Acasă la Vulcan

TIPĂREȘTE

De pe terasa vilei în care eram cazaţi (vezi impresii) ni se arăta soarele, răsărind în fiecare dimineaţă din dreapta simbolului insular, Vârful Teide. Pe care urma să-l vedem mai de aproape în această zi.

Pornim către La Orotava iar de aici facem dreapta şi ţinem şoseaua care se caţără efectiv pe munte, băgându-ne – la propriu – în ceaţă.

Din care ieşim în apropiere de Mirador de Mataznos, locaţie din care, zice-se, ai avea o privelişte frumoasă asupra Văii Orotava. Nu am cum confirma sau infirma zicerile din moment ce la picioarele noastre se întindea o plapumă de ceaţă din care ieşea doar ici şi acolo câte o culme mai înaltă.

Dar, spre bucuria noastră, în spate şi deasupra cerul este complet senin şi de un albastru de poveste iar pe fundalul lui se iţea măreaţa atracţie insulară.

Noi ne aflam aici în pădure iar vârful ne aştepta despuiat de orice urmă de verdeaţă, pleşuv şi puţin ţuguiat în partea superioară.  

Nu am rezervat urcare cu telecabina, am considerat că de jos şi plimbându-ne pe trasee la baza lui vom putea mai bine măreţia masivului. Nu ştiu dacă am greşit sau nu, însă nici în primăvară nu am urcat pe Etna şi nu am regretat.

Adevărul e că nu mă atrag aceste vârfuri golaşe şi lipsite de vegetaţie, aride şi maronii sau cenuşii, devenite însemnate obiective turistice cu preţuri pe măsură dacă vrei să le accesezi cu instalaţiile moderne ce te urcă şi coboară rapid, accesul pietonal fiind interzis pentru a te obliga, cumva, să le foloseşti infrastructura.

Ne continuăm înaintarea şi cum intrăm în Parcul Teide observăm primele urmări ale incendiului din luna august, cel care a afectat 7% din suprafaţa insulei. După “primele urmări” dăm de dezastrul efectiv: arii întinse de retama (tufişuri de iarbă înaltă specifică zonei), arbuşti şi copaci carbonizaţi, un peisaj lugubru spre înfiorător. Cred că dacă nu am fi ajuns aici într-o zi însorită ca aceasta, starea noastră psihică ar fi fost grav afectată.  

Dar şi aşa am avut parte de un mic şoc când am intrat şi ne-am plimbat pe cărările din micuţa  grădina botanică amenajată în apropierea punctului de acces şi informare Siete Canadas.

Deşi totul pare uscat pe aici, panourile explicative ne indică modalitatea prin care unele plante s-au adaptat şi semnalizează prezenţa lichidului vital. Astfel, dacă vezi o salcie înseamnă că te apropii de un mic pârâu, menta semnalează unele bălţi ocazionale iar ferigile mici şi muşchii o scurgere mică şi continuă de apă.

Punctul de informare menţionat mai sus oferă celor interesaţi o incursiune în geologia şi viaţa vulcanului prin panouri explicative şi chiar un film proiectat în sala de cinema cu circa 100 de locuri.

Mi s-a părut interesantă şi distractivă prezentarea rocilor vulcanice, a căror densitate şi greutatea variază iar vizitatorii pot compara ultima caracteristică prin intermediul unor corzi şi mânere ce te duc cu gândul mai degrabă la sălile de fitness.

Undeva în partea stângă e vizibil Observatorul astrofizic El Teide, considerat un pionier în descifrarea semnalelor luminoase subtile şi în studiul oscilaţiilor solare. Datorită cercetărilor derulate şi de aici s-au aflat date certe despre interiorul invizibil al soarelui, acolo unde fuziunea nucleară produce energia care îl face să strălucească.  

De la respectivul punct pleacă mai multe trasee turistice, majoritatea acestora fiind încă închise sau cu program restricţionat în zilele de luni, miercuri şi vineri din cauza pârjolului din vară, astfel că ne vedem nevoiţi să căutăm o altă posibilitate de plimbăreală.

Şoseaua şerpuieşte netedă printre roci preponderent maronii şi ne duce spre Minas de San Jose. Parcăm maşina, pornim pe jos şi lăsăm privirea să se bucure de un peisaj parcă de pe altă lume – unii zic că ar fi asemănător celor de pe Marte, dar nu pot confirma deoarece nu am ajuns pe acolo.

Cert e că nisipul îl găsim foarte fin şi deschis la culoare, în evident contrast cu întunecimea pereţilor de stânci ce-i mărginesc întinderea. Ne lăsăm şi noi paşii în voie pe fineţea acestuia vreme de vreun ceas, răstimp în care facem şi o pauză pe una din stânci, cu privirea când spre hăul din faţă când spre telecabinele ce cară turiştii spre vârful vulcanului.

Imaginea micilor mijloace de transport ce urcă şi coboară neîncetat îmi aduc în memorie desenele animate în care furnicile se căzneau să urce sacii cu merinde în vârful unui copac iar de acolo, de sus, bobârnacul personajului rău îi răsturna răutăcios la vale.  

Iar furnicile, imperturbabile şi fără a se răzvrăti, reluau urcuşul. Aidoma şi cabinele, doar că ele sunt trase mecanic de un mecanism aflat la 7 km distanţă de unde ne aflăm şi până la care poţi ajunge pe un traseu bine marcat…    

Următoarea escală – una scurtă, doar de aruncat privirea – o facem la Mirador El Tabonal Negro pentru ca, odată ajunşi la Roques de Garcia, să lăsăm maşina în parcare şi să mai facem o drumeţie de vreo 2 ore şi ceva.

Drumul prin aceste locuri cărămizii şi aride – mai ales şoseaua dreaptă pe câteva sute de metri – mă trimite imediat spre filmele americane în care personajul principal conduce transpirat şi însetat pe Route 66, în singurătate, aşteptând o parcare în care intră cu scrâşnit de roţi şi ridicând un colb de praf când se opreşte la bar pentru a-şi ostoi setea.

Noi oprim într-o parcare amenajată, cu asfalt şi pavele vişinii, în care norocul devine esenţial în încercarea de a-ţi găsi un loc cât mai aproape de obiectivele turistice din preajmă.

Dintre care menţionez Mirador la Catedral, esplanadă de pe care ai un faţă şi undeva jos o suprafaţă apreciată de mine a fi egală cu mai bine de 30 - 40 terenuri de fotbal, înconjurată de munţi pietroşi maronii. Am, în sfârşit, ocazia ca după câteva ceasuri de ariditate deplină să observ şi ceva copaci verzi în partea dreaptă a panoramei.

Dar cea care i-a ochii şi face lumea să declanşeze aparatele foto/telefoanele e Roque Cinchado, o imensă stâncă roşietică urcată - parcă folosind o forţă suprapământeană - pe un piedestal de piatră şi care stă într-un echilibru ce pare precar. Astfel încât se pot deschide sesiunile de pariuri având miză durata de timp în care se va prăvăli pietroiul.

Deoarece el va cădea de acolo întrucât baza se dezintegrează mai rapid decât partea superioară, astfel că nu îşi va mai putea susţine propria greutate.

Natura a sculptat acest obiectiv cu forme neregulate folosind în chip măiastru eroziunea  vântului precum şi beneficiind de rocile de diferite densităţi ce compun stâncile.

Forma uluitoare a Roque Cinchado şi silueta lui El Teide le-au adus onoarea de a apărea împreună pe bancnota de 1.000 pesetas, moneda naţională a Spaniei înainte de trecerea la euro.   

De lângă monument am pornit pe Traseul nr. 3, intitulat şi “plimbarea printre rădăcinile vulcanilor antici” , unul uşor în prima parte dar cu o coborâre abruptă de 60% apoi, spre final, cu o urcare de acelaşi calibru.

Cărarea şerpuieşte prin partea plată a reliefului sterp, cu nişte stânci semeţe de-a dreapta în timp ce mereu ai în faţă vedeta zilei şi a insulei.

Este o plimbare minunată, pe un traseu de vis, cu peisaje de neimaginat de acasă, formate din diverse tipuri de lave, fluide bazaltice şi erupţii vâscoase care au avansat foarte lent în timp, permiţând astfel să se răcească treptat cu începere din exterior şi creând peisajele vizibile astăzi.

Am rămas efectiv surprins de frumuseţea acestui loc iar simţurile mi-au fost, de-a dreptul, îmbătate de ce au putut descoperi aici într-o reconfortantă zi din coada lunii noiembrie.

Iar amestecul de albastru odihnitor al cerului senin cu maroniul deşertic şi verzuiul închis al unor plante a contribuit din plin la tabloul mirific creat de natură.

Ne despărţim cu greu de asemenea meleaguri şi începem coborârea către locaţia sălaşului nostru din următoarele 3 zile, San Cristobal La Laguna, vechea capitală a insulei.

Drumul păstrează aceleaşi coordonate de încântare iar odată ajunşi în Mirador de Ayosa - situat vreo 2.000 metri altitudine – rămâi fără aer. Jos, sub noi, se află Valaea la Orotava complet acoperită de o cuvertură de nori din care iese silueta falnică a lui El Teide.

Sub cuvertură – pe coborâre - aveam să descoperim vulcani mai mici şi ravene vitale pe vremuri pentru aprovizionarea locuitorilor cu apă.

Nu l-am pomenit, însă toată ziua a vegheat asupra noastră Vulcanul. Vizibil din orice parte, noi atenţi să nu îl pierdem din priveliştile frumoase, el parcă atent să nu ne pierdem noi pe acolo, a reprezentat figura emblematică a unei zile scurse pe un tărâm de vis care atrage mii de turişti sau curioşi, persoane dornice doar să bifeze un loc în traseele lor sau altele chiar îndrăgostite de frumuseţi vulcanice ori naturale.

El Teide este simbolul şi stăpânul Insulei Tenerife. Vizibil din orice parte a petecului de pământ ridicat din apele Oceanului Atlantic, ba chiar şi din insulele învecinate, atrage ca un magnet privirile şi paşii.

Atracţia este palpabilă încă din momentul în care l-ai descoperit din avion. Nu îl poţi refuza fie că eşti în aer, pe apă sau pe pământ. Iar la sfârşitul aventurii canareze îţi dai seama că, de fapt, amintirea predominantă şi întipărită în minte este cea a Vulcanului.

---

VIZUALIZĂRI: 1060 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI