Lupi de mare pentru o zi

TIPĂREȘTE

Soarele a răsărit de mult, briza mângâie ţărmul, iar pe cer nici un firicel de nor. Se anunţă o zi de vară aşa cum ne-o dorim toţi în vacanţă. Terminăm cafeaua, ne asigurăm că aparatul de fotografiat are baterii şi film, luăm şi un costum de baie în plus, alegem o îmbrăcăminte uşoară, dar care să ne protejeze umerii şi genunchii, nu uităm de pălării şi ochelari de soare şi coborâm spre port.

„Ionio”, un pseudo-velier din lemn cu două punţi, ne aşteaptă. Căpitanul Dimitris şi ajutorul său ne ajută să ne îmbarcăm şi ne invită să ne alegem locurile. Puntea de jos este mai puţin generoasă ca spaţiu pentru că aici se află şi cabina de comandă, are locuri doar pe laterale, dar este foarte multă umbră. Puntea de sus este mult mai largă, însă este neacoperită, locul ideal să te prăjeşti la propriu.

Ridicăm ancora şi ne îndepărtăm uşor de Limenaria. Prindem un pic de viteză şi luăm suficientă distanţă faţă de ţărm, prilej să admirăm de departe „Palataki” care parcă vegează oraşul de sus, de pe stâncă. Facem o scurtă oprire în Potos pentru a întregi echipa de „lupi de mare” pentru o zi cu un grup de vreo zece persoane.

Cap de coloană o duduie cam nehotărâtă dacă să urce să nu, spre disperarea copiilor unui cuplu de englezi, obligaţi să cedeze trecerea unei femei mai în vârstă. Biata femeie era completamente neajutorată. N-o ajutau deloc sandalele cu tocuri prea înalte. Nici cloche-ul rochiei de mătase naturală care se încăpăţâna să salte la fiecare pală uşoară de vânt, dezvăluind o privelişte prea puţin răpitoare, şi cu atât mai puţin pălăria cu voaletă care-i obtura vedera. Însă cel mai mult o încetinea „Marele Bazar din Istanbul” care-i atârna de gât şi de mâini. Ferească Dumnezeu să leşine sub povară că n-ai cum să-i verifici pulsul.

Într-un final urcă toată lumea şi se serveşte micul dejun: pâine, unt, marmeladă de prune şi de caise, ceai, cafea, suc de portocale (ceva între Fanta şi dozator), la discreţie. În scurt timp ni se alătură pescăruşii. Încercăm să-i ademenim cu pâinică, dar nu se apropie. E plin de peşte care ajunge pentru toţi, de ce să-şi strice foamea cu pâine goală. Tragem concluzia că ori nu sunt prietenoşi, ori nu sunt atât de hămesiţi ca cei care ne însoţesc pe ferry-boat.

Între golful Rosongremos şi golful Salonikios, în partea dreaptă, căpitanul ne arată Insula Panagia. O stâncă aproape goală, sălaş al şerpilor şi al altor târâtoare este înconjurată de stoluri întregi de pescăruşi, semn că marea e plină de plină de peşte. Este momentul pentru poveşti marinăreşti spuse cu multă măiestrie de Dimitris care nu mai ştie ce să facă să nu ne plictisim, mai ales doamna „voalată” amărâtă nevoie mare că vasul de croazieră n-are nimic în comun cu „Queen Mary”, iar atmosfera pare decupată mai mult din „Piraţii din Caraibe” decât din „Titanic”.

Se spune că de mult Insula Panagia era cu totul altfel decât o vedem acum. A fost locuită mult timp, însă condiţiile de trai erau destul de vitrege şi locuitorii care n-au murit de bătrâneţe au migrat spre alte zări. Unul câte unul până când a mai rămas o singură familie care avea două fete. Când bătrânii s-au stins, cele două surori au rămas singure. Nu s-au căsătorit şi nici n-au vrut să plece. Le-a purtat de grijă o vreme un crescător de animale care mai mergea pe insulă la vânătoare. N-au mai trăit mult după moartea părinţilor şi odată cu trecerea lor la cele veşnice s-a stins viaţa şi pe Panagia.

Lăsăm în în urmă Panagia cu povestea ei şi ne pregătim pentru prima oprire. Mergem de ceva vreme, soarele a început să ardă destul de tare, iar vântul nu mai reuşeşte să ne răcorească suficient trupurile încinse. Ancorăm în larg în faţa unei plaje mici de tot, inaccesibilă călătorului terestru şi unde, în partea stângă cum o priveşti dinspre mare, curge un fir de apă dulce nu mai gros decât un fir de mohair. Câţiva temerari nerăbdători sar în apă direct de pe puntea vasului. Ceilalţi parcă n-au curaj să încerce marea cu degetele… de la picioare. Dimitris lansează provocarea: cine intră în apă şi ajunge înot la plajă primeşte un ouzo la întoarcere. Nu se poate abţine şi ne spune că apa din izvor are proprietăţi afrodisiace şi cândva, de mult, însăşi Afrodita a gustat din ea. Rând pe rând ne facem curaj şi ne lăsăm pradă apei reci, clare, de culoarea smaraldului. Câţiva se întorc din drum şi protestează că apa e rece. Probabil mai mult de ruşine, căci copiii ajunseseră deja pe nisip, sar şi ei în apă. În final ajungem cu toţii pe plajă şi se face coadă la izvor. Păşim cu greu pe pietrele lunecoase, ne ferim cât putem de aricii de mare şi reuşim să sorbim un pic de apă dulce.

Semnalul sonor ne anunţă că trebuie să plecăm şi că ziua de plimbare este abia la început. La scară, Dimitri ne aşteaptă cu păhărelul de ouzo promis şi ne face „botezul”, adică toarnă peste noi, dintr-o găleată, nişte apă care nu cu mult timp în urmă fusese gheaţă şi precizează că asta se poate numi într-adevăr apă rece. Duşul este bine venit pentru că amestecul de sare, soare, vânt şi transpiraţie este combinaţia ideală pentru o alergie care te poate ţine departe de plajă pentru multă vreme.

În dreptul locului numit „Giola”, în care apa de mare închisă într-un cerc de marmură formează o piscină naturală, încetinim pentru câteva poze. Nu ne apropiem prea mult pentru că fundul apei este marmură şi riscăm să rămânem cu corabia pe uscat, însă putem să-i vedem destul de bine pe cei care să bălăcesc în acumularea de apă. Ne salutăm şi rămânem cu nedumerirea cum au ajuns acolo fără barcă.

Trecem pe lângă altă plajă superbă vegheată de sus de Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail, o Meteoră în miniatură care parcă stă să cadă în apă.

Coasta devine din ce în ce mai lipsită de vegetaţie, iar soarele reflectă albul perfect al marmurei. Căpitanul îşi reia rolul de ghid ad-hoc şi ne anunţă că ne îndreptăm spre fostele cariere de marmură. O clipă mi-a revenit în memorie un pasaj din „Marele Gatsby” unde se dezvăluia secretul muntelui de diamant. Doi munţi de marmură, tăiaţi în trepte păreau două amfiteatre în faţa unei imense scene de apă. În timp ce noi căutăm cel mai bun unghi pentru fotografii, Dimitri ne povesteşte cum era „înmuiată” marmura cu un amestec de ierburi şi ulei de măsline şi cum erau despicate blocurile imense cu un buştean şi multă apă. Spunea el că sclavii ciopleau o gaură în blocul de marmură, fixau în ea un buştean peste care turnau apă. Cu timpul, buşteanul se umfla şi în final marmura ceda sub presiune. Nu ştiu dacă nu era tot o poveste marinărească, dar parcă mai contează? E doar o plimbare de plăcere nu o vizită de documentare ştiinţifică pentru vreo teză de doctorat.

La ora prâzului acostăm în golful Aliki. Cine doreşte este dus cu barca pneumatică până pe ţărm. Cine nu, poate să rămână să înoate lângă vas, timp în care „echipajul” pregăteşte prânzul. Suvlakia, bifteki, salată grecească, salată de cartofi cu rondele de ceapă şi vinul care curge ca la banchetele regale sunt bine venite pentru că drumul pe apă, soarele şi mai ales înotul ne-au făcut o foame de lup.

După masă, „matelotul” a fost responsabil cu prima parte a programului artistic. Live şi fără nici un acompaniament, ne-a cântat câteva cântece vechi patriotice greceşti. Cu timiditatea artistului amator, dar cu o voce extraordinar de puternică şi de curată, a smuls ropote de aplauze la sfârşitul „reprezentaţiei”. După ce ultimele farfurii şi pahare au fost strânse, a urmat partea a doua a distracţiei, de data aceasta interactivă, când Dimitri a pus muzică grecească şi ne-a invitat pe toţi să învăţăm un dans foarte uşor, hassapiko. Ne-am prins cu toţii, inclusiv doamna despre care vă vorbeam la început şi care după primii paşi a conchis sec: ”Asta-i sârba noastră, da´ mai potolită”.

Şi surprizele nu se opresc aici. Oprim în larg, am crezut noi pentru o altă repriză de bălăceală, dar nu. Dimitri avea alte planuri cu noi. Ne-a împărţit tuturor nişte bucăţi de plută cu fir de pescuit şi cârlig, ne-a dat momeli şi ne-a provocat la o partidă de pescuit. Pentru fiecare peşte prins, un păhărel de ouzo. N-a fost nimeni care să nu prindă măcar un peştişor care până la urmă a fost eliberat, chit că nu îndeplinea trei dorinţe.

Ultima repriză de bălăceală s-a petrecut în largul plajei Psili Amos pe care ne-am propus să o vizităm terestru într-o vizită viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 3127 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI