Casa Eden de pe-o gură de ... rai

TIPĂREȘTE

Dovadă vie și concretă a faptului că gurile de rai din povești și balade nu sunt numai pe picioare de plai este satul Mărișel din județul Cluj unde, la coordonatele GPS 46.6853 Lat/ 23.1087 Lon aflați Casa Eden, o pensiune de familie, un rai pentru suflete și o gură de aer proaspăt de munte pentru orășenii ca noi și nu numai.

Că este un rai pentru suflete nu pot să aduc decât argumente de corazón, că expresia „din inima Ardealului” e luată. Casa Eden, ai cărei amfitrioni sunt doamna Maria și domnul Cornel, stă într-un vârf de deal din spațiul mioritic al Mărișelului, chiar la intrarea pe strada Morilor, pe dreapta (dacă se vine de jos, dinspre Gilău), respectiv pe stânga pe drumul dinspre Beliș-Fântânele, după alte două pensiuni, anume Cabana Moților și Popasul Iancului. Ajunși la ultimul, căutați după indicator, care vă va arăta concret la câte sute de metri vă aflați de destinație.

Casa Eden nu se vede din drum, stă ascunsă după coama dealului, ca să vi se arate treptat, parcă rușinată, ca o mireasă în biserică: întâi acoperișurile, apoi pereții caselor și hambarul, apoi poarta, pe care noi am găsit-o deschisă. În curte sunt trei clădiri, cu câte două nivele fiecare, dacă bine-mi aduc aminte.

După ce parcați în curtea din față, o curte largă, generoasă, mergeți să o căutați pe doamna Maria, cel mai probabil la bucătărie, în clădirea din dreapta, dacă nu vă iese dumneaei în întâmpinare. Noi, având rezervare, eram așteptați, dar erau primiți și oaspeți neanunțați, în limita locurilor. Ne-am luat în primire camera, în clădirea din dreapta, la parter, prima ușă pe stânga, o odaie cu două ferestre, una cu vedere spre curte și alta spre fâneață. O încăpere mare, răcoroasă, cu două paturi duble și baie cu duș, „tăiată” din spațiul camerei. Fiindcă vine iarna, să știți că încălzirea se face prin două calorifere destul de lungi, așezate pe pereții exteriori. Masa se ia pe timp de iarnă în „tărnaț”, adică în holul comun, la o masă de lemn lungă și generoasă, cu lavițe și scaune. Târnațul, cuvânt drag mie din copilăria la sat, este mare și lung, cu două băi de serviciu în capăt și un fel de insuliță tip bar pe mijloc. Pe timp de vară, noi am mâncat în clădirea din dreapta, unde e și bucătăria, într-un pridvor închis. Mâncarea o gătește doamna Maria, cu o ajutoare de-a dumneaei, din sat, din produse locale. Trebuie să știți dumneavoastră că de aici începe raiul: cârnăciori și jumăruțe, sărmăluțe cu smântânică și mămăliguță, supică de cartofiori cu gălbiori, plăcințele și scovărduțe cu dulceață de merișoare, de frăguțe sau de căpșunele, toate și multe altele gătite, gătate (așa se zice pe la noi pentru condimentate) și alintate, tocmai bune să fie păpate de burtici flămânde. Masa se servește de două ori pe zi, dimineața și seara, nu prea târziu, ca să aveți timp și de o poveste cu ceilalți comeseni, și de o plimbare după atâta răsfăț, înainte de somn.

Plimbarea este o altă poveste. Casele, așezate în vârfuri de dealuri, sunt atât de rare, încât moșnenii practică autostopul: îi ia câte un căruțaș, și ei destul de rari. Ca să ajungi până la vecin, de la Casa Eden faci vreo 4 kilometri, ca să ajungi la cea mai apropiată pensiune, cam tot atât, în sens opus. Pe drum, rar trece câte o mașină, căci localnicii, moți „nealcoși”, preferă „cocia” cu doi cai bolizilor cu o sută și … de cai putere. (Aici introduc o paranteză: la vreo nici un kilometru de pensiune se află un observator astronomic, la vremea noastră ocupat pentru a urmări ploaia de asteroizi care are loc în luna august – din păcate pentru noi, a fost foarte noros în noaptea aia).

Încă ceva. Deși aveam televizor în cameră și luaserăm laptopul cu noi (deh, năravul din fire), nu ne-am atins de ele. Căci Mărișelul este mai cu seamă o gură de aer proaspăt, așa de proaspăt de zici că respiri miresme din alt veac. Când vine dimineața, afară e frig (în august, erau între 5 și 7 grade) și roua se ridică în soarele cețos ca o mare de aburi, de nu se văd din sat, din case și din copaci decât umbre. Atunci e mai frumos: stăm în pridvorul deschis, cu cana aburindă în mâinile deja înghețate și ascultăm tălăngile vacilor, câte un muget, iar în liniștea dintre ele, lăcustele țârâind prin iarbă. Tăcem toți, ne salutăm doar cu înclinări ale capului, cu zâmbete sau cu mâna, prin aerul tulbure de ceața de afară. Apoi, ne auzim sorbind din cafea sau din ceai. Și iar liniștea aceea tulburată de-abia de câte un strănut, de un brrrr! involuntar, de o ușă care se deschide și ni se alătură alții, la fel de tăcuți. Abia după aceea, ca un ritual, ne trezim progeniturile, care ies afară cu larmă și fugim la micul dejun propriu-zis. (Bine, aici este nevoie de o altă paranteză: am fost, în acel august 2017, vreo 16 adulți și cam 10 copii, cu vârste între 1 și 8 ani.) Pe la amiază, temperaturile urcă până la vreo 16 grade, atunci copiii se desculță și fug prin grădină și pe câmp în șosetuțele pe care le lăsăm pe picioare să nu se zgârâie în iarba noastră de acasă (căci de gazon nici nu poate fi vorba). În spatele pensiunii este o livadă cu meri, unde sunt și mese și scaune din bușteni, iar în spatele lor se întinde fâneața, vibrând de cântecul lăcustelor. La prânz, cei mici primesc câte ceva dulce și lăptic la cerere și trec la culcare. Iar noi ne minunăm (a câta oară???) de cât le sunt de curate șosetuțele. Seara, după o altă tură în șosetuțe, îi îmbrăcăm în geci și le dăm căciulițe, că se răcește iar, și mergem la cină. Plictisitor? Nuuuuuuu. O întoarcere în timp, eficientă ca un leac magic pentru trupurile și mințile noastre poluate, și la propriu și la figurat. O întoarcere în istorie, pe vremea lui Avram Iancu și a Pelaghiei Roșu, acum, iată 150 de ani. Cam așa cred că se trăia și pe atunci în Mărișel, satul cu cea mai mică densitate de locuitori pe kilometru pătrat.

Dacă doriți ceva natural, la pensiunea Cabana Moților sunt produse sub numele Cămara de la Munte, dulcețuri și siropuri, iar în zonă găsiți mulți apicultori, cu miere culese de albinuțe hărnicuțe din floricele care nu văd mașini și nu respiră gaze de eșapament.

Cum este iarna? Doamna Maria ne-a spus că nu au avut niciodată iarnă fără zăpadă, care vine deja de pe la începutul lui noiembrie. Drumurile devin grele, impracticabile dinspre Beliș pentru mașinile mici, dar accesibile dinspre Gilău. Nu intru în detalii administrative, fiecare județ, fie Bihor, fie Cluj, are vina lui, dar asta era starea drumurilor în anul de grație 2017, pentru informarea dumneavoastră. Dacă s-au reparat între timp, sper să se fi făcut și pe tronsonul Beliș-Mărișel, pentru a ne întâlni cu toții pe acolo. Până atunci,

Drum bun și La mulți ani!

---

VIZUALIZĂRI: 663 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI