răzbăteau glasuri și tocmai mă hotărâsem să mă îndrept într-acolo, când am zărit o domnișoară ce părea a face parte din staff, așa că am abordat-o. „Desigur, veniți cu mine! ”, ne-a invitat ea zâmbind pe cerdacul casei de lemn, și de acolo înăuntru, în sala de mese, imediat apoi plecând să-l cheme pe stăpânul casei.

Cele câteva minute cât am așteptat să vină acesta le-am petrecut studiind interiorul. Vreo 3 mese mari, înconjurate de scaune tapisate, culori deschise. Mesele erau deja aranjate frumos cu farfurii, tacâmuri și pahare, probabil așteptându-și turiștii flămâncioși la cină. Într-o margine, un corp de mobilier din acela mai înăltuț, cred că aici se etalează dimineața bucatele de mic-dejun (a doua zi aveam să constat că intuisem bine). Vis a vis, un altul cu tot ce trebuie pentru preparat cafea și ceai (care sunt la discreție deci pe tot parcursul zilei pentru locatarii Casei). Șemineu, plante verzi pe marginea geamurilor înalte, câteva tablouri și tot felul de obiecte decorative ceramice întregeau o atmosferă caldă și luminoasă.

Domnul Sorin nu s-a lăsat mult așteptat, ne-a urat bun-venit, ne-a servit cu o pălincuță pe Tati, cu o afinată pe mine și cu un sirop de casă pe copii. Știam de pe booking că se poate servi și cina la ei, 11 euro de persoană (50 ron), dar nu rezervasem odată cu cazarea, căci nu știam dacă pot asigura și meniu fără carne pentru Istețica. Am întrebat gazda noastră despre acest aspect, iar răspunsul a fost foarte prompt: „Se poate, de ce să nu se poată?! O supă de legume, niște brânză cu mămăligă, ciuperci cu smântână... vedem noi ce s-o găsi... ” Am stabilit să mâncăm de seară pe la 7, apoi am fost conduși în camerele noastre de domnișoara de mai devreme.

Camerele noastre s-au chemat 7 și 10 și erau situate la mansarda casei de lemn. După cum bănuiți, nu erau învecinate, ceea nu ne-a produs nicio impresie (ba copiii chiar cred că erau bucuroși). (Ulterior am priceput de ce domnul Sorin ne întrebase dacă vrem musai suită sau pot fi și camere separate; celelalte 2 camere de pe palier cu noi erau alăturate și probabil puteau comunica între ele, acolo a stat o familie de francezi - ea româncă, el francez care rupea binișor pe românește și puștiul lor). Toate cele 4 camere dădeau într-un hol comun, care se continua cu un spațiu de relaxare destul de generos, pe care însă nu l-am utilizat deloc, că... n-a fost să fie...

Să revenim la camere. După o inspecție rapidă, am constatat că una era ceva mai mare, dar n-avea balcon, alta era mai mică, dar cu balcon și cu un view de zile mari! „Vreau io camera cu balcooon! ” am rugat-o pe Istețica. „Ok. Oricum știu că ne primești și pe noi pe balconul tău. ” Odată adjudecate dormitoriile, eu am rămas să fac poze, iar restul găștii s-a deplasat să aducă bagajele de la mașină.

Deși nu mari, precum deja amintii, camerele erau dotate cam cu tot ce-ți trebuia. Am admirat felul în care era organizat spațiul, astfel încât să nu se facă rabat de la confort. Voi descrie camera nr. 7, cealaltă fiind oarecum asemănătoare. Pat matrimonial imens, așternuturi proaspete, mirosind frumos, acoperite de o cuvertură bejulie de satin și de pernuțe decorative asortate. Noptiere de-o parte și de alta, deasupra veioze încastrate în perete, dedesubt prize (știe toată lumea ce importante sunt prizele într-o locație de vacanță, unde ai o sumedenie de chestii de încărcat). Pe peretele dinspre ușă, un corp de mobilier cu câteva rafturi (deasupra am așezat trolerul) și un „soldat” pentru haine, pe care n-am apucat să le despachetăm. Pe partea externă a soldatului, era fixat un cuier simplu cu câteva cârlige. Pe peretele din fața patului - oglindă-oglijoară, precum și un televizor cu ecran plat. Alături, ușa de la baie.

... Greu îți poți imagina o baie mai mică! Pentru unii poate fi deranjant de mică, dar eu am declarat întotdeauna că dimensiunile băii mă lasă rece, important e ca apa de la duș să fie caldă. Și de-asta a fost, cu prisosință! În rest, tot ce trebuie într-o baie: chiuvetă dotată cu săpun lichid, tron prevăzut cu hârtie igienică plus rezerve, cabină de duș cu perdeluță, stativ de inox cu prosoape curate, de mai multe dimensiuni. Aerisirea se face printr-o mică fereastră ce dă în balcon, vecină - aveam să constatăm amuzați - cu fereastra de la baia celeilalte camere ce ne-a fost alocate! Deci, până la urmă, nu eram chiar așa de departe unii de alții... Tot un fel de suită... oarecum :)...

Toată suprafața camerei e acoperită cu mochetă curată, deschisă la culoare, ca și perdelele și draperiile dincolo de care ne așteaptă... balconul! Destul de generos ca suprafață, mochetat și el, dotat cu 2 scaune-balansoar și o măsuță, dar mai ales cu o priveliște de vis asupra satului și a colinelor blânde ce-l străjuiesc! Deși n-am avut mult timp la dispoziție, am petrecut totuși câteva zeci de minute relaxante în acest decor. Din păcate, nu prea încăpeam toți 4 pe terasă, de aceea am preferat să socializăm în spațiile comune de afară.

... Pe care le-am studiat aprofundat la întoarcerea de la mica plimbare prin împrejurimi, în așteptarea cinei ce se prepara în bucătărie, lăsând efluvii parfumate să ne gâdile plăcut nările...

Curtea interioară a proprietății este imensă și în mare parte, precum vă spusei, acoperită de iarbă. De jur împrejur, pe o bună bucată, de-a lungul gardului, proprietarul a plantat meri, ale căror roade se pârguiau cu spor la vremea vizitei noastre. 3 construcții formează un mic careu: în dreapta, foișorul hexagonal, destinat relaxării sau servirii mesei, decorat cu ghivece cu flori și centrat de... afumătoarea de cârnați și carne; în față, locul de joacă pentru copii, format din 2 căsuțe de lemn suspendate (câte una pentru fiecare din cei 2 năstrușnici ai gazdelor?!), ce comunică între ele, din care se poate coborî pe tobogan, iar dedesubt sunt tot felul de spații compartimentate, pline cu jucării; un soi de șopron, sub care se găsește o căruță decorativă cu bușteni și flori, dar și o masă de ping-pong, cu toate cele necesare.

Pentru început, am ocupat leagănul de sub locul de joacă, împreună cu Istețica și cu Lukas, bucurându-ne de soarele care-și îmblânzise arșița, de verdele ierbii, de... toată această atmosferă de început de vacanță! Alături, domnul Sorin a pornit aspersorul care uda grădina și asta mi-a generat o idee mai bună: să-mi descalț sandalele și să mă plimb desculță prin iarba fragedă! Doamne, ce senzație, de când n-o mai simțisem oare?! Gazda noastră a zâmbit văzându-mă și m-a încurajat să cercetez și zona de dincolo de podeț. Da, undeva departe, în dreapta, curtea imensă părea că se termină, dar nu era deloc așa; printr-un spațiu ceva mai mare dintre doi meri, am trecut în... cealaltă dimensiune a proprietății, asta după ce am traversat un pârâiaș: un alt spațiu organizat tot pentru relaxare, chiar sub colină, departe însă de privirile majorității, cu hamac, vreo două băncuțe, un leagăn și... mult, mult verde! Verde cât vezi cu ochii!

Cina nu a întârziat să apară. Am fost îndemnați din nou cu câte un păhărel de tărie, care e din partea casei, toate celelalte băuturi, alcoolice sau ne-, trebuie plătite separat. Nimeni n-a avut chef să intre în restaurant, prea era frumos afară, unii au mâncat în foișor, noi am preferat una din mesele din cerdac. Supa de legume era din greu îmbogățită cu smântână și aromată cu tarhon și, servită în străchini de lut tradiționale, mi s-a părut genială! În continuare, ne-am bucurat de „porcării” de la afumătoare, brânză frământată, cartofi copți, mămăligă, castraveți și gogoșari acri, iar Istețica, așa cum i se promisese, de hribi cu smântână (am gustat și noi, ce credeți?! delicioși!). A! pâine de casă, super-bună! Desert - poale-n brâu, cine a mai fost în stare!

Micul-dejun a fost servit de toată lumea în sala de mese, dealtfel dimineața era răcoroasă încă. Ca interval orar, ne fusese comunicat 8-10, noi am coborât printre ultimii, pe la 9 jumate, după ce am mai recuperat un pic din oboseala ultimelor zile. am găsit platourile încărcate, ca și cum abia începuse operațiunea: 2-3 feluri de mezeluri, caș și telemea, zacuscă, omletă simplă și cu șuncă, slăninuță afumată, ouă de prepeliță fierte, vreo 2 feluri de dulciuri, roșii și ardei, pâine, unt, dulcețuri (minunate!) de vreo 3 feluri, lapte, cereale. Nu știu dacă n-am uitat ceva, probabil că da; oricum, multe și bune, nu știu dacă toate erau „de casă”, dar cu siguranță în majoritate, da. De băut, cafea, ceai, suc de soc și de mere, astea sigur producție locală. A doua zi, au mai apărut la micul-dejun niște chifteluțe și ceva salată de vinete.

... M-am întins cam mult cu vorba și risc să vă pierd și pe cei câțiva curajoși care vă mai uitați în gura mea... Deci hai să încerc să mă adun și să trag concluziile: Casa Elvira, un loc de recomandat, fără doar și poate. Până și eu mă gândesc că dacă ar mai fi de adăstat prin zonă, tot la ei m-aș caza! („Până și eu”, asta pentru că îmi place să experimentez mereu și mereu altceva, viața e prea scurtă să te duci mereu și mereu în același loc, dar sunt și locuri în care parcă merită să revii...)

Aer condiționat la camere nu aveți, dar nici nu vă trebuie, noi în prima noapte am dormit cu ușa de la balcon deschisă (fusese o zi caniculară, vă spusei), dar dimineață deja a trebuit să tragem pilota pe noi. A doua seară am închis ușa și a fost foarte bine.

WiFi-ul nu ne-a mers de nicio culoare în camere, doar jos (mda, știam eu că mai era un motiv pentru care am n-am făcut prea mulți purici prin camere!). Nu știu cum o fi în celălalt corp de clădire.

OAMENII!!! Închei insistând asupra lor, că merită! Cred că așa trebuie să arate o echipă, ca cea de la Casa Elvira. Am vorbit un pic cu stăpâna casei la plecare (până atunci o văzusem doar episodic, locul ei fiind de multe ori în bucătărie - și nu spun acest lucru peiorativ, ne-au dovedit că bucătăria lor produce adevărate minunății). Mi-a confirmat că e afacere de familie, că amândoi sunt din zonă, că au cumpărat casa (de lemn) inițial ca și casă de locuit, că ideea de a o transforma în pensiune le-a venit apoi firesc, că afacerea a crescut și au reușit să mai construiască un corp de clădire, că vor să-l renoveze și să-l modernizeze pe cel vechi... Au 2 copii frumoși, o fetiță și un băiat, care se joacă de dimineață până seara în aer liber, curat și care și-au făcut sute de prieteni printre copiii turiștilor (normal!). Sunt ajutați de părinți, care muncesc cot la cot cu ei și de câțiva angajați sprinteni (aș îndrăzni să presupun că și motivați, nu știu cât financiar, dar sigur prin atmosfera creată, remarcasem deja felul pozitiv în care domnul Sorin li se adresa domnișoarelor ce serveau masa). După mine, Casa Elvira e un model de succes și merită promovat!

Am plătit (cu cardul) la final contravaloarea cazării rezervate pe booking, ca și a ceea ce consumasem la fața locului. Gazdele ne-au condus până în parcare și ne-am luat rămas-bun cu un pic de tristețe și... cu multă bucurie, căci vacanța noastră abia începuse!

---

VIZUALIZĂRI: 2045 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI