În colțul Țării de la Soare Apune

TIPĂREȘTE

Cele cinci zile petrecute în această primăvară la Torremolinos au fost contabilizate strict, de la București, în timp de iarnă și nici una nu a cuprins leneveala pe plaja lungă, la umbra blândă a palmierilor. Iar una dintre piesele de rezistență ale sejurului a fost vizita dincolo de Coloanele lui Hercule, căci, în ciuda agresiunii lui Tariq, fiul lui Ziyad, stâncile care vămuiesc intrarea în Ocean sunt, fără îndoială, martorele unui trecut cu mult mai complex.

Aventura a început în capitala de pe malul Dâmboviței, când cei de la Apartamentos Bajondillo au răspuns prompt mailului în care îmi exprimam îngrijorarea privind o eventuală rezervare în avans pentru excursia în Maroc, la Tanger. Cu un calm de neînțeles în mioritica paranoie cotidiană, mi s-a dat de înțeles că nu e bai, că se rezervă direct la recepție, că locuri sunt berechet. De aceea, o dată ajunși în fața recepției, am cumpărat aventura cu pricina, pentru ziua de marți.

Iar marți, sub un cer senin, în lumina Lunii și sunetul valurilor, stăteam, huhurezi, cu rucsacele în spate, pe strada din fața hotelului. Era ora 6.10 și eram doar noi. Romantic, nu? Chiar mă gândeam că vom merge cu un taxi, căci, nu-i așa, ce rost mai avea un autocar?

La 6.15 fix, din noapte s-a ivit un mastodont de cincizeci de locuri, cu emblema firmei de la care luasem excursia. A oprit lângă noi și, din el, a coborât un individ ciolănos, nu înalt, dar nici scund, cu o figură de marinar, brăzdată de vânt, care, cu o voce puternică, de fumător, ne-a întrebat de nume, s-a prezentat, Rafael și ne-a luat voucherele care dovedeau aparteneța noastră la tribul lui, în acea zi. Ne-am urcat în autocarul în care se mai găseau mama și fiica, drăguțe, ciocolatii, ce păreau venite din Caraibe. După un scurt salut, am ocupat două locuri în față, hotărâți să nu punem întrebări și să ne scufundăm în somnolența plăcută a celor ce chiar nu mai au nici o responsabilitate, alta decât de a se bucura de inedit. Căci, am zis, până la Tarifa, în port, mai e mult.

Dar nu credeam, în zorii lăptoși, că doar până ce să depășim Fuengirola aveau să treacă exact două ceasuri, timp în care conchistadorul nostru a cules, din tot felul de fundături, pe cei cincizeci de aventurieri căci, nu-i așa, turistul este stăpânul, nu invers și, dacă tot a plătit, trebuie ridicat din fața hotelului, nu din aiurea puncte de întâlnire. Iar Rafael, amabil, dar ferm, a făcut ordine printre aceia care, dintr-un imbold de neînțeles, au considerat de cuviință să-l aștepte tocmai pe partea cealaltă a șoselei, ca și cum punctele cardinale ar fi fost niște chestiuni arbitrare, de care poți sau nu să ții cont, după bunul plac. Dar chiar și așa, a întors autocarul – iar șoferul a dat dovadă de o măiestrie aparte, manevrând gigantica creatură pe străduțe atât de înguste, încât mă gândeam cât de greu e să întorci acolo cu o mașină mică – doar pentru a se apropia de pasarela care traversa șoseaua, deși aceia ar fi meritat măcar avertismentul preumblării pe parcursul unei sute de metri.

Iar Rafael și-a făcut datoria de ghid, povestind ce ne așteaptă în ziua aceea, după ce ne-a înmânat stickerele cu inițialele firmei, pe care să ni le lipim la vedere. Cerul era perfect senin, doar peste stânca Gibraltarului zăbovea un nor, așa, corect politic, ceea ce l-a făcut pe Rafael să constate: „vedeți, singurul nor care ne va tulbura ziua este aici, peste Gibraltar, dar aici sunt englezi”... Pentru că ne apropiam de Tarifa, ne-a dădăcit cu privire la ce ne așteaptă, cum vom păși primii pe feribot, apoi, acolo, vom înmâna ofițerului marocan de frontieră prima din cele două hârtii pe care le completasem dimineață și cum vom fi preluați de magnificul ghid local pentru partea a doua a expediției.

Zis și făcut, doar că, în portul Tarifei, ne-am proptit în grupul de bulgari – pe bune? Bulgari? Ce mică e lumea – a căror ghidă, o persoană ca la cincizeci de ani, dar cu frumusețea și șmecheria acelora care, în anii din urmă ai comunismului, au prosperat din micile afaceri în fața cărora, probabil în schimbul unor informații, securitatea mai închidea ochii. Și cum discuția dintre cei doi a decurs în spaniolă – ea, vorbind ca la carte, el, într-un dialect mormăitor – am înțeles că aceea dorea ca grupul ei, din partea ministerelor de externe și al educației – niște ștabi, nu? – să treacă primii la feribot. Iar Rafael, gentilom, ca orice conchistador și simțitor la farmecele feminine, părea că a cedat. Tocmai de aceea, cele două grupuri au început a se împinge, politicos, în așteptarea intrării în zona vamală. Rafael și bulgăroaica se proptiseră în față și își făceau ochi dulci. Noi, chiar după ei. Ca să constatăm, cu umor, că, de fapt, nu conta cine avea să treacă mai întâi, căci toată lumea urma să se regăsească la poarta feribotului, așteptând ca mai întâi mașinile să urce. Iar cei doi ghizi, șugubeți, cred că își râdeau de noi, neștiutorii.

O dată ajunși pe feribot, fiecare ghid și-a trimis supușii la câte un ofițer vamal marocan, fiind primii la coadă. Cu numai trei zile în urmă, primisem o informație îngrijorătoare de la un prieten, cum că poți sta pentru viză pe tot parcursul traversării Gibraltarului, ceea ce s-a dovedit adevărat pentru ceilalți, care nu făceau parte din grupurile organizate – na, că acum noi eram printre favoriții, sau printre cei înjurați, privilegiații pe care și noi, la rândul nostru, îi bombănisem la Alhambra Granadei... Oricum, am primit ștampila marocană pe pașaport repede. Atenție, se poate trece cu cartea de identitate, în cazul în care nu doriți ștampile pe pașaport, din varii motive. Noi nu am știut, așa că ne-am înscris la hotel cu pașaportul, act pe care nu l-am mai putut declina ulterior.

Ne-am grăbit, doar pentru a trăi din plin un sentiment unic. Sentimentul care a umflat pânzele căpitanului Anton Lupan, la bordul elegantei Speranța, așa cum a fost el surprins de un prozator pe nedrept uitat... Căci, iată, azi, un alt vis era pe cale să devină realitate. Un vis de copil, dintr-o lume în sârmă ghimpată. Căci, iată, azi, traversam strâmtoarea Gibraltar. Știu, într-o lume mai mult decât prozaică, într-o lume blazată, pentru care o escapadă în Bali este o ieșire plictisitoare, mai degrabă bifarea unei acțiuni corporatiste, pare straniu să te emoționezi la o ieșire atât de banală. Dar asta e, așa simt eu, pentru care fiecare expediție este o alunecare în trecutul acela, pe care cei corporatiști cotidieni nu îl cunosc și nu îl înțeleg, în care lumea se dezvăluia numai printre rândurile romanelor și era cu atât mai colorată, cu cât imaginația copilului care le citea era mai bogată.

De aceea traversarea, care a durat vreo cincizeci de minute, mi s-a părut cât o viață, acolo, pe puntea bătută de vânt, căci scaunele de jos, la scuteală, păreau prea comode.

Iar debarcarea la Tanger s-a făcut într-un haos ordonat, toate grupurile de călători fiind îndrumate spre controlul vamal – un fel de caricatură a celui de la aeroport – unde unele genți erau trecute pe la radiografiere, altele nu, după un algoritm mult prea subtil. Oricum, toată lumea părea fericită, inclusiv vameșii, deoarece fiecare turist era o sursă viabilă de venit. Iar aici, la Tanger, asta conta!

La iesirea din vamă, pe un platou umbrit, un individ ca la șaizeci de ani, îmbrăcat cu tradiționalul cearșaf colorat și turban pe cap, ne-a sortat, profesionist, doar uitându-se la ecusoanele noastre. „Voi sunteți ai lui Rafael, așteptați aici, la umbră”, ne-a zis, în timp ce pe ceilalți i-a dus mai departe, în soare, inclusiv pe amicii noștri bulgari, ceea ce ne-a întărit convingerea că suntem aleși.

În timp ce gândeam aceste gânduri de mărire și studiam autocarele parcate paralel, ceva mai departe, și-a făcut apariția Said. Said, prietenul lui Rafael. Said, ghidul uns cu toate alifiile. Nu foarte înalt, cu o burtă mitică, învăluit în cearșaful colorat și cu turbanul pe cap, ne-a invitat într-unul din autocare – în timp ce bulgarii se urcau în cel de alături. Cu o voce de stentor, cu un „r” fabulos rostogolit într-o engleză de Hollywood – accentul „Casablanca”, dar lipseau Rick și Ilsa. Iar primele sale cuvinte, în engleză și spaniolă, au fost cele referitoare la locul în care ne aflam. Africa! Deși la doi pași de Europa, tot ceea ce vom vedea și, mai cu seamă, vom trăi, este total diferit de tot ceea ce experiența noastră ne spune. Apoi, cu o mândrie care ar pune la colț pe orice calp corect politic european, a rostit: „Noi suntem săraci, dar nu suntem murdari! ”, atunci când autocarul a traversat zona populară a Tangerului – destul de asemănătoare cu o combinație între bulevardul Magheru și Calea Victoriei, dar plină de Loganuri albastre, pe post de taxiuri. Și ce trafic! Mi-am dat seama că eu, care conduc zilnic prin București, aș fi fost un biet novice aici... Cu toate acestea, un bun simț al șoselei, care plutea în văzduh, a făcut ca toate intersecțiile să se elibereze rapid, fără înjurături, pe principiul „fermoarului” – unul intră, unul trece – și inclusiv gigantul autocar să se strecoare cu ușurință către partea de sus, un fel de „Primăverii”. Iar aici, ne-a spus Said, se află și reședința de vară a regelui, care va sosi curând. Și să nu facem poze gărzilor, că se supără. Nici nu aveam de gând... Iar la următorul popas, într-o parcare înaltă, ne așteptau dromaderii – Said a avut timp să explice diferența dintre cămile și dromaderi, pentru cei care încă nu o știau. Un detaliu interesant și o lecție de viață – că, adică, nu doar românii sunt analfabeți funțional, să nu ne mai luăm după perverse interpretări! După obiceiul locului, marchitanii te vor ataca din toate părțile, te vor îmbia cu marfa lor, te vor invita la negocierea prețului. Dar... Dar să nu cumva să punem mâna pe marfa lor, oricât de banală ni s-ar părea, deoarece asta înseamnă, tot în tradiția locală, că vrem să o cumpărăm. Adică nu că ne mai gândim, ci că o luăm cu siguranță.

Ei, bine, în timp ce unii copii din grup se bucurau de o mică aventură pe spatele dromaderilor, o foarte „atentă” turistă a început să probeze diferite eșarfe, spre extazul neguțătorului, care deja își freca palmele, văzând o afacere bună. Atât doar că turista, crezându-se probabil în cabina de probă a cine știe cărui mall, a pus în brațele aceluia eșarfele, dând să se întoarcă spre autocar. Ei, da... Negustorul – și multe neamuri ale sale, cred – a început să vocifereze, din gură și din mâini, iar în jurul turistei s-a strâns o mică mulțime. Noroc cu Said care, nu tocmai încântat, a schimbat cîteva cuvinte de neînțeles cu nemulțumiții, care au slăbit cercul, permițându-i turistei să se ascundă în măruntaiele autocarului. Nu vreau să știu ce s-ar fi întâmplat dacă respectiva nu era în grup, ci pe cont propriu.

Iar Said a continuat povestea. Aici, în Maroc – impropriu numit așa de europeni, deoarece, în realitate, țara s-a numit Al Maghreb, Țara de la Soare Apune, în contradicție cu Cipangu sau Al Mashriq, Țara de la Soare Răsare, cunoscută și sub numele de Japonia – sunt mai multe popoare. Pe lângă nou veniții arabi (totuși, aceștia au sosit aici prin secolul șapte) – dar asta spune multe despre conștiința apartenenței – locuitorii străvechi ai țării sunt berberii, el, Said, fiind un mândru descendent al acestora. Doar limba a fost impusă de nou veniți. Și religia... A, nu, zice Said. Pentru că ei, berberii, erau obișnuiți cu un singur Dumnezeu, fiind deja convertiți la mozaism – nu știam. Așa că le-a fost ușoară trecerea la același Dumnezeu, doar numit Allah... Interesantă abordare, pe care Said a completat-o admirabil, după ce mi-a surprins privirea întrebătoare – nu v-am spus, ne-am simpatizat reciproc de la început și așa a rămas relația noastră pe parcursul celor cinci ore petrecute împreună: „Cerul este al lui Allah – Dumnezeu, dar pământul aparține berberilor, arabilor, evreilor, europenilor”...

Drept care ne-a debarcat din autocar, la intrarea în Medina, orașul vechi, pitoresc, cu străduțele sale înguste, pline de comercianți ambulanți, de magazine și ceainării – aici nu se bea alcool. O adevărată nebunie, această parte a cetății, Kasbah. La un moment dat, în timp ce mă lipeam de un zid, ca să las cale liberă unui maniac pe scuter, mă gândeam cum ar fi arătat Lipscanii Bucureștiului, în eventualitatea unei istorii alternative a unui Levant otoman. Cam la fel... Și oamenii. De altfel, cred că nu era o mare diferență, dacă, beneficiind de o ficțională mașină a timpului, ai fi fost debarcat în centrul vechi dâmbovițean pe la început de veac 19. Și, ca o curiozitate, deși la capătul celălalt al lumii vechi, la izvorul Atlanticului, nenumărați marchitani ne întrebau, doar pe noi, dacă suntem români. Sau, poate, unguri. Pe bune? Ne aflam singurii români dintr-un grup majoritar spaniol, dar și împestrițat cu englezi și simpaticele caraibiene. De unde flerul ăsta? De unde cunoșteau geografia Estului european, până într-acolo încât să te arate cu degetul, la fix, ca pe o insectă prinsă în insectar?

De altfel, în drum spre restaurantul tradițional – care intra în prețul excursiei – i-am arătat lui Said multitudinea de Loganuri, iar el parcă asta ar fi așteptat din partea-mi, această mărturisire ascunsă, ca să afirme – nu să întrebe! – că sunt din România. Apoi a continuat, zâmbind, că mașinile sunt construite aici, în Maroc, deoarece francezii și românii au găsit oportunitatea unui paradis fiscal și nu mai plătesc atâtea taxe ca în Europa. Curat murdar! Apoi a rostit clasicele cuvinte, Hagi și Ceaușescu, începând să își spună părerea despre cel din urmă.

Acum, restaurantul tradițional, într-un colț de stradă îngustă, la marginea unei piețe cu zarzavaturi și pește, părea rupt din romanele levantine cu subiect de final de 1700. Am urcat la etaj și ne-am așezat, mai înghesuit, pe niște lavițe în jurul unor mese lungi, ca de nuntă, unde am fost serviți cu o supă densă, dar gustoasă, de linte și cush-cush cu carne de pui, cred... Nu am întrebat și nimeni nu a făcut-o. Ospătarii roiau printre noi, la început, aducând și apa, contra cost, de data asta, în ideea că l-au prins pe Allah de picior, cu grupul acesta de bogătani europeni. Aș... Niște zgârciți, că, de rușinea lor, am lăsat noi, esticii, un obol pentru serviciul lor. Și tarafului local... Niște bătrânei cu instrumente locale, tamburine, cimpoaie și fluiere, care ne-au umplut spațiul auditiv. Bine, aici a fost o întâmplare sinonimă cu gafa. Said ne informase să nu fotografiem oamenii, că s-ar putea supăra. Dar ne-a spus că e în regulă să îi imortalizăm pe bătrânei. Ceea ce am făcut, cu toții. Toate telefoanele s-au îndreptat asupra lor până când cel ce părea șeful lor a rostit ceva scurt, în arabă, a arătat cu dosul palmei spre noi și i-a ridicat pe cei din taraf, retrăgându-se în altă cameră. A trebuit intervenția șefului de sală pentru a-i readuce, dar, de data asta, am stat cuminți, cu fața îndreptată spre bolurile noastre, fără să îi mai inoportunăm cu arta modernă a fotografiatului. Ceea ce m-a deranjat, din partea grupului, după cum am spus, a fost zgârcenia ostentativă față de oamenii ăia care, până la urmă, își făceau doar meseria. Cred că, dacă am fi fost mai mulți români, atmosfera ar fi fost mai puțin tensionată. Dar noi, românii, ne-am obișnuit să ne vedem doar nouă defectele...

După masă, a urmat nebunia mersului la pas prin cartier, rapid, fără putința de a înțelege mare lucru, mai ales că trebuia să te ferești la tot pasul de comercianți, de alți turiști, de scutere, acolo unde se mai lărgea strada cu jumătate de metru. Iar Said ne-a purtat la oamenii săi, berberii, care vindeau covoare într-un magazin cu etaj. Ce spectacol ne-au oferit aceia, cu ce măiestrie rostogoleau covoarele, cu ce patimă vorbeau despre ele, despre cum să recunoaștem un covor adevărat, după cusăturile sale, cum să alegem covorul după destinația camerei, ce culori, ce forme... Iar eu mă gândeam la irosirea timpului și la efortul inutil depus în fața zgârciților care, dacă nu au putut lăsa doi euro în restaurant, cu atât mai puțin nu se îngrămădeau la expoziția cu vânzare, de sute sau chiar mii de euro, chiar dacă eram îmbiați cu transportul gratuit în orice colț al Europei.

Mai departe, Said ne-a dus într-un laborator farmaceutic, unde un individ cu accent de Cambridge ne-a prezentat toate uleiurile de argan, săpunuri, parfumuri, ceaiuri de slăbit. Iar adevăratul ulei de argan, o dată întins pe piele, este absorbit și nu lasă senzația aceea neplăcută de unsoare. Asta a meritat reținut. Omul era un artist, fascinant în explicații, aproape hipnotic, atingând paroxismul o dată cu probarea fiecărei afirmații pe pielea mâinilor noastre. De aceea și succesul de final, când pungile s-au deschis și un ajutor al său a început să noteze sumele în euro pe un carnet mototolit, cu un pix de un leu. Și asta a avut farmecul său; ce casă de marcat electronică!

Și cu asta, ne-am trezit la capătul larg al cetății, adevăratul Kasbah, unde ne-am suit în autocarul bulgarilor – în timp ce aceia se urcau în cel care ne adusese pe noi – și am fost debarcați în port. Acolo ne aștepta Rafael, vesel. Said și Rafael sunt prieteni buni, asta e clar, iar spaniolul l-a complimentat pe marocan în toate limbile grupului, mai puțin româna, evident.

Acum, cele cinci ore petrecute în fugă – la propriu – prin Tanger nu sunt suficiente pentru a înțelege o lume; cel mult poți simți mirosul ei – și la propriu și la figurat. Dar sunt de ajuns ca să îți deschidă calea spre o vizită pe cont propriu, în care să mergi pe îndelete, să te oprești unde vrei, să cercetezi fără grija nisipului care curge în clepsidră. Este motivul pentru care evit, de regulă, excursiile de grup, dar, de data asta, a fost mai cuminte așa.

Iar întoarcerea la Torremolinos s-a dovedit mai obositoare decât la venire, deoarece am făcut același traseu ocolitor, pentru a-i lăsa pe toți participanții la aventură pe la hotelurile lor căci, nu-i așa, dacă plătești, nu trebuie să te stresezi ca să ajungi la ciudate locuri de întâlnire.

Dar timpul nu a fost pierdut, căci era plin de sedimentarea amintirilor unei zile care ne-a purtat peste strâmtoare, în Africa, de unde, cu mai bine de un mileniu, a pornit o altă aventură, care avea să schimbe pentru eternitate fața Europei și a lumii, sub iataganele încovoiate ale lui Tariq, fiul lui Ziyad.

---

VIZUALIZĂRI: 3616 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI