Torres del Paine, cel mai fotogenic loc de pe Terra

TIPĂREȘTE

Titlul l-am furat dintr-un alt articol. Nu știu dacă-i chiar așa, dar e pe-aproape! =))

Trei zile pline am stat în Puerto Natales. Prima zi am avut trekking pe munte, a doua zi am făcut o excursie cu microbuzul și am admirat multe din frumusețile zonei, iar ultima zi am avut program de voie.

În acest articol o să va povestesc despre cea de-a doua zi. Agenția a închiriat un microbuz, cu ghidul aferent și ne-a plimbat prin Parcul Național Torres del Paine. Evident că am văzut mult mai multe lucruri, ca-n prima zi la trekking, dar mie mi-a plăcut mai mult când am făcut ceva cu forțele proprii și când mi-am depășit limitele. Dar și această excursie a fost frumoasă, așa că să-i dăm Cezarului ce i se cuvine! ;)

Plecarea s-a făcut la ora 8 dimineața, chiar din fața hotelului unde eram cazați. Evident că la această excursie a participat toată lumea. Am fost avertizați să ne luăm apă și ceva de ciugulit, pentru că-n parc nu prea găsim și e mult mai scump.

Două ore a durat drumul până la intrarea în parc. De data asta am intrat prin intrarea Lago Sarmiento. Rangerii parcului ne-au verificat biletele de acces și apoi ne-au permis intrarea în parc. De data asta plimbarea a fost mult mai lejeră. Puteam solicita oprirea microbuzului de câte ori vedeam ceva interesant.

De exemplu eu am solicitat-o de mai multe ori când vedeam turme de guanacos în apropiere. Aceste animale specifice zonei sunt foarte asemănătoare cu lamele din Peru. De obicei se speriau la vederea noastră, de asta trebuia să pășim încet. Dar la o toaletă publică una dintre ele chiar a prins tupeu și ne urmărea. Sunt niște animale destul de masive. Evident sunt ierbivore. Ca toate ierbivorele sunt și bune de mâncat, doar că ghidul ne-a precizat că cele din această zonă au carnea foarte amară, din pricina ierbii pe care o consumă. Oricum nu venisem la vânătoare! Cu toate astea, găsești la restaurant în meniu guanacos, adus probabil din alte zone sau din vreo crescătorie. Am savurat și eu așa ceva, dar nu aici în Chile, ci la vecinii argentinieni. Eram curios cum e gustul. Mai multe o să povestesc mai târziu.

În afara de guanacos am avut șansa să admirăm și nandu. Astea sunt niște păsări masive, foarte asemănătoare cu struțul. Sunt păsări alergătoare (nu pot zbura) specifice stepelor și zonelor cu tufișuri rare. Indigenii le vânau cu o armă formată din trei bile, legate de trei sfori. Se apropiau încet de ele (sunt extrem de sperioase) și aruncau cu această armă la picioarele lor. Acestea se împiedicau și nu mai puteau să alerge. Tehnici de supraviețuire străvechi!!!

Din mersul masinii , dar și în diverse locuri de mirradores am admirat Lago Sarmiento, Laguna Amarga, Lago Nordenskiord, cascada Salto Grande, Lacul Pehoe și ghețarul Grey.

La fiecare dintre ele am oprit și am coborât din mașină. Nu toți, ci doar cei interesați să facă multe poze. Am admirat si vârfurile Torres del Paine. Cel mai mult la acest articol cred că o să vorbească pozele. Știți vorba aia: o imagine cât o mie de cuvinte!? Gândiți-vă la 60 de imagini, care de care mai frumoase, cam câte cuvinte valorează? =))

Cel mai mult mi-a plăcut la cascada Salto Grande, unde-i si Lacul Pehoe. Aici am coborât din microbuz și am mers vreo 15 minute pe jos, până la cascadă. E un peisaj de-ți taie răsuflarea. Păcat că e atât de frig si bate vântul atât de tare, că mi-ar fi plăcut tare mult, să fac o baie pe-acolo.

De prin arbuștii ăia ghidul ne-a dat să mâncăm niste fructe dulci acrișoare, la gust cam ca merișorul. E bine prin zone atât de sălbatice, să stii ce e comestibil. Mai ales că avem un român ce parcurge Patagonia cu bicicleta. Radu Păltineanu îl cheamă și a parcurs toată America din Alaska până-n Patagonia pe bicicletă. Tare omul. Acu mai are un pic e prin Țara de Foc. Ca o paranteză, prin miile de kilometri parcurși cu masina prin Patagonia nu am văzut absolut pe nimeni pe bicicletă. Cu atât mai multe felicitări, pentru Radu, ce înfruntă cu stoicism, vântul turbat din Patagonia. Așa că ceea ce am făcut noi prin Patagonia e nimic, în comparație cu aventura lui Radu.

Dar să revenim. Oricum prin zona asta eu n-am văzut vreo cultură de legume, iar fructele sunt rarități. De altfel carnea e mai ieftină ca și legumele, dar și vinul ca apa! =)) Aviz amatorilor.

A urmat o vizită la ghețarul Grey. Impropriu spus la ghețarul Grey, pentru că până la acesta era un drum de vreo 7 kilometri și nimeni nu a fost dispus să-l parcurgă pe jos. Am coborât în fața unui super mare restaurant gen autoservire, plin de turiști. Ăsta e clar ca trăiește, doar de pe urma turiștilor. Ziua, la orele prânzului e plin, apoi prin zonă e pustiul de pe lume.

Marea majoritate a turiștilor, dar și a colegilor mei de călătorie s-au oprit aici să mănânce și să bea. Eu am preferat să sar prânzul și am plecat împreună cu alți patru coechipieri să admirăm ghețarul Grey de la depărtare. Am trecut de un pod suspendat din acela mișcător și apoi am intrat într-o pădure. Am mers lejer preț de vreo 10-15 minute, până am dat de o plajă. De aici se vedea ghețarul, dar noi am zis să mergem să-l vedem mai bine.

Era o plajă de vreun kilometru și ceva, lată de vreo 5-6 sute de metri , cu apă și-n stânga și-n dreapta, unde era un mic golfuleț si unde era andocată si o navă comercială, ce probabil ducea turiștii aproape de ghețarul Grey.

Am luat-o noi voioși pe plajă, dar... nu vreți să stiți, ce am avut de îndurat. Cel mai puternic vânt din viața mea. Bătea atât de tare, că abia ne țineam pe picioare. Mai mult lua stropi de apă, care în aer înghețau și ni-i aruncau în față, ca niște ace de gheață. Parcă eram biciuiți.

La ducere a fost totuși ok! Vântul batea din spate și parcă simțeai că-ți iei zborul. Am ajuns cu chiu cu vai la capătul plajei. Aici vântul parcă bătea și mai tare. Ne-am adăpostit după niște stânci si am încercat să facem niște poze. Ceva extrem de greu. Aparatul se uda instantaneu, iar pozele din acest motiv nu aveau cum să iasă foarte reușite. Mai mult la aparatul meu foto s-a stricat dispozitivul de apropiere, respectiv zoomul. Probabil a intrat prea mult nisip fin amestecat cu gheață.

Nu am rezistat mult pe aici. Colegii s-au întors la restaurant, iar eu am ales să urc pe stânca din spate, într-o zonă cu mirradores. Adică să văd ghețarul mai bine de undeva de sus. Am crezut că o să am de urcat vreo 2-3 minute. Eroare maximă. Am avut de făcut un drum de vreo jumătate de oră prin pădure. Mă și gândeam dacă pățesc ceva, nu știe nimeni, nimic de mine. Până la urmă am ajuns și sus, unde ce credeți, bătea un vânt. M-am culcat pe o stâncă pentru a putea sta puțin și a putea face niște poze. Nu au iesit ele cine stie ce, dar tot am reușit să văd ghețarul Grey, dintr-o altă perspectivă.

Acu trebuia să mă cam grabesc. Mai aveam doar o oră până să ajung la autocar și să nu se îngrijoreze partenerii. Am coborât la viteza maximă posibilă, până la plajă! Ei bine aici s-au schimbat radical datele problemei. Vântul turbat bătea din față si trebuia să înaintezi contra vântului. Nu vreți să știți cum era. Cred că a fost cel mai greu de parcurs kilometru din viața mea. Poate doar dacă aș fi mers în genuchi ar fi fost mai greu. Jumătate de oră mi-a luat să ajung până la capătul celălalt al plajei, dar am depus un efort considerabil. Cred că ar fi o bună idee o sală de pregătire fizică, unde să mergi contra curentului. =))

Am ajuns și io sfârșit la restaurant, unde mi-am luat doar o bere. Nu eram în stare să mă pun la masă, să mănânc ceva.

Ultima noastră oprire din această excursie a fost la Peștera Milodon. Aici am plătit o taxă de acces simbolică si anume 2000 pesos. Aici nu ai mare lucru de văzut. Mai mult îți vând o poveste, deoarece peștera e compusă doar dintr-o mare încăpere lungă de 200 de metri si foarte înaltă. Aici s-au găsit urme ale unui animal preistoric milodon, de altfel si cel ce a dat numele peșterii. De fapt e mai mult o mare intrare, nu seamănă câtusi de puțin cu peșterile de pe la noi!

După toate astea am plecat spre hotel, unde am ajuns în jurul orei 19.00. Apoi am ieșit prin oras pentru cină.

În încheiere las pozele să vorbească.

Aș mai vrea totuși să spun ceva. Tot ceea ce am văzut într-o zi cu microbuzul, se putea vedea într- drumeție de 10 zile pe munte pe circuitul în formă de O. Nu știu dacă și peștera. Mai mult ghidul ne-a spus foarte clar că oricine reușește să treacă de prima zi, poate parcurge fără probleme tot traseul. Noi am reușit, doar că aveam alte planuri. ;)

---

VIZUALIZĂRI: 1394 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI