Suprize din locuri neamenajate

TIPĂREȘTE

Cam după Revelion am avut o inițiativa cu cativa prieteni sa mergem pe la Sambata de Sus. Cum eu am venit din Constanta mi s-a părut evident sa aleg ruta pana acolo pe Valea Oltului. De ce ? Asta nici acum nu știu.

Dar pe undeva pe acolo, după ce ai ieşit din Câineni Mari, iar Oltul te obligă sa virezi la mai mereu la stânga, apare un soi de sat – notat pe hartă drept Lazaret, dar mai degrabă eu i-aş spune unitate militară, poate chiar dezafectată, dar nu în totalitate. Chiar pe acolo există un indicator către Lotrioara. Când ne-am dus doar am reţinut, dar la întoarcere am decis ca să intrăm pe drum, până unde putem sa mergem.

Chiar şi acum îmi felicit prietena de atunci că a fost de acord să pierdem ceva timp în zona. Drumul, normal, neasfaltat. Semnalul telefonului lipsă, indiferent de reţea. Aşa ca am lăsat Loganul să-şi facă treaba. Cum iarna nu a fost foarte bogata, iar noi am prins o zăpadă proaspătă, dar care tocmai se topea şi lasă drumurile desfundate pe alocuri – mai ales prin locurile pe unde circulam noi – nu am fost deloc încântaţi de cum ni s-a înfăţişat drumul. Unde mai pui că imediat ce ai intrat, la nici 500 de metri, apare o cariera de piatră (am aflat mai apoi că ar aparţine celui care are şi Atlasib). Eram cam dezamăgiţi şi aproape că ne pierise cheful. Dar am continuat.

Imediat se schimbă clima, soarele nu putea să pătrundă prin defileul îngust, la început, dar mai destins ulterior, iar drumul începe să apară îngheţat în totalitate, pe alocuri cu două şleauri care nu-ţi lasă prea multe locuri de manevră şi te duce aşa cum ştie el. Ai de mers ceva, cam vreo 5-6 km. Cert este că zona este, într-adevăr, uitată de lume şi civilizaţie aşa cum o ştim noi sau cum o vrem noi, mulţi dintre noi. Chiar ne întrebam dacă au curent, dar drumul era mărginit de stâlpi de beton, pe unii chiar cu indicatoare turistice.

Prima pensiune care ne-a apărut în cale a fost exact Casa Ardeleană cu pricina. Nu scrie nimic, nu e indicator sau ceva care să-ţi indice faptul că ai ajuns la destinaţie, că se oferă cazare şi nu ai nimerit la proprietarul unei case de vacanţă care tocmai ţine mare festival alături de amici. Noi am trecut, dar am reţinut intrarea. Găseşti mai multe pensiuni mai încolo, chiar unele au indicator de la drumul naţional, altele nu vezi decât pe net câteva poze şi daca ai fost acolo, ştii despre ce e vorba.

Oricum, la momentul respectiv am reţinut mai multe locaţii. Când am ajuns acasă am început căutarea. Iar cel mai convenabil a fost aici. După ce s-au făcut negocierile am ajuns la 100 lei / camera dublă cu mic dejun inclus. Ce să mai, pomană curată ! Am luat gaşca, aveam şi eveniment, şi am plecat.

Trebuie menţionat că toată localitatea se întinde de-a lungul unui râuşor, iar noi ca să ajungem la pensiune am trecut o podişcă betonată, îndeajuns de lată cât sa treacă un camion. Parcarea e puţin spus încăpătoare, cu pietriş pe jos, cred ca intră şi 3 autobuze de 50 de locuri. Astfel că noi cu 5 maşini am putut să întoarcem şi în loc. Grătarul acoperit, făcut din cărămidă e primul. După el mai vin câteva băncuţe, la fel, doar cu acoperiş.

La parter, de cum intri, găseşti sala de mese – nu-mi place să spun restaurant. Are cam 40 de locuri fără să stai înghesuit şi rămâne şi loc de dans. Ceva mai în spate o bucătărie mare (adică mare), cu veselă, tacâmuri, chiuvetă mare, cuptor microunde, aragaz, ce să mai, mai bine ca acasă – gazdă pregătită ! La primul etaj sunt câteva camere, parcă 6, iar la etajul doi alte 6 camere. De cum am intrat primul lucru simţit a fost căldura. Tot sejurul a fost atât de cald, încât chiar şi cu radiatorul oprit am deschis geamul. Camerele micuţe, şi fără un dulap unde să-ţi poţi arunca tot conţinutul bagajului, cu un televizor care avea lângă şi receiver-ul de satelit - nu am stat să caut multe canale. Patul dublu ocupa toată camera, iar noi ne-am folosit cel mai mult de un cuier de lângă uşa pentru cam tot ce am avut nevoie. Baia îngustă, utilă, cu un micuţ geam, fără o cabină de duş propriu-zisă, cu o perdeluţă şi cu o pantă suficientă a gresiei astfel încât – am observat ulterior asta – să nu ajungă viitura de la duş până nici măcar până la lavoarul din vecinătate. Dar camerele alea micuţe au ţinut piept cu străşnicie singurului neajuns: lipsa spaţiului din camere. Asta pentru ca era curat, prosoape curate, articole de baie găseşti, aşa ca a trecut pentru toţi, nu doar la mine, neobservată această lipsă.

Ne-am schimbat, ba am făcut (unii) şi un duş, am coborât şi am început să ne vedem unii cu alţii în sala de mese, echipată corespunzător cu o staţie de amplificare şi două boxe pe măsură. Am schimbat cu gazda câteva cuvinte, am împărţit câteva pahare, el cu ce avea, noi cu ce am adus, ne-a întrebat dacă mai avem nevoie de ceva, de orice, ne-a spus că apa nu e potabilă şi pe lângă frigiderul din bucătărie ne-a indicat şi o vitrină frigorifică pentru băuturi (noi le-am lăsat afară, doar era februarie), dar şi două lăzi frigorifice din alea de magazin, asta dacă avem nevoie să le umplem.

A doua zi pentru micul dejun am avut de ales între omletă şi ochiuri, iar pe masă au apărut şi altele, puse tot de gazdă. Ceai din belşug, cafeaua am ales ca să o preparăm noi, iar eu am cerut lapte şi s-a găsit. Pentru cealaltă zi am primit crenvurşti, cu ou fiert, plus celelalte.

După aceasta am purces în Sibiu, ne-am mai luat ce mai aveam lipsă pentru grătarul nostru, şi ne-am întors puşi pe treabă. Am început grătarul (cu ajutorul gazdei, care pe seară ne-a tras şi un bec până acolo, pentru lumină) şi l-am terminat după miezul nopţii. Cum toată casă era rezervată de noi, muzica a fost dată mai tare, iar mâncarea şi băutura au alimentat voia-bună. Gazda a mai tot apărut cam până pe la miezul nopţii, şi ne tot întreba dacă ne simţim bine – parcă nu era evident ?!?

Pentru toţi care vor să stea un pic degeaba, fără semnal şi întreruperi, zona e ceea ce caută. Cred că primăvara şi toamna nu are acelaşi farmec, probabil din cauza drumului, dar vara şi iarna au fiecare aici un farmec desprins din cărţile lui Sadoveanu – asta pentru că undeva mai sus, pe drum, se zice că ajungi la o fostă cabană de vânătoare a lui Ceauşescu, dar şi pentru că la tot pasul ne-am întâlnit cu grupuri de vânători. Toţi din grup au recunoscut că nu se aşteptau să găsească asemenea condiţii şi asemenea gazde primitoare, aşa ca am promis că vom reveni.

Locatia trebuie sa fie aceasta goo.gl/maps/OSCGu.

---

VIZUALIZĂRI: 1774 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI