Şi a fost o nuntă ca-n poveşti...

TIPĂREȘTE

PAM THERMAL HOTEL … Şi a fost o nuntă ca-n poveşti

Preambul

Pam Thermal este un hotel de cinci stele, situat la poalele unor ridicături de granit şi calcar semi-împădurite, lângă localitatea Akköy (se citeşte Achioi!), în apropiere de Pamukkale (circa 4km), la cel mult 20 km de Denizli, un oraş mai răsărit din sud-estul Turciei. Sejurul petrecut acolo s-a încheiat la sfârşitul unei săptămâni de septembrie cu o nuntă turcească ca-n poveşti. Dar să ştiţi, numai întâmplarea ne-a călăuzit paşii către această petrecere. De fapt, nici nu ne trecea prin cap că nunta urma să aibă loc la acest hotel, sâmbătă seara. Pur şi simplu, aşa au evoluat lucrurile. Şi nu ştiu cum se face, că peste tot unde ajung în ţara aceasta minunată, dau peste evenimente inedite. Mai mult, oamenii sunt deosebiţi de cei de pe la noi (atât localnicii cât şi turiştii!) iar când ajungi să-i cunoşti mai bine, este imposibil să nu te opreşti stupefiată şi să priveşti la ei spunându-ţi: „Frate, unde am nimerit? Ce fel de oameni sunt ăştia? ”...

Oricum, până să ajung pe acele meleaguri, şi am trecut prin mai multe locuri ale Anatoliei, am constatat că cei din zonele rurale ale Turciei au obiceiuri şi abordări diferiţe unii de alţii, dar au un singur punct comun, credinţa în Dumnezeu şi asta îi uneşte pe toţi, ori cu alţii asemănători lor de prin toate părţile lumii. Însă la Akköy, am avut parte de adevărate revelaţii, mai ales după ce am adus vorba despre Isus din Nazaret. (Aşa m-a mânat firea mea mereu neliniştită şi cercetătoare!). Pentru că, nu ştiu dacă aţi aflat până acum, dar întemeietorul creştinismului, Iisus Hristos, este cunoscut la ei sub numele de Isa ibn Maryam (Isus fiul Mariei) şi reprezintă unul dintre principalii profeţi ai religiei islamice. Dar staţi să vedeţi ce chestie interesantă şi e posibil ca aceasta să fie explicaţia comportamentului lor oarecum diferit de al nostru... În limba arabă, cuvintele islam şi muslim (musulman) sunt derivate de la verbul aslama (a se supune), sensul lor fiind de supunere, respectiv de supus, evident faţă de Dumnezeu. La rândul ei, rădăcina verbului „aslama”, „slm”, care înseamnă integritate, iubire, sănătate, este aceeaşi cu a cuvântului „salămu”, care semnifică mântuire, utilizat de musulmani ca formulă de întâmpinare şi salut, „as salămu ’aleicum”, iar în accepţia lor, ei consideră că termenul islam înseamnă aflarea păcii, a iubirii şi a cunoaşterii superioare întru Dumnezeu... Ei, vedeţi? , în acest sens, noi n-am ştiut nimic, pentru că biserica creştină nu face nicio referire la aşa ceva. Drept urmare, când am aflat toate aceste amănunte, prezentate cu seriozitate şi multă afecţiune de un musulman mai şcolit, dăruit cu mult bun simţ (şcolit pentru că vorbea fluent limba germană, lucru rar întâlnit prin zona aceea), până şi Jean şi Sile, mai tot timpul puşi pe şotii, au renunţat la glumele lor nesărate. Dar răul din fire n-are lecuire, iar după ce am rămas singuri, Sile mi-a spus în limba română, privind cu fereală în jur: „- Blondino, dacă mă mai porţi multă vreme în locuri de-astea, aflate la dracu-n praznic, prin zonele rurale ale Turciei, o să fac şi eu ca prinţul Philip al Marii Britanii înainte de a se căsători cu regina Elisabeta II. Cu diferenţa că în loc să trec de la ortodocşi la anglicani, mă integrez direct la musulmani, sub numele de Sile fiul Mar’şicăi, că pe mama o chema Maria, dar tata o striga mereu Mar’şica”... „- Aaah”, a exclamat Jean foarte încântat. „Moldoveancă, ai!? ”... „- Nu, bă, nemţoiacă din Gura Humorului, ce mama dracu’! Aşa că Sprechen Sie Deutsch? ”... Iar noi am izbucnit în râs pentru că ne spusese de mult cum că tatăl lui era moldovean... Dar să vedeţi cum au evoluat lucrurile, cum de-am ajuns să stăm de vorbă cu musulmanul, ce lucruri interesante am aflat de la el şi ce s-a petrecut după aceea... Aşadar, atunci când am ajuns la hotel, nu ne venea să credem că intrăm într-o zonă mai civilizată, pentru că în loc să trecem direct prin Pamukkale, ne-am luat după maşina lui Jean, care era prevăzută cu GPS şi ne-a purtat stimabilul peste coclauri (şoseaua era bună, dar nici ţipenie de om!), că cică aşa-i arăta lui dispozitivul, adică mergea pe drumul cel mai scurt, dar s-a dovedit că era de fapt cel mai lung. La poarta de intrare (iar hotelul este îngrădit cu un gard destul de înalt, prevăzut din loc în loc cu camere video!), ne-a întâmpinat un portar vigilent care, indiferent de ceea ce-i tot spunea Jean, nu reacţiona defel. Ei, dar când am rostit cuvântul „resevation”, lucrurile s-au mai schimbat, iar omul a devenit mult mai serviabil şi atent. Totuşi, n-a ştiut să ne răspundă cum ar face portarul unui hotel de cinci stele, adică să ne îndrume într-o limbă de circulaţie, aşa că a dat din mână, ne-a arătat parcarea hotelului, a ridicat bariera şi ne-a lăsat să intrăm în interior, după cum ne era vrerea. Şi era într-o zi de vineri, pe la ora 12:00...

Prezentarea generală a hotelului

Hotelul este format dintr-o clădire principală (recepţia se găseşte la parter, iar restaurantul, la primul nivel) şi opt clădiri cu trei niveluri unde se găsesc camerele propriu-zise. În faţa clădirii principale, se află parcarea autoturismelor. Undeva, în spatele proprietăţii, în apropierea gardului dinspre munte, se găseşte cea a autocarelor. (Spaţiul aferent acestora este mult mai larg şi, permanent, acolo staţionează câteva autobuze, fapt care te duce la gândul că turiştii ajung în zonă, în principal, cu acest mijloc de transport. De altfel, oraşul Denizli are aeroport, iar transportul de acolo spre Pamukkale, ori spre Akköy şi înapoi, se realizează cu taxiul sau autocarul). Dacă întraţi în hotel şi traversaţi clădirea principală, veţi ieşi pe o terasă largă şi veţi da peste o piscină cu apă obişnuită, înconjurată, pe o parte, de şezlonguri şi umbreluţe, pe cealaltă, de mese şi scaune aşezate în faţa unui bar. Iar deasupra acesteia, cum urci pe scările construite direct în munte, undeva la circa 20 de metri înălţime, se află izvorul termal, punctul forte al stabilimentului, de la care pornesc mai multe bazine cu apă termală şi nămol, ale căror temperaturi scad înspre vale proporţional cu distanţa faţă de acesta. Iar dacă lângă izvor (de unde apa izbucneşte cu putere la o înălţime de circa 3 m!), temperatura apei este de 58 – 60 grade Celsius, la bazinul cel mai îndepărtat, aceasta este de 40 – 50 grade. (Sunt şapte bazine aşezate în scară, pe fundul cărora se află un mâl foarte fin! Se pare că mâlul are proprietăţi curative de excepţie, iar în acest sens, în lateral se găseşte o plăcuţă pe care sunt înscrise toate caracteristicile sale, precum şi bolile pe care le tratează). Sub bazinele cu apă termală se găseşte SPA, incintă alcătuită dintr-o piscină mai largă, trei sferturi acoperită şi prevăzută cu jacuzzi, două saune, o baie turcească, nişte căzi în care mai mulţi peştişori îţi pot îndepărta celulele moarte ale pielii, un sfert în aer liber şi expus torentului de apă termală care se revarsă de sus, din bazine. (Să ştiţi că peştişori din aceştia am întâlnit şi la Marmaris, pe când făceam baie în apa cristalină de la Acvariu sau Green Sea, iar dacă nu m-aş fi obişnuit cu efectul ciudat pe care-l are acţiunea lor, efect cu care am făcut cunoştinţă la Pam Thermal Hotel, cine ştie cum aş fi reacţionat). Cele opt clădiri cu camerele de locuit sunt dispuse de o parte şi de alta a izvorului termal, câte patru, paralel cu clădirea principală, înconjurate de un parc mai deosebit, prevăzut cu alei betonate care pătrund într-o vegetaţie specifică podişului Anatoliei...

În timp ce aştepţi la recepţie să se facă check-in-ul, dacă priveşti prin geamul imens care desparte holul hotelului, de piscina cu apăobişnuită, observi cu uimire, undeva deasupra, pe o stâncă, la vreo 50 m înălţime, un cerb, o căprioară şi un pui – un grup statuar care încearcă să sugereze fauna specifică zonei adiacente împădurită şi care îţi atrage atenţia strălucind în bătaia soarelui. Ei bine, peisajul acesta este înduioşător şi, prin contrast, subliniază oarecum, activităţile domestice ale oamenilor. Drept urmare, dacă veţi coborâ privirea, vă va pufni râsul întâlnind pe cei ce se îmbăiază în bazinele termale, pentru că toată lumea se tot chinuie să-şi menţină pe cap, lipite de păr (dacă oamenii au păr, că dacă n-au, e o mare problemă!), nişte căciuliţe din cauciuc sau plastic. Şi să vedeţi ce-am păţit cu Petre, un prieten care se poartă ras în cap, că-i şade mai bine aşa şi căruia îi spunem Kojak, că turcii de la SPA voiau să-l pricopsească cu o căciuliţă (costă 2 TRL şi este obligatorie în bazinele cu apă termală şi mâl!), iar el o refuza cu încăpăţânare, invocând imposibilitatea de a o utiliza. Când tărăboiul era în toi şi risca să degenereze într-o ceartă (Petre ăsta e cam căpos uneori, mai ales atunci când vine vorba de chelia lui!), m-am dus lângă ei, i-am dat turcului 5 TRL şi l-am rugat să i-o fixeze pe cap răzvrătitului Kojak, cum ştia el mai bine. Spre hazul tuturor, inclusiv al celorlalţi turişti care nu se mai săturau privindu-ne, turcul s-a chinuit o vreme, dar căciuliţa aluneca mereu, iar în final, omul a trebuit să recunoască evidenţa. Drept urmare, mi-a dat banii înapoi şi ne-a lăsat în plata Domnului, în băşcălia tuturor. Ulterior, când priveam la bazinele cu apă termală, era imposibil să nu mă strâmb de râs văzându-l pe Petre cum se purta ca un fel de şef peste noi, ăştilalţi, adulţi, adolescenţi, ori copii, cu căciuliţe. Iar Petre se fudulea cu chelia lui, e drept, mult mai arătoasă decât capetele noastră acoperite...

Cazarea

Camerele triple sunt foarte spaţioase. Sunt prevăzute cu băi elegante dotate cu căzi ce au, pe lângă robinetele cu apa obişnuită, un robinet mai special, de unde curge apă termală. Programul furnizării apei termale de la cadă este 6:00 – 12:00,14:00 – 24:00, adică similar cu cel de la bazin. (Prin urmare, în funcţionarea bazinelor cu apă termală, se face pauză numai noaptea şi două ore în timpul zilei, pentru servirea prânzului, eventual siesta ce urmează). Prosoapele şi lenjeria de pat se schimbă zilnic. Paturile sunt excelente, iar somnul, minunat. E drept că la acesta contribuie şi băile termale prelungite, masajele, jacuzzi, sauna, ori bălăceala de la piscină. Oricum, peste noapte, căldura este înnăbuşitoare, mai ales că bate mereu un vânt cald, iar dacă nu puneţi în funcţiune aerul condiţionat din dotarea camerei, riscaţi să vă treziti din cauza transpiraţiei abundente. Mobila din interior este formată dintr-un televizor cu plasmă, un telefon, trei noptiere, o masă, trei scaune de balcon şi două fotolii largi. Dulapul se află pe holul de la intrare şi este încastrat în peretele acestuia. Camera este dotată cu papuci de unică folosinţă pe care, dacă nu-i purtaţi, este recomandabil să-i luaţi ca amintire: sunt foarte haioşi. Pe masă se află un fierbător, trei ceşti, ceai la discreţie şi zahăr. Ceaiul şi zahărul sunt împrospătate zilnic.

Clădirile de locuit au câte două intrări, un hol central înalt unde creşte un palmier uriaş, cu toate camerele dispuse de jur-împrejurul acestuia. Totul este supravegheat video, iar dacă, bunăoară, vreţi să aruncaţi ceva la gunoi, e bine să-l predaţi cameristei, în caz contrar, riscaţi ca aceasta să fie anunţată de îndată ce vă lăsaţi sacoşa cu resturi pe hol, ori pe unde o mai lăsaţi, că fiecare caută un loc, te miri unde, cât mai dosit. Iar femeia va veni imediat cu sacoşa la dumneavoastră, impunându-vă prin semne această regulă inedită. (Că nu ştie să se exprime decât în turceşte, dar este foarte severă şi hotărâtă!). Ştie precis unde să vă găsească şi nu pleacă până nu-i daţi bacşiş, ca şi cum, numai aşa puteţi beneficia de iertarea „păcatului”.

Mâncarea

În costul camerei este inclusă masa, în regim de demipensiune. Dacă aveţi all inclusive, vi se aplică o brăţară pentru ca chelnerii să ştie acest lucru şi să vă servească gratuit cu orice băutură locală pe care o comandaţi, eventual să nu vi se solicite contravaloarea mesei de prânz, în caz că îl serviţi la hotel. (Nici nu costă prea mult: numai 10 Euro pe zi de fiecare adult, ori tânăr peste 12 ani, dar veţi avea mâncare şi băutură la discreţie). Îndiferent dacă aveţi sau nu brăţara la mână, la cină, băuturile se obţin prin comandă, cu diferenţa că, în cazul regimului demipensiune, acestea se plătesc. Iar lucrurile sunt simple, pentru că indiferent de tipul sejurului, vi se întocmeşte o notă de plată pentru băuturile comandate, pe care trebuie s-o semnaţi şi care este predată imediat la recepţie. Totul se achită la momentul check-out, evident, dacă nu beneficiaţi de all inclusive, ori dacă nu solicitaţi băuturi autohtone, ci altele de provenienţă europeană, ori americană. Nu au băuturi mexicane, chinezeşti sau japoneze, ori cine ştie care vă sunt poftele, aşa că dacă aveţi preferinţe mai speciale, e posibil să fiţi în mare suferinţă.

N-am să vă enumăr mâncărurile pe care le-am savurat pe acolo. De altfel, le puteţi vedea în pozele pe care le voi afişa şi merită să vă delectaţi mental. Am stabilit cu pritenii mei ca fiecare să fotografieze ceea ce i-a plăcut mai mult, ori a mâncat. Şi să te ţii, frate, cum am dat năvală în sala cu preparatele ce se aflau pe un hol, în anticamera restaurantului. Eram vreo zece fotografi amatori, dar ne comportam ca unii profesionişti, că ne instruise Jean cum să ne mişcăm, iar noi dădeam târcoale produselor expuse, de-ai fi spus că suntem trimişi acolo de Protecţia Consumatorului. Aşadar, făceam mofturi, ne ciorovăiam între noi în diferite limbi (ca să nu se afle lumea ce hram purtăm – aşa sugerasem în prealabil!) şi pozam, spre stupefacţia supraveghetorilor turci care nu prea ştiau cum să reacţioneze şi şedeau ca nişte sfinţişori în apropierea pereţilor, privindu-ne cu mare interes.

Auzind că vorbesc limba germană, o nemţoaică în vârstă a venit la mine şi dorea să mă asigure cum că mâncarea este bună şi proaspătă, că ea se află acolo de două săptămâni, dar nu a găsit prin zonă un restaurant atât de bun... „- Două săptămâni!? ”, am făcut eu uluită. „ Şi ce faceţi toată ziua? ”... Am aflat că nemţoaica avea 72 de ani şi venea anual, de mai multă vreme, pentru băi şi nămol... „- Am fost în nenumărate locuri. Degeaba!... Fiica mea, Helga, are 42 de ani. Când am sosit aici, de-abia se mai ţinea pe picioare, îi pierise cheful de viaţă, nu dormea noaptea din cauza durerilor de bilă şi stomac, iar acum este atât de veselă şi optimistă că nu ne vine să credem. Bărbatu-meu avea mari probleme cu rinichii şi prostata, iar acum ne culcăm la 23:00 şi ne trezim la 5:00, fără nicio întrerupere a somnului pe timpul nopţii. Eu aveam probleme cu oasele şi aş fi dat orice ca să nu mă mai doară măcar 5 minute. E drept, nu ai ce face pe aici. Şi nici la Pamukkale, că e un sat, dar ne urcăm în maşină şi mergem la Denizli. Viaţa este altfel acolo. Ne-am făcut nişte prieteni minunaţi”... Iar după ce a aflat de la mine că urmează să petrecem trei zile, numai ca să vedem obiceiurile oamenilor, m-a îndrumat: „- Vedeţi că mîine şi poimâine este bazar la Akköy. Neapărat să mergeţi acolo, că aveţi ce să aflaţi, fiecare după cum îi e felul şi menirea în viaţa asta. Să treceţi şi pe la moschee şi, dacă vă dă voie, să participaţi la o slujbă de rugăciune. Este ceva extraordinar”... Iar vorbele femeii m-au lăsat mască, pentru că, în afară de înţelepciune, bunăvoinţă şi înţelegere, din ele străbătea mult optimism...

Aşadar, am pătruns în restaurant cu farfuriile pline de mâncare, căci nu duceam numai una, ci două, intenţionam să le las pe una din mesele pe care le ocupasem (mesele erau rotunde, de şase-opt persoane şi nu se puteau lipi, iar în sală mişunau chelneri bine şcoliţi, îmbrăcaţi foarte curat, cu hainele călcate la dungă, atenţi şi plini de solicitudine, prin urmare, ne era cam jenă să ne comportăm ca la picnic) şi să mă întorc, ca sămai iau altele, că prea era bună mâncarea. La o masă, şedeau familia şi prietenii bătrânei pe care tocmai o cunoscusem şi cu toţii ascultau cu atenţie ceea ce aceasta le povestea despre mine, că aşa sunt toţi nemţii, mai ales cei în vârstă. (Iniţial, cred că bătrâna fusese impresionată de faptul că făceam poze la mâncăruri şi ne considera trimişi de o autoritate cu notorietate în materie. Apoi, cred ea a devenit mult mai încântată după ce i-am precizat că sunt medic de profesie). Ei şi când m-am întors în restaurant a doua oară, cu alte două farfurii pline, m-am trezit, frate, că toţi bărbaţii de la masa bătrânei se ridică în picioare şi mă salută cu deosebită condescendenţă. Am fost nevoită să-mi las farfuriile la masa iniţială şi să merg la masa lor, ca să fac cunoştinţă cu ei şi să schimb două vorbe de complezenţă. Dar atunci când i-am auzit cum se exprimau, ce povesteau şi cât de prietenoşi erau, l-am rugat pe un chelner să-mi aducă toate farfuriile în cauză, urmând să servesc prânzul cu ei. A fost suficient să pomenesc despre Viena şi despre ciudăţeniile meseriei mele, că totul a luat-o pe un alt făgaş. Iar când am aflat că Hans, ginerele bătrânei, este medic psihiatru la Köln, lucrurile au căpătat nuanţe destul de bizare... „- Uite”, îi spuneam eu după numai un sfert de oră de discuţii. „Cum îţi explici că Helga are în poşetă un bileţel pe care este înscris numele meu şi ora la care ne-am întâlnit? ”... Omul s-a uitat buimăcit la soţia lui, aceasta a deschis amuzată poşeta, s-a schimbat la faţă şi a scos un bilet. L-a pus pe masă şi a exclamat uluită: „- Cum ai făcut? ”, spre stupefacţia lui Hans, care o privea neîncrezător... „- Este real? ”, m-a întrebat el... „- Păi, spune-mi tu! Vreau să văd unde ai ajuns în meseria ta”... Ei, dar asta e altă poveste şi nu cred că vă interesează... Oricum, după masă, discuţia a continuat la piscina cu apă termală. Ne tot întrebam dacă nu ar fi cazul să-i lăsăm pe oameni să-şi facă siesta, ca tot omul mai în vârstă... „- Ce siestă, Andreea? ”, făcea bătrâna. „Cea mai bună siestă e să zaci în piscină, la 50 de grade. Se face digestia mult mai bine. La început a fost mai greu să mă obişnuiesc cu chestia asta, dar am constatat că după numai o oră, mă simt la fel de uşoară ca înainte de masă. Nu ştiu cum este cu cei care suferă de boli cardiovasculare, dar dacă ai o inimă sănătoasă, nu cred să fie vreo problemă, că apa asta îţi dilată vasele de sânge mai bine decât un medicament”... Ei, dar timpul petrecut în apa termală a trecut pe nesimţite. (Şi n-am stat mai mult de o oră!). Ne-am dus apoi şi ne-am zbenguit în apa rece a piscinei. În fine, ne-am distrat de minune şi am reuşit să ne cunoaştem mai bine. Într-un final, ne-am despărţit cu mari regrete, că noi o ţineam una şi bună, cum că vrem să vizităm împrejurimile...

Informaţii interesante

Nu prea ai ce să vizitezi pe acolo, iar Pamukkale îl programasem pentru a doua zi. Aşadar, am năvălit în moscheea despre care ne vorbise bătrâna şi am dat peste predicator, ori hoge, cum spun ei. Binenţeles că ne-a permis să intrăm, evident descălţaţi, pentru că rugăciunea lor de seară urma să aibă loc mult mai târziu, aşa că nu era niciun impediment. Totuşi, ne-a însoţit discret şi cred că a făcut lucrul acesta deoarece noi continuam să discutăm între noi în limba germană. Şi brusc, mi-am dat seama că hogele înţelege această limbă, ceea ce a fost o mare surpriză, mai ales că alesesem această variantă de conversaţie între noi, pentru a le permite celor din grup ce înţelegeau, dar nu o utilizau frecvent germana, să se familiarizeze cu expresiile, socotind că relaţia cu bătrâna şi familia ei trebuie continuată. (Nemţii ăstia erau de-a dreptul fermecători, înţelegeau repede, te ajutau în exprimare, comentau între ei calmi şi răbdători ca să le permită celor ce nu vorbeau curent germana să-i înţeleagă. Mai mult, povesteau atât de multe întâmplări incredibile, încât te lăsau fără replică. Încă o dată în viaţă, am realizat cât de mult contează prezentarea informaţiilor şi cât de departe poate ajunge un om cu înţelegerea, dacă se acţionează asupra lui cu imagini plastice. Şi l-am surprins pe Sile, care e pe jumătate neamţ, că privea la ei cu nostalgie). Pentru că se discuta despre islam, parcă îndemnată de la spate de o forţă nevăzută, am rostit: „- Frate, dar islamul a apărut şi s-a răspândit după Iisus Hristos”... De unde să ştiu eu că hogele o să reacţioneze aşa? Ei bine, i s-au umezit ochii şi a intervenit imediat în limba germană: „- Aha, Isa Ibn Maryam. Cred că este bine să vă fac unele precizări”... Iar noi am rămas fără grai, mai ales pentru că nu înţelegeam legătura dintre Isus al nostru şi Isa al lor. Prin urmare, l-am ascultat cu multă atenţie, mai ales că omul avea har. Aşa am aflat cine era Iisus Hristos pentru religia lor. Şi n-aş mai fi plecat de acolo...

Într-un final, hogele a fost întrerupt de nişte turci şi, tocmai când ne amuzam de glumele lui Sile şi ale lui Jean, am avut parte de o lovitură de teatru: toată familia bătrânei de la hotel a intrat în lăcaşul de cult. Evident că am ieşit afară şi am conversat bucuroşi cu ei, ca şi când nu ne văzusem de-un car de ani... După puţin timp, hogele a venit lângă noi şi a spus: „- Sunt investit de oamenii aceştia (şi a arătat înspre turci) să vă invit mâine seară la o nuntă turcească. Sper să nu aveţi alt program”... „- Nu au niciun program! ”, a răspuns bătrâna în locul nostru. „ Vor veni negreşit! ”... Şi a dat din cap către turci, consfinţind astfel acceptul nostru, chiar dacă noi rămăsesem cu gura căscată şi nu apucasem să întrebăm nici măcar unde se desfăşoară nunta... „- Ce facem, blondino? ”, m-a întrebat Jean. „Că la asta nu te-ai gândit”... „- Mergem, frate”, am aprobat eu. „Dacă-i bal, bal să fie! ”... „- Nu, nu, n-aţi înţeles, nu e bal”, a făcut bătrâna. „E o nuntă! ”... Noi am izbucnit în râs, iar bătrâna ne privea contrariată, că n-avea de unde să ştie sărmana cum că noi preluasem expresia din limba română. Oricum, după ce i-am explicat, a început şi ea ră râdă: „- Sunteţi atât de amuzanţi şi priviţi altfel lucrurile, sunteţi simpatici, lângă voi ne simţim atât de bine”, a continuat ea... Se pare că şi noi simţeam la fel...

Şi acum să vă spun ce lucruri interesante am aflat despre căsătoria la turci... Aşadar, după ce turcii şi nemţii au plecat, hogele a început să ne pună în temă şi sunt nişte informaţii uluitoare, pe care trebuie să vi le împărtăşesc... Prin urmare, potrivit tradiţiei, vârsta acceptată pentru căsătorie este între 17 şi 22 de ani. În unele regiuni, băiatul este apt pentru căsătorie, după ce şi-a satisfăcut stagiul militar, în altele, este obligatoriu să se căsătoreasca înainte de începerea acestui stagiu. Oricum, nu se acceptă căsătorii, dacă între parteneri există o diferenţă de vârstă mai mare de 5 ani. Decizia de a se căsători aparţine băiatului (principiul activ!) iar familia lui iniţiază cererea în căsătorie a fetei. Actul acesta poartă numele de „Görücülük” (se citeşte ioriughiuliuc!). Familia fetei nu poate lua această decizie (principiul pasiv!). Şi să vedeţi ce chestie interesantă: când s-a stabilit că băiatul trebuie să se căsătorească, familia acestuia se preocupă de găsirea fetei potrivite şi este ajutată în demersul ei, de către toate neamurile, de prieteni, de vecini, de cunoştinţe. Aşadar, se începe procedura "Dünürcülük" (se citeşte diuniurghiuliuc!), prin care, la diferite familii cu fete sunt trimise femeile din familia proprie, din cele ale prietenilor, ale cunoştinţelor, ale vecini, ca să vadă şi să cunoască fata, iar procedura aceasta se numeşte, după caz, "dünür gezme" (se citeşte diuniur ezme! ”, "kiz bakma" (se citeşte kiz bakma!), ori "görücü çıkma" (ioriughiu cicma!). Să nu-mi cereţi amănunte despre semnificaţia lor concretă. Nici n-am avut prea mult timp ca să aflu şi m-am rezumat numai la înregistrarea informaţiilor pe reportofon, aşa cum mi-au fost ele prezentate. Aşa, ca să vă dau o idee de ceea ce înseamnă şi sper să nu mă fac de râs, este ceva de genul „se trimite o femeie la o posibilă mireasă”, „se caută fată” şi, respectiv, „căutaţi o mireasă”, dar nu sunt prea sigură. Oricum, operaţiunea aceasta de vizitare a fetei, la casa părinţilor ei, presupune ca vizitatoare să plătească o taxă către părinţii acesteia şi poate tocmai de aceea sunt antrenate toate rudele şi toţi care se află de partea băiatului, pentru a se împărţi astfel contravaloarea totală care se solicită, că sunt luate în calcul mai multe fete. Iar ceea ce te uluieşte este faptul că selecţionarea miresei se face de către femei, ca şi când acestea urmează să trăiască cu viitoarea soţie. Ei, dar cred că aşa s-a stabilit de veacuri şi înţelepciunea bătrânească este cea care a prelevat în final, pentru că femeile văd altfel o viitoare soţie şi nu prea poţi să le păcăleşti, ori să le ascunzi anumite carenţe. (Totuşi, amănuntul acesta m-a lăsat cu gura căscată şi mă tot gândeam la rudele lui Mitică, că nici măcar cu sora lui mai mică nu sunt în cele mai bune relaţii. „În mod sigur”, îmi spuneam eu, ”dacă m-aş fi născut în Turcia, rămâneam nemăritată”)... Ei bine, la sfârşit, toate femeile astea se întâlnesc şi decid un fel de listă de opţiuni, prezentând toate observaţiile lor, precum şi cheltuielile făcute... („Oare, contravaloarea vizitării fetei cântăreşte mult în luarea deciziei finale? ”, mă întrebam şi mă gândeam că, aşa cum îl ştiu eu pe tata şi cum mă apreciază el pe mine, s-ar fi câştigat mulţi bani de pe urma mea)... Apoi, cu acordul ambelor părţi (familia băiatului şi cea a fetei), urmează vizita de a cere mâna unei potenţialei mirese, la care participă mai multe rude ale băiatului, se face de mai multe ori, că poate nu e suficient de clar din prima şi deci, nu este neapărat determinantă. (Cred că oamenii aceştia au timp, frate, şi nu ştiu ce să mai facă cu el!). Oricum, la oraş, chestiile astea nu se practică. Acolo e ca la noi: se văd, se plac şi se decid la căsătorie. Nu ştiu dacă se decid şi la concubinaj prelungit, aşa cum este peste tot în Europa, dar presupun că lucrurile astea au evoluat şi pe la ei. Prin urmare, "Görücülük" şi procedura tradiţională "Dünürcülük", se practică cu predilecţie în zonele rurale, mai rar la oraş... Ca o observaţie personală, l-am întrebat pe hoge ce se întâmplă dacă fata e orfană... „- La oraş, lucrurile stau altfel, iar o asemenea fată, prin instituţii ale statului, îşi găseşte drumul în viaţă, în mod similar celor din vestul Europei”, mi-a răspuns el. „În zonele rurale, lucrurile stau alfel: chiar dacă i-au decedat ambii părinţi, fata nu rămâne orfană. Ea este adoptată de rude, prieteni, cunoştinţe, ori o altă familie din sat, eventual din satul invecinat. De regulă, de familiile care au numai băieţi, dar nu neapărat”...

În trecut (poate şi astăzi, dar am uitat să întreb!), în Turcia, căsătoria între rude era frecvent uzitată, iar acest lucru era determinat de necesitatea păstrării intacte a proprietăţilor. Şi ca să vedeţi până unde i-a dus mintea pe ei... Astfel, în cazul morţii unui bărbat căsătorit, se acceptă căsătoria dintre văduva acestuia şi aşa zisul frate în drept, cu alte cuvinte, după moartea soţului, văduva se poate căsători cu cumnatul ei. (Dacă are mai mulţi cumnaţi, nu cred că văduva poate alege dintre ei ca la expoziţie, pe cel mai frumos şi deştept, că de aceea se introduce noţiune de frate în drept, evident, cel mai mare şi care nu este căsătorit. Oricum, chestiunile acestea se stabilesc de la caz la caz, în familie). Dacă moare soţia, situaţia este identică, în sensul că soţul se poate căsători cu cumnata lui. (Ei, aici n-a fost prea clar dacă omul se poate căsători cu două surori, în caz că se permite aşa ceva). Nici nu ştiu dacă am reţinut bine, dar chestiile astea se numesc „levirat”, primul caz şi „sorocat”, al doilea (se citeşte ca în româneşte).

În situaţia în care se căsătoresc două persoane mai în vârstă şi care nu sunt rude, se poate permite şi căsătoria dintre fiul unuia cu fiica celuilalt, iar tipul acesta de căsătorie se numeşte „taygeldi”.

Un alt tip de căsătorie este „beşik kertme” şi constă în faptul că, încă din leagăn sunt logodiţi doi copii. Nu ştiu dacă mai există, dar din câte mi s-a spus, s-a renunţat la acest obicei, pentru că în cazul în care cei doi se răzgândeau să se căsătorească la vârsta adolescenţei, situaţie inerentă de altfel dacă priveşti diversitatea în sine a vieţii, se ajungea la confruntări sângeroase între familii.

Mai există "IC güveysi" (se citeşte igh iuveisi), potrivit căreia băiatul se stabileşte în casa în care locuieşte fata, iar acest tip de căsătorie se obişnuieşte, pe de o parte, în cazul în care băiatul, ori familia lui nu au suma necesară pentru a cumpăra fata de la familia acesteia, iar pe de altă parte, dacă în familia fetei nu există un băiat, care să efectueze treburile specifice acestuia. Iar acest tip de căsătorie se completează oarecum cu aşa numitul "Berder" sau "değiş-tokuş”, „değişik" (se citeşte deeiştocuş, respectiv, deeişic!) şi semnifică de schimb, schimbare, când o familie are băiat şi fată, iar altă familie are fată şi băiat, eludându-se obligaţia de a plăti bani pentru răscumpărarea miresei (Başlık).

Deasemenea, se uzitează frecvent căsătoria unei fete care a trecut de vârsta măritişului cu un văduv, ori căsătoria unui holtei mai vârstnic cu o văduvă. Oricum, tradiţia turcă nu permite căsătoria între fraţi şi, indiferent ce s-a mai scris în literatura apuseană, este înfierat incestul. Iar în această categorie intră şi cazul în care, doi prunci, băiat şi fată, sugari fiind, chiar dacă nu sunt legaţi prin rudenie, sunt consideraţi frate şi soră dacă sug de la sânul aceleiaşi femei.

În unele regiuni, se mai admite poligamia, adică căsătoria dintre un bărbat şi mai multe femei. Dar asta numai în cazul în care prima soţie este bolnavă, ori în imposibilitate de a avea copii, iar copiii rezultaţi din această căsătorie sunt trecuţi pe numele primei soţii, aceasta fiind considerată ca mama de drept. Şi numai prima soţie beneficiază de unire în instituţia matrimonială prin procedură solemnă, celelalte soţii nu... Dar să revin la "Görücülük"... Procedura "Dünürcülük" este urmată de "Söz Kesme" (se citeşte sioz chesme!) şi semnifică acord de a se căsători. În cadrul acesteia, familia mirelui cumpără şi oferă familiei miresei un inel din aur şi o basma brodată. Imediat după obţinearea acordului de la ambele familii, cea a mirelui distribuie dulciuri pentru consum şi se pare că mirele nu trebuie să fie de faţă în acest moment. Mai mult, o chestie haioasă şi de care m-am amuzat copios, dar pe care n-am înţeles-o: cu această ocazie, tatăl miresei şi mireasa însăşi trebuie să sărute mâna tuturor musafirilor. Iar sărutul mâinii se face cam aşa: tatăl şi mireasa se apleacă, iau mâna respectivului, o sărută şi o duc la frunte. Numai după aceea procedura "Söz Kesme" este finalizată. Imediat se trece la stabilirea sumei de bani pe care familia mirelui trebuie s-o plătească familiei miresei (Başlık). De asemenea, sunt inventariate toate bijuteriile oferite de aceasta. Dar să vedeţi ce chestie interesantă... Se pare că s-a renunţat la asta şi în loc de ea, se dau bani către mama miresei, evident, în funcţie de gradul de prosperitate a familiei miresei... Perioada de angajament în vederea căsătoriei se stabileşte de comun acord, iar întâlnirea dintre miri este permisă numai cu acordul şi în prezenţa membrilor lor de familie, care-i însoţesc. În cazul în care se rupe logodna, lucrurile capătă conotaţii groteşti, pentru că nici baiatul şi nici fata nu mai au posibilitatea să se căsătoareasca în zona respectivă. Oricum, dacă fata rupe logodna, familia acesteia trebuie să restituie bijuteriile primite cadou de nuntă. Dacă băiatul rupe logodna, nu se mai returnează nimic...

Pentru că după ce a terminat de expus toate acestea, hogele a tăcut brusc, am întrebat: „- Şi nunta? ”... „- Ce e cu ea? ”... „- Păi în ce constă aceasta? ”... „- O să vedeţi”... „- Unde va avea loc? ”... „L-a hotel”, a făcut hogele foarte mirat

În fine, a trebuit să plecăm, dar pe drum ne tot întrebam ce ar trebui să facem, că eram 17 persoane şi nu ne prea venea la îndemână să-lîntrebăm pe hoge. Ne-am întors la hotel şi am căutat nemţoaica cea bătrână, eventual pe cineva din familia ei, să ne lămurească. N-am găsit pe nimeni. În final, ne-am dus la piscină şi ne-am zbenguit până seara, la cină. Dar oamenii nu au apărut şi au lipsit şi de la micul dejun. Drept urmare, ne-am dus la Pamukkale, că trebuia să vizităm celebrul „castel de bumbac”... Ei, l-am vizitat şi am să afizez un review numai despre acesta, că numi-au plăcut cele expuse până acum. Mă gândesc că dacă n-aţi fost pe acolo, e bine să vă faceţi o idee, iar dacă aţi fost şi v-a plăcut, o să vă aduceţi aminte. Mie nu mi-a plăcut. În primul rând, că ţi se cer bani la tot pasul: la intrare, la muzeu, la piscina Cleopatrei şi câte şi mai câte. Cred că era mai bine dacă s-ar fi plătit un singur tarif, în care intrau toate celelalte. Oricum, la piscina Cleopatrei (The Antique Pools), în limba franceză, o fetiţă îşi ruga mama să o lase să facă baie în piscină, ceea ce presupunea să meargă acolo împreună, pe motiv că numai aşa va deveni mai frumoasă... „- N-avem bani, draga mea”, a răspuns mama acesteia. „Nu avem bani de aruncat pe pretenţiile turcilor”... Şi auzind răspunsul, ne-a pufnit râsul... Oricum, piscina aceasta prezentată sub forma unei albii de râu ce curge printre stânci, este destul de micăşi cam aglomerată, având o adâncime de circa 1,5 m, iar femeile se tot învârt prin apă aşteptând să fie înfrumuseţate, că aşa am primit asigurăride la turci. Stela, nevasta lui Jean, fiind păţită la Meliton DeLuxe, ne-a spus direct: „- Mă, eu m-am lecuit de prostiile astea. Nici acum nu mi-am revenit total de la chinurile îndurate la Porto Carras. Asta e o prostie! Păi n-avem suficientă apă termală la hotelul nostru? Şi e pe gratis!... În al doile rând, totul estedezorganizat, iar ghizii turistici pe care-i auzi vorbind grupurilor pe care le conduc, uneori bat câmpiicu fel de fel de consideraţii aiuristice. În al treilea rând, suprafaţa de vizitare este foarte mare, iar dacă nu te organizezi şi să-ţi angajezi nişte ghizi competenţi, ai bătut drumul de pomană. Şi să nu credeţi că ghizii hotelurilor, ori ale agenţiilor de turism din Marmaris, din Bodrum, din Antalya, ori din Kuşadasî, care organizează excursii la Pamukkale sunt competenţi. În linii generale, oamenii aceştia se adresează unor turişti superficiali, care nu iau în consideraţie istoria acestor locuri. De aceea am stabilit că trebuie să afişez un review cuprinzător, dar să vedem dacă voi avea timpul necesar...

Seara am vizitat bazarul din Akköy. Şi pentru că la hotel nu ne-am întâlnit cu nimeni din familia nemţoaicei bătrâne, ne-am îndreptat liniştiţi către acesta. (Am observat că pe terasa piscinei cu apă obişnuită se aranjau o mulţime de mese, dar pentru că nu a apărut nimeni cunoscut care să ne dea vreo informaţie, ne-am dus la Bazar, care afla la numai 100 m de hotel). Totul era ciudat şi am realizat că aşa este să fie, prin urmare, nu trebuia să ne facem nicio problemă în legătură cu cadoul de nuntă.

Bazarul se întinde pe o stradă mai largă din Akköy şi începe de la o ramificaţie unde se află un fel de statuie. Te plictiseşti mergând pe strada aceea, atât este de lungă. Negustorii sunt aşezaţi pe trotuare. Pe stradă nu circulă maşini. Mai vezi câte-o motocicletă şi foarte multe scutere electrice. Se construieşte şi o moschee pe acolo. Dar ceea ce ne-a uluit în mare măsură a fost atitudinea negustorilor. Nu ştiu cum procură aceştia toate mărfurile expuse, dar dacă nu te tocmeşti cu ei, nu-ţi vând nimic şi fac un tărăboi cumplit, că te ştie toată lumea din jur. În schimb, dacă începi să te tocmeşti începând de la 30% din preţul solicitat iniţial, ţi se serveşte ceai turcesc, se aduc dulciuri, se discută într-un mod filozofic despre viaţă, despre credinţa ta în nemurire (dacă ai aşa ceva, dacă n-ai, oamenii te expediază trecând direct la negocieri şi nu mai prezinţi niciun interes, indiferent dacă cumperi, ori ba). Oricum, tot timpul eşti privit direct în ochi şi ai impresia că respectivii ar fi niscai vrăjitori chitiţi ca să afle până unde ai putut ajunge în existenţele tale umane. Acolo am avut un succes nebun, dar n-am să vă vorbesc despre asta acum, ca să nu mai agit unele spirite, cu toate că întâmplările trăite acolo au fost foarte bizare şi ulterior, între noi, am discutat despre ele multă vreme... Iar îmi ies vorbe că mă ocup de supranatural. Nu că ar fi rău, dar sunt persoane care nu apreciază şi mă consideră cu mintea dusă cu pluta, ca orice psihiatru. Ehehe, aş vrea să le văd pe aceste persoane la Akköy! Să vedem cum se descurcă la Bazar, mai ales după ce servesc un suc rodie strivită manual prin intermediulunei prese. (Costă numai 1TRL, dar are efecte surprinzătoare în amestec cu o băutură locală uşor alcoolizată – nu am aflat cum se numeşte pentru că lucrurile s-au precipitat brusc şi a trebuit să le fac faţă într-o stare de spirit mai specială! Ca să fac o paralelă, aceasta seamănă oarecum cu ayahuasca, dar are alte efecte surprinzătoare. Nu vreau să vă spun mai mult: mergeţi la Akköy şi veţi afla singuri!)...

Pe la ora 21:00, ne-am întors la hotel şi surpriză, acolo începuse nunta. Şi numai ce-am intrat pe terasa de la piscină, că am fost întâmpinaţi de hogele moscheii din Akköy. El ne-a prezentat întregii asistenţe, menţionând numele nemţilor, amicii noştri. Iar atunci când numele lor de familie a fost pronunţat, s-au dezlănţuit uralele celor de pe la mase. Mirele şi mireasa lipseau, dar la marginea terasei, înspre grădina hotelului, tronau două jilţuri imense şi o masă pe măsură. Alături de ea, se afla orchestra formată din trei băieţi care manipulau nişte instrumente electronice şi o tânără simpatică, solista.

Sunt multe lucruri interesante legate de această nuntă. Dar nu vreau să vă plictisesc. Într-adevăr, a fost o nuntă ca-n poveşti şi a ţinut pânăpela 4:00 dimineaţa. Adică, ne-am distrat de minune, am încercat să vorbim cu toţi nuntaşii, ne-am amuzat alături de ei atunci când au apărut mirele şi mireasa (erau atât de timizi!)... Şi să vedeţi anunţurile! Ei bine, acestea erau uluitoare. Iar după ce s-a probat că mireasa era fecioară („Cum or fi făcut, frate, că de atunci nu mai am linişte?! ”), să vedeţi ce mulţumire pe feţele lor. Oricum, am scris prea mult, aşa că mă opresc aici. Dacă vreţi detalii, vă rog să-mi soliciţati prin comentarii: am să vi le dau. Numai că ar trebui să vorbiţi la subiect, că mă provocaţi cu fel de fel de presupuneri, eu vă răspund că sunt fată educată şi-mi place băşcălia, iar Adminul mă sancţionează tot pe mine, nu pe dumneavoastră care sunteţi mai mulţi... Provocatorilor!... :)))... Vă legaţi de o tânără nevinovată... Lasaţi, că mă căsătoresc eu şi să vedem dacă vă mai dă mâna să glumiţi pe seama mea... Oricum, vă sugerez să priviţi la poze: sunt vreo două sute. Ei, trebuie să aveţi răbdare să le încarc pe toate. Dar să citiţi bine review-ul, că numai aşa vă puteţi face un tablou complet. Iar fotografiile ataşate subliniază tablourile creionate prin cuvinte, că asta am urmărit mereu... Şi apropos de asta: subliminal nu presupune, neapărat, să utilizezi vocea pentru a te adresa subconştientului, iar creierul nu funcţionează ca o bază de date... Ei, dacă aţi înţeles lucrul ăsta, votaţi-mă! Website-ul vă va mulţumi în numele meu, că aşa este gândit programul. Dacă nu mă voţaţi, ori mă votaţi negativ, înseamnă că nu ştiţi de glumă, ori nu vreţi să câştig Marele Premiu al anului... :)))

---

VIZUALIZĂRI: 2911 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI