Omul sfinţeşte locul

TIPĂREȘTE

Vara aceasta, în cadrul acţiunii întreprinsă de mine şi de soţul meu, numită ˝să ne (re)cunoaştem patria˝, am revăzut câteva regiuni pe care le vizitasem cu zeci de ani în urmă. Am înnoptat în cinci pensiuni diferite selectate pe baza recomandărilor userilor afa sau de pe internet, la nimereală. Toate locaţiile au fost foarte bune şi merită susţinerea mea. Din acestea se desprinde însă ˝Casa Ardeleană˝, amplasată într-un fund de ţară, pe un drum forestier în Valea Lotrioarei nr. 29 (DC73).

Satul cu acelaş nume face parte din comuna Boiţa şi se află la cca 25 km sud de Sibiu cu intrare din valea Oltului de pe E81. Veneam dinspre Râmnicu Vâlcea şi la intrare în localitatea Lazaret un indicator spre stânga marca direcţia care trebuia urmată. Drumul ca atare este pietruit şi nu a pus probleme datorită faptului că nu avea denivelări dar la începutul lui am trecut printr-o carieră de piatră care ne-a umplut de praf. Noroc că eram în maşină pentru că trei-patru paznici patrupezi ne-au atenţionat prin hămăit să le părăsim cât mai repede proprietatea. Nu prea era de bun augur cum începuse acest sejur, privelişte nu prea exista, numai că exact la patru kilometri am ajuns la destinaţie (N45.633276/ E24.25792).

Din primul moment impresia a fost foarte plăcută. Chiar din drum se trecea pe un podeţ construit peste apa repede a Lotrioarei, se intra într-o curte cu deschidere mare frumos amenajată cu băncuţe, scrânciob, foişor, grătar, teren de sport, cascadă artificială, căsuţe de dormit, cuşti cu iepuraşi. Câteva trepte comode de piatră coborau la râul indiguit care curgea pe proprietatea pensiunii şi unde puteai pescui cu undiţele puse la dispoziţie de proprietar- răbdare şi noroc să ai!

Ne-a primit gazda, doamna Lenuţa, o femeie frumoasă şi încă tânără care chiar atunci punea pe sârmă cearceafuri la uscat. Ne-a condus într-o cameră la etajul întâi care, ca şi în alte părţi unde am dormit, avea tot ce trebuie ca să te simţi confortabil. Aşternuturi şi prosoape curate, televizor cu antenă satelit pentru zeci de canale, baie proprie cu cabină de duş, etc. De la fereastră, dacă te uitai în jos vedeai o mare de flori viu colorate printre care se distingea foişorul de luat masa şi grătarul zidit. Dacă ridicai puţin capul vedeai în depărtare un deal împădurit cu o formă perfectă care-ţi transmitea multă linişte şi relaxare. Acest deal exercita o puternică fascinaţie pentru că oriunde te-ai fi aflat în curte, simţeai nevoia să-l priveşti. Ce este interesant e că la plimbarea pe care am făcut-o pe jos în susul văii Lotrioarei care este presărată cu câteva pensiuni alternând cu ruinele unor case părăsite, nu am mai întâlnit o asemenea privelişte.

Revin la pensiune. Ca şi în alte cazuri, fiind de mică dimensiune cu doar 12 camere, nu avea restaurant dar ţi se punea la dispoziţie o bucătărie utilată cu de toate şi o sală de mese enormă. In congelator mi-am depozitat cutiuţele refrigeratoare iar în frigider doamna Lenuţa mi-a golit un raft în care am pus ce adusesem cu noi.

Puteai să-ţi pregăteşti singur masa (asta mai lipsea să gătesc şi în concediu!) sau să anunţi gazda din timp cam ce ai vrea să mănânci. Cum ajunsesem după prânz ne-a servit cu ce avea: o ciorbiţă de viţel cu smântână şi cu cel puţin zece bucăţele de cărniţă şi cârnaţi de casă cu cartofi prăjiţi şi castraveciori. A doua zi a fost un regal pe comandă. Primul fel nemaipomenita ciorbiţa de viţel iar al doilea, la mine 6 (şase) sarmale cu smântână şi mămăliguţă- o nebunie! Soţului care comandase mămăliguţă cu brânză şi smântână i-a adus o oală cu mămăliga straturi-straturi scăzută la cuptor până a făcut crustă – altă nebunie! Puteau mânca patru inşi pe săturate. Soţul a luat un sfert, apoi al doilea, al treilea şi ultimul i l-am încălzit seara la microunde. Prânzul ni-l aducea în foişor iar seara-dimineaţa mâncam din desagă pe o terasă. Cafelele la termos erau oferite din partea casei.

Cât ne-a costat? Două nopţi 160 lei şi mâncarea două prânzuri a două persoane 140 lei.

Curăţenia vilei şi a curţii era exemplară desi era întreţinută de cei doi soţi, fără ajutor salariat şi de cele două fiice, fete cu studii superioare. Acestea după ce se întorceau cu maşinile de la joburile lor nu pregetau să dea o mână de ajutor. Am plecat cu regretul că nu am putut sta mai mult. Pentru noi ca bucureşteni e destul de departe de ajuns deşi poate ne ajută Dumnezeu să mai mergem odată dar pentru userii din Ardeal, Banat, Oltenia, ar fi păcat să nu-şi încarce bateriile într-o asemenea oază de linişte şi confort.

---

VIZUALIZĂRI: 2940 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI