„Vecina” noastră Symi, o insulă plină de farmec și culoare

TIPĂREȘTE

De insula Symi m-am îndrăgostit de la televizor, tot uitându-mă, nu la Travel sau Discovery după cum, probabil, v-ați gândit, ci la PaprikaTv. Ei, nu vă închipuiți că aș fi vreo gurmandă sau că mă omor cu gătitul și statul în bucătărie cu orele, dar la Paprika îmi place să mă uit fiindcă, în afara mâncărurilor gătite, postul oferă lecții de cultură și civilizație, de istorie și geografie.

Exista acolo o emisiune (de fapt, o serie) a unui mare realizator pe nume Rick Stein, un faimos bucătar englez, bonom, trecut de vârsta a doua, specialist în preparate grecești și turcești pe care-l urmăresc cu mare plăcere în toate călătoriile sale pe care le termină, invariabil, în bucătăria casei sale din Symi. Are, deci, o casă în această insuliță superbă pe care nu pregetă s-o laude și să arate imagini de vis de-acolo. Firește că mi-a sădit și mie în suflet dorința arzătoare de a vedea într-o bună zi această bucățică de pământ cu case pastelate, cocoțate pe dealurile dimprejurul portului, dar nu venise încă timpul.

Nici foarte greu, dar nici prea uşor! Prilejul de a ajunge în Symi s-a ivit odată ce stabilserăm vacanța turcească din Datça, fiindcă știam că insula se află foarte aproape de țărmul turcesc, la numai 12-14 km, unde mai pui că o vedeam zilnic de pe balcon, în depărtare, mult mai cenușie decât peninsula Bozburun (Turcia), din al cărei țărm zăream, la fel, un colț. Asta însemna că insula ar fi mult mai uscată, față de verdea Bozburun, însă urma să mă conving la fața locului. De aici şi titlul ce face referire la „vecina”.

Chiar din prima seară petrecută în Datça, în timp ce luam pulsul stațiunii, am văzut în port un afiș mare pe un panou ce anunța că peste câteva zile se organizează croazieră Datça -Symi. Fac repede socoteala zilelor, rezulta că era perfect, încă mai eram în Datça. Încep să fremăt și să mă uit cu ochi rugători către soț care părea și el interesat, dar nu chiar ca mine. Ştiam că paşaportul soţului primise la vamă în Turcia încă o ştampilă, aceea care atesta că intrase cu maşina în ţara semilunei şi pe care era înscrisă ziua în care expira dreptul de şedere al autoturismului (90 zile). Regula din trecut era că cel care a intrat cu maşina în Turcia, nu poate ieşi din Turcia decât cu maşina cu care a intrat, regulă care s-a mai modificat în ultimii ani, fiindcă şi în 2014 am procedat similar, făcând excursie din Kaş în insula greacă Kastellorizo (vezi impresii).

Însă, cum întotdeauna depinzi în acţiunile întreprinse de oameni şi aceştia sunt de multe ori imprevizibili, nu-mi făceam prea multe speranțe, gândindu-mă că ar putea să ne refuze ca să nu se mai complice cu noi. Dar, stupoare! De cum am întrebat dacă putem merge în Symi, date fiind condițiile de călătorie, oamenii de la agenţie (ei aveau şi iahtul cu care se făcea croaziera) au fost neaşteptat de cooperanţi, s-au oferit să ceară pe loc informaţii telefonic la căpitănie şi poliţia portuară. Toată lumea a spus că se poate, condiţia era ca, în preziua excursiei, să ni se încheie formalităţile de ieşire din Turcia, rămânând doar să ni se aplice ştampila de ieşire pentru a fi gata de plecare în ziua următoare. Preţul ne-a cam dat pe spate, dar, n-am mai avut ce să comentăm prea mult, nici loc de negociat n-a fost, deşi am încercat, ni s-a spus: „că sunt taxe mari de plătit fiind vorba de țări diferite, din non-UE în UE, bla, bla, bla”, aşa că a rămas bătut în cuie: 80 €/persoană achitabili în ziua excursiei.

În preziua excursiei, pe la prânz, pregătindu-ne să ieşim în oraș pentru a lua masa, ne trezim că sună cineva la uşă îndelung. Era captan Alim în persoană, adică proprietarul agenţiei şi al iahtului, care venise după soţ (îi spuseserăm dinainte unde stăm) să-l ia în port cu paşapoartele şi actele autoturismului pentru a încheia procedurile necesare. Soţul a venit înapoi după vreo oră, cu un act oficial (un soi de permis) care atesta că cetăţeanul X, posesorul maşinii Y, are dreptul să părăsească Turcia fără maşină şi să intre, din nou, în aceeaşi zi. Mi-a povestit că, deşi lucrurile decurseseră bine, fusese cam stresat și tracasat, nu pentru că oficialii nu s-ar fi purtat frumos, dar erau insistenţi și sâcâitori cu întrebările de genul „Da'de ce vreţi în Symi? ”, „Ce vreţi să faceţi acolo? ”, „Cunoașteți pe cineva acolo? ” Cert este că organizatorul, acel captan Alim s-a dovedit un om de toată isprava, asigurându-ne tot suportul de care era nevoie pentru această excursie, atât în partea turcă, cât și în cea greacă, astfel încât prețul nu ni s-a mai părut așa de piperat, căci nu știu cine ar fi stat după noi ca după niște copii. De altfel, uitându-mă peste costul biletelor de ferry pe ruta Marmaris-Symi am constatat că dus-întors un bilet/persoană era 74 €, deci nu ne păcăliserăm prea tare, chiar dacă distanța de la noi era mai scurtă, condițiile de a călători cu un iaht privat luxos, doar în compania unei familii de americani (patru persoane) și a echipajului de doi oameni, au făcut toți banii. Cursele de ferry pe ruta Datça-Symi, deși au existat la un moment dat, au fost desființate.

Symi este o insuliță de numai 58 kmp ce face parte din arhipelagul Dodecanezelor (12 insule în traducere, deși, în realitate, sunt mai multe), fiind, deci, una dintre cele mai mici insule componente. Administrația Dodocanezelor este asigurată de cea mai mare și mai importanată dintre acestea, insula Rodos, poziționată la sud-est față de Symi, la distanță de aprox. 41 km.

Are un relief preponderent deluros, dar este foarte aridă și golașă față de peninsulele vecine turcești, prezentându-se într-o reală discordanță de culoare față de acestea. De altfel, se pare că nu dispune de resurse naturale de apă, apa potabilă este adusă din Rodos, iar în perioadele în care plouă, localnicii fac serioase rezerve de apă.

Symi își trage numele de la nimfa Syme, soția lui Poseidon, zeul mărilor și, tot în mitologie, era cunoscută ca locul de naștere al celor trei grații. Turcii îi spun Sömbeki, nume pe care a fost nevoită să-l poarte oficial câteva sute de ani.

Istoria atestă că insula a fost locuită continuu din cele mai vechi timpuri, făcând parte în antichitate, mai întâi din Grecia, apoi din Imperiul Roman și, apoi, din Imperiul Bizantin. În anul 1309 a fost cucerită de cavalerii ioaniți, iar în 1522 de otomani, sub a căror dominație a rămas până în 1912, deși mulți symioți au participat la Războiul de Independență (1821-1829), granițele noului stat grec nu au inclus-o și pe Symi. A urmat ocupația italiană ce a durat până în 1944, o scurtă perioadă britanică până în 1948, după care revine la Grecia-mamă după mai bine de patru sute de ani de influență străină. Pentru symioți este foarte important că protocolul de integrare al Dodecanezelor la statul grec a fost semnat la 07 martie 1948 chiar în Symi.

Trebuie spus obligatoriu că Symi a avut o perioadă de înflorire maximă între secolele XVII-XIX când locuitorii săi se ocupau, pe lângă clasica construcție de vase, cu pescuitul bureților de mare, afacere ce s-a dovedit foarte profitabilă pe-atunci, din moment ce toate vilele cocoțate pe dealurile dimprejurul portului, construite în stil neoclasic, una mai frumoasă ca alta, dovedeau bunăstarea symioților. Populația insulei din acele vremuri era și de zece ori mai mare față de nici cei 2.500 de locuitori permanenți de astăzi. Cum bureții de mare n-au mai adus prosperitate în secolul XX, iar motoarele cu aburi au revoluționat construcția de nave, insula a început să decadă, symioții au emigrat în Australia în majoritate, iar multe dintre casele odată celebre, au fost părăsite, căzând în ruină.

Localitatea cea mai de seamă este orăşelul-capitală Symi, în condiţiile în care pe insulă mai există încă vreo trei sate: Marathonas, Nimborio şi Panormitis. La rândul său, orăşelul-capitală este compus din trei părți: portul în sine, cunoscut drept Gialos, satul cu case și biserici pe dealurile din jur ştiut ca Chorio şi golful plat ce se desfăşoară după portul principal, pe nume Pedi. N-am văzut efectiv, dar am citit că drumurile insulei sunt foarte virajate şi într-o stare acceptabilă. Cele câteva plaje ale insulei, în afara celei de la Nimborio sau a celei de lângă port (Nos), pot fi abordate mai ușor și mai ieftin cu taxi–boat din port deoarece sunt, de multe ori, inaccesibile de pe uscat, relieful abrupt nepermițând existența unor drumuri până la acestea.

În Symi nu se poate ajunge decât pe cale maritimă, fiindcă nu are aeroport.

Surse de informare:

rhodesguide.com/dodecanese/?ssp=13

symivisitor.com/soti.htm

Ce am văzut/făcut în Symi

După o călătorie lejeră, de numai o oră, cu vasul „pricopsit” pe care ne simțeam ca și cum l-am fi închiriat numai pentru noi, intram în portul din Symi, după ce trecuserăm printr-un „culoar” îngust între insulița Nimos și un „colț” din Symi. La intrare, după ce ne zgâiserăm ochii la colinele împânzite de vestitele case colorate, în punctul vamal dăm de o coadă imensă la controlul actelor cauzată de mulțimea ce coborâse dintr-un ferry venit din Rodos. Captan Alim care se ocupa îndeaproape de pașapoartele noastre și ale americanilor își dă seamă de situație și, din proprie inițiativă, prelungește durata șederii în Symi cu o oră. Ne zice că iahtul va rămâne acostat lângă Turnul cu ceas și tot din acel punct va lua cale întoarsă. Apoi, ne dă câteva indicații generale despre ce am putea face/vedea acolo și ne mai face o favoare dându-ne câte o carte de vizită a agenției sale (Everyday Holyday) pe care era înscris și numele unei taverne „partenere” din port care ne-ar fi făcut discount 10% dacă i-am fi prezentat cartea de vizită și i-am fi spus că „ne-a trimis captan Alim”. Acestea fiind zise, liber la plimbare!

Cum eram în Gialos, primul obiectiv notabil din port pe lângă care am trecut este Turnul cu ceas numit Roloi, construit în 1881. Alături se află sediul poliției, o clădire stilată, ridicată în timpul dominației italiene ca și Oficiul Poștal, aflat în continuare. Apoi, am luat-o pe faleză admirând pleiada de magazine cu produse tradiționale, bureți de mare, prăvălii cu de toate, cafenele, taverne, hoteluri mici de familie așezate unele lângă altele. De jur, împrejur, casele colorate, în majoritatea lor, în nuanțe tari, vesele, debordând de galben și portocaliu îți împresoară privirile de pe toate colinele din jur. Soțul îmi spunea că, în realitate, costurile cu construirea mulțimii de trepte, uneori poate chiar o sută sau mai bine, care duceau la locuința în sine, s-ar fi ridicat la mult mai mult decât costul efectiv al casei respective, chiar dacă aceasta era una de dimensiuni considerabile, cu două niveluri interconectate prin scări exterioare sau interioare.

În port erau acostate vase de toate mărimile, printre care și feriboturi enorme sosite din Rodos și Marmaris din burțile cărora ieșeau sute de persoane. Se spune că portul din Symi este unul dintre cele mai frumoase din Grecia și înclin să cred că nu i s-a dus vestea degeaba.

Tot în Gialos se mai poate vedea statuia tânărului pescar Michalaki, despre care se spune că întâmpina vasele care ajungeau în port, o replică a navei de război Lindos lângă care se găsește o placă memorială cu eroii locali căzuți în cel de-al doilea război mondial. Un pic mai încolo, spre podul ce leagă cele două părți ale portului, am dat de primăria orașului precum și de Statuia Porumbelului Libertății, opera sculptorului Kostas Valsamis, originar din Symi. Tot aici, în proximitate, se găsește și clădirea duty-free unde aveam să intrăm și noi spre finele zilei. În spatele pieței centrale, Muzeul Naval se poate recunoaște ușor după ancora din fața lui. Foarte aproape se află și Muzeul de Folclor pe care nu l-am vizitat din lipsă de timp fiindcă ne fixaserăm drept obiectiv să vedem și satul de pe culmi, Chorio.

Ca să ajungem în Chorio, am ales varianta urcușului celor 400 trepte ale străduței numite Kali Strata care leagă Gialos de Chorio și pe care superbele vile neoclasice se înșiră de ambele părți. Există și o altă cale, știută drept Kataraktis, de fapt un drum asfaltat construit pe dealuri pe care circulă mașinile, scuterele pentru nevoile uzuale de transport ale locuitorilor.

Ne-am lansat pe Kali Strata după ce am luat-o pe un culoar creat între două taverne, am început să urcăm anevoios în timp ce admiram peisajul care devenea, parcă, din ce în ce mai frumos, odată ce ne înălțam mai mult: pe de-o parte casele vechi, pastelate, în bună parte refăcute, pe de altă parte, portul cu vasele ce pluteau pe o mare de un albastru intens. Insula este, realmente, pitorească, cu tablouri mirifice în care casele acoperite cu ţiglă roşiatică şi zugrăvite în tonuri calde, deschise, dau tot farmecul.

Am trecut la un moment dat pe lângă un indicator ce ne-ar fi dus la Muzeul de Arheologie, apoi prin piața Syllogus, loc de desfășurare al unui festival local, din spatele căreia se face un drum către Castel (Kastro) și Biserica Lemonitsa. Apoi, urmărind indicatoarele către castel, ne-am continuat ascensiunea pe străduțe strâmte și foarte strâmte printre casele localnicilor, am dat de o școală de la care micuții elevi erau așteptați de bunici să fie duși acasă.

Ruinele castelului nu mai relevă ceea ce era odată clădirea, însă se știe că acesta a fost construit de cavalerii ioaniți pe bazele unei fortificații și mai vechi. Se pare că a rezistat în condiții bune până la cel de-al doilea război mondial când era depozit de armament, în urma unui bombardament fiind aruncat în aer împreună cu biserica Adormirii Fecioarei, din apropiere. Totuși, din el au rămas în picioare câteva ziduri pe care am văzut plăcuța cu cele câteva informații despre fortificație.

În fine, am ajuns și în cel mai înalt punct, biserica de piatră Kyra Panagia în care am intrat, ne-am închinat și am aprins lumânări, căci eram pe pământ creștin. Din curtea din spatele bisericii, priveliștea către port îți taie pur și simplu respirația, fiindcă nu credeam să încapă atâta frumusețe doar într-o privire. Am făcut poze din instinct, neputându-mă opri decât atunci când aparatul mi-a indicat că e cazul să schimb acumulatorii (e drept că erau cam consumați), ceea ce am și făcut.

Pe urmă, ne-am mutat în punctul de belvedere din fața bisericii, ce ne asigura o splendidă perspectivă către dealul proeminent, Noulia, ce separă Gialos de Pedi, valea fertilă, situată în golful cu același nume. Pe coama dealului se poate zări un șir de mori de vânt ce amintesc de zilele când grâul era adus din Asia Mică pentru a fi măcinat pe insulă. A urmat o altă ședință foto, și, vădit obosiți și cam deshidratați, ne-am odihnit un pic, după care am luat-o la pas înapoi către Gialos cu gândul să ne oprim la vreo tavernă să mâncăm ceva, căci nu eram siguri că o găsim pe cea recomandată.

Dar, spre surprinderea noastră, taverna Tpata Trawler ne-a ieșit în cale tocmai când aveam nevoie mai mare. Ne-am așezat la o masă, am scos strategic cartea de vizită primită de dimineață și când a venit ospătarul să ne ia comanda, văzând-o pe masă, ne-a întrebat zâmbind cu subînțeles de captan Alim. Până să ne aducă ce comandaserăm, am sesizat că la mesele din jur erau aproape numai clienți turci ce se înfruptau de zor cu bucate fel de fel. Amintindu-ne că în Turcia era perioadă de post, când pe timpul zilei mâncarea și băutura (oricum nealcoolică) sunt interzise până la apusul soarelui (cu excepții justificate), n-am putut să ne abținem de la glume pe seama acestora, explicându-ne aglomerația de pe feribotul ce-i aducea din Marmaris.

Am mâncat taramosalata (salată de icre roşii) ca startere, apoi câte o porție de kalamari, și la final am împărțit una de kleftiko, căci văzuserăm cât de apetisant arată la vecini și, deși nu prea mai avea loc, l-am „înghesuit” cu greu. Retsina, vinul sec, adus rece, a însoțit excelent toată mâncarea, iar, la final, am primit din partea casei cubulețe reci de pepene roșu. Nota de plată avea, într-adevăr, tăiate zece procente, însă tot ne-a dus la 33 euro.

Cum mai aveam ceva vreme până la ora de plecare, ne-am continuat plimbarea pe partea cealaltă a portului, am cumpărat câteva suvenire și câțiva magneți, iar la întoarcere am luat-o puțin și spre celălalt golf, situat în stânga portului.

Excursia în Symi a fost pentru noi o experiență inedită care a luat turnura unei frumoase aventuri. Sigur că recomand să vizitați Symi, este o insuliță care merită să încânte privirile oricui cu splendidele sale case colorate care umplu ochii de bucurie și sufletul de bună dispoziție.

Am rămas cu regretul că nu am ajuns la mănăstirea Panormitis din sudul insulei, dar și cu satisfacția de a fi urcat până la biserica Kyra Panagia, cel mai înalt punct din jurul portului.

Chiar dacă vor fi prea puțini cei care o vor vizita dinspre Datça, așa cum am făcut noi, cu certitudine cei ce vor fi în vacanță în Rodos au posibilitatea să o facă mult mai ieftin, cu ferry de mari dimensiuni și fără bătăi de cap. Și noi sperăm să ne întoarcem într-o bună zi și s-o abordăm și din Rodos.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1980 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI