Palatul din Knossos: mituri, istorie, reconstituiri

TIPĂREȘTE

Una dintre primele cărți pe care le-am citit la viața mea a fost „Legendele Olimpului”, în versiunea povestită de Alexandru Mitru. Așa m-am îndrăgostit de miturile zeilor și semizeilor greci, ca și de țara lor de origine, pe care o tot vizitez de 30 de ani. Abia mai târziu însă, pe măsură ce am crescut, aveam să înțeleg ce rol esențial au jucat aceste basme nu numai pentru bătrâna Eladă, ci pentru toată Europa și, în fapt, întreaga omenire.

De ce această introducere? Ca să „justific”deplasarea făcută din Agia Marina până la Heraklion pentru a vizita Palatul din Knossos, a cărui asociere cu nume precum Minos, Minotaurul, Dedal sau Tezeu îmi era și îmi este vie în memorie.

Am făcut prin urmare efortul de a străbate cei circa 150 km care ne despărțeau de capitala Cretei pe așa-numitul „New National Road”, despre care vă spuneam într-un alt review că nu este în fapt o autostradă, având câte două benzi pe sens numai la intrarea în orașe. Fiind început de octombrie, șoseaua nu era aglomerată, așa cum am citit că se întâmplă de obicei în lunile de vară, și ne-a luat mai puțin de două ore ca să ajungem.

De pe linia de centură a Heraklionului, capitala și cel mai mare oraș al Cretei, se desprinde în dreapta, pe o pasarelă ce trece pe dedesubt, Leof. Knossos, arteră care străbate apoi, cale de 5-6 km, orășelul Knossos. Iar în capătul îndepărtat al acestuia, pe partea stângă, se găsește situl arheologic. Dacă nu aveți mașină, se poate ajunge din Heraklion cu autobuzul nr. 2.

În imediata apropiere se află mai multe parcări, una dintre ele destinată exclusiv autocarelor, și, cu puțin noroc, într-una ne-am lăsat și noi mașina închiriată fără ca nimeni să ne ceară să plătim vreo taxă. Presupun însă că a fost doar o întâmplare. Vizavi de intrarea în sit se înșiră câteva magazine cu suvenire, taverne și un bancomat.

Era cu puțin trecut de ora 11 și ne aștepta o coadă măricică la bilete, dar într-un sfert de oră am dovedit-o. Biletele costă 15 euro (8 euro pentru seniori - persoane peste 65 de ani). Cum intenționam să vizităm ulterior Muzeul de Arheologie din Heraklion, am cumpărat pentru mine (încă tinerică) un bilet combinat sit+muzeu de 16 euro, iar pentru Adrian biletul redus de 8 euro pentru sit (bilete combinate pentru seniori nu există, așa că la muzeu am achitat pentru el prețul întreg al biletului - 5 euro). Am economisit astfel la ambele obiective 4 euro pentru mine și 7 euro pentru soț. Bun!

Situl arheologic este deschis zilnic, în funcție de anotimp, după cum urmează: 1 noiembrie-31 martie: 8.30-17.30;în restul anului: 8-20.

Site oficial: odysseus.culture.gr/h/3/e ... jsp?obj_id=2369

Imediat după ghișeul de bilete se află o cafenea de unde am cumpărat câte un suc și o sticlă cu apă, ceea ce vă sfătuiesc și pe voi să faceți, mai ales dacă - la fel ca noi - orele amiezii vă vor prinde acolo, căci pe unele porțiuni nu există pomi sub care să te adăpostești. Recomandat este și să purtați încălțăminte comodă, chiar dacă traseul este relativ ușor de parcurs, existând multe pasarele și alei betonate care reduc riscul accidentărilor.

După cafenea urmează un mic magazin de suvenire, pe care l-am vizitat la ieșire, fără să fiu prea impresionată, iar vizavi de el sunt toaletele. Nu am primit niciun pliant odată cu biletele, însă panourile explicative de pe traseu - în limbile greacă și engleză - sunt profesionist concepute și ne-au fost de un real folos. Există un panou și cu harta sitului (P6), dar noi ne-am ghidat mai mult după cea printată de acasă (P54).

În funcție de interesul fiecăruia, vizita poate dura, cred eu, între 1-4 ore, și trebuie luată în considerație aglomerația din lunile de vară, când mulți turiști vin la Knossos în grupuri organizate. Fiind spre final de sezon, noi am avut ceva noroc, dar tot n-am fost scutiți de coada la intrarea în sala tronului.

Înainte de a descrie situl și parcursul nostru, se impune - cred - să ne reamintim împreună

Minos, regele cretan care a dat denumirea civilizației minoice, era fiul lui Zeus cu Europa și avea doi frați, cu care a intrat în conflict. Vrând să domnească singur peste întreaga insulă, el a cerut ajutorul lui Poseidon, care i-a trimis în dar un superb taur alb ieșit din spuma mării, menit să-i confirme originea divină și să-i asigure supunerea populației. Minos trebuia să-l sacrifice, dar nu s-a îndurat și l-a înlocuit cu un alt taur, încercând să-l păcălească pe Poseidon.

Furios, Poseidon a transformat taurul într-un pustiitor al Cretei și a blestemat-o pe Pasiphaë, soția lui Minos, să se îndrăgostească de el. Arhitectul Dedal a construit pentru Pasiphaëo vacă din lemn goală în interior și acoperită cu piele. Regina s-a ascuns în ea și din împreunarea cu taurul s-a născut o creatură hidoasă - Minotaurul, pe jumătate om, pe jumătate animal, pe care Minos a pitit-o în labirintul creat de Dedal la porunca sa, hrănind-o cu cei șapte tineri și șapte fecioare primite anual drept tribut de la cetatea învinsă a Atenei.

Pentru ca secretul Minotaurului să nu fie aflat de nimeni, Minos i-a închis în labirint și pe Dedal și fiul acestuia, Icar. Cei doi au reușit să scape zburând cu câte o pereche de aripi confecționate de Dedal din pene lipite cu ceară. Icar s-a apropiat prea mult de soare, ceara s-a topit iar el s-a prăbușit în mare. Urmărit de Minos, Dedal a ajuns în Sicilia și s-a adăpostit în Erice la curtea regelui Cocalus, unde l-am „regăsit”și noi vezi impresii. Cocalus s-a prefăcut că acceptă cererea lui Minos de a i-l preda pe Dedal, însă fiicele sale l-au ademenit pe regele cretan în baie și l-au înecat.

Taurul a fost în cele din urmă ucis de Heracle/Hercule. Cât despre Minotaur, el a fost răpus de Tezeu, prințul atenian, fiul regelui Egeu, care s-a ascuns printre tinerii care urmau să fie aduși drept jertfă Minotaurului. Ariadna, fiica lui Minos, s-a îndrăgostit de el și l-a ajutat să pătrundă în labirint dar și să iasă, dându-i un ghem de ață pe care Tezeu l-a folosit pentru a găsi calea de întoarcere.

Să părăsim acum lumea înțesată de intrigi, înșelătorii, violuri, incesturi, pariciduri etc. etc. a legendelor grecești pentru a descoperi

Knossos, cel mai mare și mai important vestigiu antic din Creta, se întinde pe o suprafață de circa 24.000 mp și specialiștii estimează că includea peste 1.000 de încăperi cu diverse destinații, unele din ele având cinci etaje: camere de locuit, magazii pentru depozitarea grânelor, vinului, uleiului, ateliere de ceramică și alte meșteșuguri, școli, un teatru, săli de recepții, clădirile fiind grupate în patru aripi poziționate în jurul marii curți centrale.

Termenul „palat”, atribuit de Sir Arthur Evans, este relativ impropriu, fiind vorba mai degrabă de un complex palatal sau un oraș. A fost construit pe un deal nu foarte înalt - Kephala (85 m) -, deloc abrupt și nefortificat, ceea ce i-a determinat pe savanți să concludă că civilizația minoică, cea mai veche din spațiul mediteranean și din întreaga Europă, a fost una esențialmente pașnică, nerăzboinică. Mai nou, teoria a fost pusă sub semnul îndoielii de alte descoperiri, dar asta este o altă poveste...

Zona a fost locuită permanent din neolitic, mai precis din cca. 7000 î. Hr., până prin sec. IX d. Hr. Apogeul l-a atins în perioada minoică, odată cu construirea primului palat (cca. 1900 î. Hr.), distrus în jurul anului 1700 de un cutremur și refăcut la puțină vreme într-un stil și mai opulent. Ruinele acestuia sunt ceea ce văd acum turiștii.

În veacurile XVI-XIV Knossos a devenit un înfloritor centru urban și religios care adăpostea o populație de aproximativ 100.000 de locuitori, recunoscuți pentru priceperea în arhitectură, arte, științe. Era un oraș modern pentru acele vremuri, dispunând inclusiv de sisteme de încălzire și de aducțiune a apei prin apeducte de la 10 km distanță, canale și țevi de teracotă. În megaronul reginei s-a descoperit prima latrină cu sistem de tragere a apei cunoscută în istorie.

Despre distrugerea celui de-al doilea palat și dispariția civilizației minoice s-au vehiculat mai multe teorii. Prima se referă la un incendiu devastator din anul 1300 î. Hr. A doua are la bază puternicele mișcări seismice urmate de tsunami, și erupția vulcanului din Thera/Santorini, survenite la jumătatea veacului XV î. Hr., care au dus la scufundarea Atlantidei și reconfigurarea insulelor și țărmurilor mediteraneene. În fine, cea mai probabilă, în opinia specialiștilor, rămâne ipoteza năvălirii unor invadatori din Grecia continentală, în speță micenienii.

Cert este că în jurul anului 1370 Knossos a fost cucerit de o populație războinică, însă a rămas un centru economic important până în anul 67 î. Hr., când Senatul roman a ales Gortys (Gortyna) drept capitală a noii provincii Creta et Cyrene. Descoperirile arheologice au demonstrat că romanii au întemeiat o așezare nouă imediat la nord de Knossos, care a fost însă abandonată în secolul IX, când populația s-a mutat în orașul Candia/Heraklion din apropiere.

Ruinele complexului palatal au fost descoperite în 1878 de către Minos Kalokairinos, un om de afaceri, anticar și arheolog amator din Heraklion care a excavat o mică parte din aripa de vest, descoperind, printre altele, securea dublă, însemnul regalității cretane. Un an mai târziu, parlamentul cretan a decis să interzică săpăturile, temându-se că artefactele ar putea cădea în mâna otomanilor, care guvernau la acel moment insula. William James Stillman, consulul american în Creta, a încercat fără succes să obțină un firman, o autorizație pentru continuarea lucrărilor, însă a făcut cunoscută descoperirea lui Kalokairinos prin publicarea unor scrisori care au atras interesul mai multor specialiști.

Printre aceștia s-a numărat și celebrul Heinrich Schliemann. Nici el nu a reușit să primească acceptul autorităților și în 1889 s-a întors la Troia. Un an mai târziu avea să moară.

Vestea descoperirii unor ruine cretane a ajuns de la Stillman la prietenul său britanic Arthur Evans (1851-1941), reputat istoric, director al Muzeului Ashmolean din Oxford, înnobilat de regele George în 1911. El a vizitat pentru prima oară Heraklionul în 1896 și s-a decis rapid să întreprindă cercetări pe cont propriu, cumpărând mai întâi un sfert din dealul Kephala cu banii bogatei sale familii, după care a înființat Cretan Exploration Fund, prin intermediul căruia a achiziționat restul colinei și... a așteptat.

Creta, care nu făcea parte din Grecia, se afla încă sub stăpânire otomană, însă în 1899 s-a declarat republică independentă (avea să se unească cu statul elen în 1913). Momentul îi era deci favorabil lui Evans, care a obținut permisiunea excavării cu ajutorul Înaltului Comisariat Britanic și a demarat lucrările în 1900.

Săpăturile în sine au fost finalizate în numai cinci ani (un răstimp remarcabil de scurt), prin aportul unei echipe extinse, formată nu numai din muncitori, ci și din ingineri, arhitecți și artiști. Evans a tras rapid concluzia că ruinele aparțineau unor construcții mai vechi decât cele din Mycene și Tyrins (explorate de Schliemann și considerate până atunci drept vestigii ale primelor populații europene), iar configurația labirintică l-a determinat să identifice locul cu palatul construit de Dedal pomenit în legenda Minotaurului. A numit civilizația responsabilă pentru aceste edificii „minoică”, după numele regelui Minos.

Echipa sa a scos la iveală numeroase artefacte: unelte, vase de ceramică de diverse dimensiuni, podoabe, statui etc., precum și cca. 300 tăblițe inscripționate cu ceea ce Evans a numit „Linear A”, sistemul de scriere care, alături de hieroglife, a fost folosit în Creta între 2500-1400 î. Hr. Spre deosebire de cel ulterior - „Linear B”, specific micenienilor -, Linearul A a rămas nedescifrat până acum.

Structurile descoperite in situ au ridicat mari probleme din cauza ploilor care amenințau să le distrugă în timpul iernilor. În aceste condiții, Evans a luat decizia de a restaura și ranforsa construcțiile cu lemn și ipsos. Operațiunile, extrem de costisitoare, l-au falimentat. În 1906 a rămas bani, însă nu și-a pierdut entuziasmul, iar doi ani mai târziu a moștenit două averi. Restaurările in situ erau practic finalizate, și Evans, întors în Anglia, s-a dedicat scrierii volumului „The Palace of Knossos”.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, situl a fost abandonat. Evans și echipa sa nu s-au întors la Knossos decât în 1922, după dezmembrarea Imperiului Otoman, și au găsit ruinele într-o stare avansată de degradare. Au avut astfel dovada faptului că materialele de construcție folosite în antichitate - molozul amestecat cu argilă, lemnul, alabastrul și cărămizile din lut -, odată decopertate, nu rezistau în fața intemperiilor, chiar dacă erau ranforsate.

Evans s-a hotărât atunci să reconstituie întreg situl folosind materiale noi precum betonul armat și oțelul, și adăugând scări, planșee, etaje, tavane, acoperișuri despre care era convins că existaseră, chiar și în lipsa dovezilor.

Ceea ce vedem astăzi este în fapt reconstituirea complexului palatal în viziunea lui Sir Arthur Evans.

Mai mult decât atât, Evans și echipa sa au purces și la reconstituirea fragmentelor de ceramică, pictură și fresce descoperite, care au fost expuse, alături de toate celelalte artefacte din Knosssos, la Stratigraphical Museum iar ulterior la Muzeul de Arheologie din Heraklion. A fost o muncă titanică, desfășurată, împreună cu catalogarea și datarea vestigiilor, până în 1931. Cum întreținerea sitului era o sarcină copleșitor de scumpă, Evans a donat în 1926 palatul și întreg terenul către British Society din Atena.

Intervențiile lui Evans asupra construcțiilor din situl arheologic, a frescelor și picturilor au fost aspru criticate încă din timpul vieții sale. A fost acuzat că a refăcut istoria apelând la propria imaginație: structurile rezultate au fost comparate cu mausoleul lui Lenin din Moscova;camera tronului ar fi fost inventată prin combinarea unui scaun încastrat în zid cu schelăria care îl proteja, obținându-se un tron cu baldachin;frescele ar fi rodul influenței Art Déco asupra pictorilor colaboratori, care, pornind de la câțiva centimetri colorați, au retușat și îmbunătățit imaginile, creând tablouri complet noi de mari dimensiuni.

Nici până în ziua de azi specialiștii nu au căzut de acord dacă reconstituirile lui Evans sunt precise sau măcar rezonabile, ori doar o fantezie modernistă.

Intrarea în complexul palatal se face prin Curtea de vest, după urcarea unei pante ușoare în capătul căreia am fost întâmpinați de bustul lui Arthur Evans, dar și de un păun simpatic.

În stânga porții am remarcat niște gropi mari numite kouloures, datând din perioada primului palat. Funcția lor nu este certă: gropi de gunoi sau spații de depozitare a grânelor.

Am pătruns apoi prin Poarta de vest, o zonă acoperită din care s-a păstrat baza din ipsos a unei coloane. Perete său estic era decorat cu o frescă reprezentând celebra Săritură peste taur.

De aici pornește Aleea sau Coridorul procesiunilor (după fresca înfățișând un șir de muzicanți și oameni purtând ofrande), care ducea, potrivit lui Evans, către Poarta de sud și Curtea centrală.

Cotim în dreapta pe o pasarelă și ajungem la Poarta de sud, străjuită de coarnele sacre ale taurului și adăpostind copia frescei înfățișându-l pe Prințul crinilor.

Mai jos zărim Casa de la sud, o construcție cu rol de locuit, cu bazin lustral (pentru purificare înaintea ceremoniilor religioase), etaj, o cameră mare înconjurată de alte trei încăperi și cu spații de depozitare la subsol.

Ajungem la Poarta de sud, o reconstituire sută la sută unde Evans a amplasat copia frescei Purtătorului de cupă, de unde coborâm câteva trepte spre Curtea centrală, un imens spațiu dreptunghiular în jurul căruia se concentrează cele mai importante clădiri.

În stânga e Curtea de Vest, cu Sala tronului și Altarul tripartit. Ne așezăm disciplinat la coadă pentru a vedea ceea ce Evans a etichetat, în ciuda dimensiunilor modeste, drept tron. Important este că avem de-a face cu un element de construcție original din alabastru, nu refăcut, cu ceea ce pare a fi un canal de scurgere sau un bazin lustral, un pavaj și bănci din piatră cu adevărat antice, fapt care pe mine mă entuziasmează. Admir cât pot de îndelung, mânată de la spate de alți vizitatori, și rafinamentul îmbinării culorilor din copiile frescelor cu grifoni, lei și capete de păsări. Reamintesc că toate originalele se află la Muzeul de Arheologie din Heraklion;în sit nu au fost amplasate decât copii.

La etaj, într-o cameră restaurată, este expusă copia celebrei fresce a Femeilor în albastru;aveam să vedem după puțin timp originalul la muzeul din Heraklion.

În ceea ce Evans a numit Altarul tripartit din pricina împărțirii în trei secțiuni, au fost descoperite tăblițele cu înscrisuri în Linear B. În spate sunt mai multe încăperi, probabil dedicate libațiunilor și ceremoniilor religioase.

În dreapta Curții Centrale, în aripa de est, Scara Principală, cu două laturi despărțite de o sală susținută de coloane, duce spre apartamentele reginei - Megaron, decorate cu o altă frescă faimoasă, cea a delfinilor. De aici, mai bine zis de pe terasă, se deschid priveliști minunate spre dealurile împădurite din jur, dar și spre clădirile-anexă ale complexului: școala, atelierul lapidarium, holul securei duble, depozitele unde au fost descoperite vasele mari (pithoi) și coridorul jocului de dame, un spațiu rezervat distracțiilor.

Înaintăm spre Poarta de nord, de asemenea reconstituită, pentru a admira clădirea vămii, depozitele și bazinele lustrale și, ceva mai departe teatrul, din fața căruia, ușor obosiți, ne îndreptăm spre ieșirea din situl arheologic.

Pe foarte multe bloguri, vloguri, site-uri, am găsit observații deloc măgulitoare la adresa reconstituirilor lui Evans, dezamăgiri și chiar păreri conform cărora complexul palatal nu ar merita vizitat.

Sigur, depinde de așteptările fiecăruia, deși la o minimă documentare orice turist poate descoperi cu ușurință informații și fotografii revelatoare, căci situl este celebru, fiind vizitat anual de peste 1,5 milioane de oameni.

Am găsit comparații devaforabile cu Acropola Atenei, uitându-se că palatul din Knossos nu a fost conceput ca un spațiu sacru, plin cu temple mărețe închinate zeităților, ci ca un oraș funcțional unde clădirile monumentale înalte nu își aveau neapărat rostul, fiind „înlocuite”- dacă se poate spune așa - cu încăperi unde oamenii își duceau traiul de zi cu zi. Se ignoră și alte elemente esențiale: palatul din Knossos este cu peste o mie de ani mai „bătrân”decât Acropola ateniană;Creta s-a aflat și se află într-o zonă seismică activă, acesta fiind unul din motivele principale ale distrugerilor suferite în timp nu numai de Knossos, ci și de celelalte palate de pe insulă.

Cât despre materialele folosite de Evans la reconstituiri, cred că detractorii n-ar trebui să scape din vedere faptul că în urmă cu un secol conceptul de „conservare”nu se născuse și Evans a lucrat cu beton și oțel în speranța că durabilitatea și flexibilitatea acestora vor prelungi viața construcțiilor și le va proteja de cutremure. Decizia a luat-o însă numai după ce s-a convins că măsurile de restaurare și consolidare se dovediseră ineficiente.

Evans și-a dedicat jumătate din viață explorării, excavării, reconstituirii și catalogării artefactelor din acest sit și și-a cheltuit practic averea fără a urmări, spre deosebire de Schliemann, vreun câștig personal. La mijloc a fost - probabil - și vanitatea de a rămâne pentru posteritate drept un mare arheolog, cel care a redat lumii cel mai important vestigiu al celei mai vechi civilizații europene. Este foarte posibil ca în acest scop el să fi dat frâu mai liber decât se cuvenea imaginației, dar gândiți-vă că fără intervenția sa Knossosul ar fi fost poate pierdut pe vecie.

Căci iată cum arăta situl în 1900, la începutul excavațiilor - vezi P50-53. Să ne întrebăm așadar ce ar mai fi rămas astăzi din aceste ruine și dacă am fi putut admira acum exuberanța clădirilor și rafinamentul picturilor și frescelor care le decorau. Oare ce am fi știut despre civilizația minoică, despre felul cum poporul antic cretan a știut să prețuiască viața și să se bucure de ea cu acel optimism și acea înțelepciune contemplativă care îi caracterizează - iată! - pe greci și în zilele noastre?!!

Drept care zic și eu, la fel ca Henry Miller: „Indiferent cum o fi arătat Knossos în trecut sau cum va arăta în viitor, Knossosul creat de Evans e singurul pe care îl voi ști vreodată. Îi sunt recunoscător pentru ceea ce a făcut”.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3647 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI