Excursie organizată la Railway Market și piața plutitoare Damnoen Saduak

TIPĂREȘTE

Prima zi plină în Bangkok – prima excursie organizată. Tati s-a ocupat. Ocazie cu care am „descoperit” împreună aplicația GetYourGuide, pe care ne-am instalat-o pe telefon și pe care aveam să începem s-o studiem asiduu în zilele ce vor urma. În paranteză fiind spus, toate cele 5 excursii din Thailanda le-am achiziționat prin GYG și, dacă ar fi să rezum experiența într-un singur cuvânt, acela ar fi „profesionalism” . Deci recomand cu mare căldură! Există multe avantaje: fiecare excursie este descrisă în detaliu pe site, există review-uri de la turiști și poți alege din ofertă exact ce te interesează (vă asigur că programul va fi respectat întocmai), poți plăti on line și poți anula fără penalizare până la cu 24 ore înainte de plecare.

Prima excursie – cumva întâmplător – a fost cea numită „Damnoen Saduak Market and Mae Klong Railway Market” . Deci 2 piețe tradiționale, una plutitoare și una de-a lungul căii ferate. Îmi amintesc un documentar pe care-l savuram cu mulți ani în urmă pe unul din canalele TV de travel; nici nu-mi trecea prin cap la vremea respectivă că va veni o zi în care voi vedea cu ochii mei aceste minunății și voi face concret parte din peisaj!... Frumoasă-i viața, zău așa!... Prețul a fost de 27,88 euro/persoană (fără prânz inclus).

Cu o zi înainte am primit pe mail biletele în format electronic (oricum nu ți le verifică nimeni, important e să fii pe lista lor), precum și detaliile concrete legate de excursie (cum e recomandat să fii îmbrăcat și încălțat, ce să ai cu tine) și de transfer; în cazul nostru, urma să fim „săltați” de la hotel în jurul orei 8:30, ceea ce exact așa s-a întâmplat. Un microbuz climatizat ne-a condus, strecurându-se cu dibăcie prin traficul criminal al orașului, la punctul de plecare către mai multe destinații (de aici aveam să plecăm și în ziua următoare). Acesta se află în fața hotelului River City, în apropierea debarcaderului public Si Phraya, pe partea estică a râului. La dispoziția turiștilor există o casă de schimb valutar, bancomat, toalete și o cafenea. Ghida ce avea să ne însoțească (s-a prezentat cu numele europenizat Cathy) ne-a reperat rapid, ne-a indicat microbuzul și ne-a anunțat ora programată de plecare. În cele câteva minute rămase, am bântuit un pic prin zonă, am pozat râul și zgârie-norii din vecinătate.

Am fost un grup mic, de aproximativ 10 persoane. Microbuzul – de asemenea, climatizat și confortabil. În timp ce străbăteam străzile orașului și ne lansam pe autostradă în direcția sud-vest, ghida Cathy ne-a expus programul amănunțit al zilei și ne-a povestit câte ceva despre piețele tradiționale. Bangkokul și zona lui limitrofă fiind străbătute de numeroase cursuri de apă (râuri și canale artificiale), deplasarea cu ajutorul ambarcațiunilor a devenit un mod de viață pentru localnici încă din cele mai vechi timpuri. Astfel puteau călători ușor de la o comunitate la alta, printre altele în scop comercial, pentru a face schimb de mărfuri. Din comoditate, de multe ori marfa era expusă direct pe barcă, ocazie pentru cumpărător să cuprindă oferta dintr-o privire și să-și aleagă ce poftește.

Piețele plutitoare au dispărut cu timpul în multe regiuni ale Asiei (inclusiv în Thailanda), pe măsură ce terenurile s-au asanat în oarece măsură, făcând loc șoselelor și căilor ferate; astfel, călătoriile au devenit tot mai rapide și mai confortabile. Totuși, în câteva zone rurale, în care agricultura a rămas principala activitate umană, piețele plutitoare își păstrează încă importanța practică. Mai mult decât atât, ele au căpătat între timp valențe turistice, devenind, implicit, o sursă de venituri suplimentare pentru locuitorii zonei (și nu numai!).

Am aflat câte ceva de la ghida noastră și despre modul de viață al oamenilor locului, extrem de muncitori, care se trezesc cu mult înainte de primele raze de soare spre a-și îngriji culturile de cereale și livezile de pomi fructiferi (aici e patria fructelor exotice, precum pomelo, mango, cocos, rodii etc). Aveam să vedem, nu peste mult timp, grămezi de nuci de cocos sau stative cu fructe aranjate frumos, pe marginea străzii, „pe la porțile oamenilor” , cum ar veni. Dar piețele plutitoare rămân principala modalitate de desfacere pe plan local.

Ne-a povestit ghida Cathy și despre Railway Market; toată lumea voia să afle de unde și până unde o piață amplasată în buza căii ferate?! Simplu: când trenul a înlocuit transportul pe apă, acest mod de comerț a apărut ca o necesitate firească. În timpul scurtelor opriri, pentru călători era ușor să se aplece peste ferestrele trenului, să inspecteze exponatele, să se decidă și să ofere banii potriviți pentru marfa aleasă, fie ea o porție de mâncare sau bunuri pentru gospodărie. De asemenea, era ușor și pentru vânzător. Între timp, în câteva zone, piețele s-au extins pe distanțe lungi de-o parte și de alta a căii ferate și, la fel precum în cazul celor plutitoare, turiști din lumea întreagă au început să vină să vadă neobișnuitul spectacol!

Cam o oră am mers prin periferiile marii metropole, ocazie cu care am putut observa cât de departe se întinde linia suspendată de skytrain și cât se mai construiește încă (practic, se poate spune că întregul Bangkok este un imens șantier, totul este fie în curs de modernizare, fie de extindere). Cu puțin înainte să părăsim autostrada, Cathy ne-a anunțat că vom face un popas de 15-20 de minute în scop de toalete (în următoarele 2-3 ore nu vom mai avea acces la această facilitate), de dezmorțeală și, eventual, de o mică gustare (locul e dotat cu câteva mâncătorii gen fast food și cu magazinașe).

Pe urmă am mai mers puțin și am ajuns în apropierea unei mici stații de cale ferată, numită Ban Kalong. Aici am coborât din microbuz, următoarea bucată de drum aveam s-o facem cu trenul. Până la ora îmbarcării am mai avut însă câteva minute la dispoziție, prilej să admirăm nesfârșitele salt fields – în traducere liberă „plantații de sare” . Sunt zone de formă rectangulară, de mică adâncime, pline cu apă de mare (am citit pe undeva că, solul fiind aici sub nivelul mării – care nu-i departe, la doar câțiva km – apa se infiltrează ușor), delimitate de limbi de pământ (pentru ușurința exploatării). Procesul „de fabricație” devine logic, apa evaporându-se, rămâne sarea, care se recoltează. În apropiere, pe terasa unui mic și nepretențios restaurant local, erau de vânzare câteva feluri de produse, sare de diferite granulații și niște pliculețe; Cathy ni le-a recomandat cu căldură, cică ar fi vorba de un praf derivat din sare, bun pentru curățat dinții. Și, ca să ne convingă, a adăugat că incidența cariilor dentare printre localnicii zonei este printre cele mai mici din lume.

Ne-am deplasat apoi pe peronul gării, unde alte câteva grupuri de turiști așteptau venirea trenului ce ne va duce la Railway Market. N-a durat mult și acesta a apărut, în fluierat prelung. Cathy ne instruise să ne orientăm către coada trenului, de obicei mai liberă, unde aveam șanse mai multe să găsim locuri libere; fiind vorba de un tren „de navetiști” , rezervarea prealabilă a locurilor n-a fost posibilă. Oricum, mie una nu-mi păsa prea tare, aveam să călătorim doar vreo jumătate de oră, n-ar fi fost nici o problemă să stau în picioare. Totuși, presupunerile ghidei s-au dovedit fondate și am găsit cu toții locuri pe banchetele de lemn, ușor neconfortabile. Altfel, trenul curățel.

Cele 30 de minute le-am petrecut admirând pe fereastra deschisă împrejurimile – întinsele câmpuri de sare alternând cu mici localități. Cel mai mult mi-a plăcut să observ casele oamenilor, cu unul sau două niveluri, unele modeste, altele părând ceva mai înstărite, florile multicolore, oamenii trebăluind prin preajmă. Și faptul că fiecare locuință are micul ei altar de rugăciune.

Trenul a oprit scurt în 3-4 stații, unde a lăsat câțiva călători și i-a cules pe alții. Când a încetinit semnificativ din nou, Cathy ne-a dat de veste că ne apropiem de obiectivul nostru, să fim cu ochii pe geamuri, indiferent de care parte, căci piața e întinsă de ambele părți ale liniei ferate. Spectacolul a început, deci! De data asta, eram în postura „cumpărătorului” . Doar că, pe lângă inspectarea din fugă a bogatei oferte de mici magazine și tarabe, am avut ocazia să ne salutăm cu șirul nesfârșit de turiști aliniat pe pragurile acestora! De drag și de emoție mi-au dat lacrimile...

Trenul avea să-și continue călătoria, însă a noastră se sfârșise deocamdată aici, la stația Mae Klong. Am coborât și a fost o adevărată provocare să ne ținem de „cloșca” noastră și să nu ne rătăcim în marea de oameni! Cathy ne-a scos curând în afara gării și vreo 2-300 m i-am parcurs prin oraș, paralel cu calea ferată, pe urmă, printr-un mic gang, am intrat din nou în zona pieței.

O adevărată nebunie! Absolut orice-ți trecea prin cap găseai acolo (în materie de mărfuri mici) – fructe, legume, semințe, condimente, mâncare gata făcută și ambalată, haine, bijuterii, jucării; absolut orice! Cathy ne spusese că suntem liberi să cumpărăm ce dorim, însă libertatea noastră se întindea pe parcursul a aproximativ 20-25 de minute, cât aveam să ne găsim un loc sigur de-a lungul șinelor (ghida ne-a condus fără ezitare în dreptul unor containere uriașe acoperite cu o prelată; e posibil ca locurile astea să fie și ele prealocate fiecărui grup de turiști), să privim trecerea trenului și să ne îndreptăm din nou către locul de întâlnire.

Am fost fascinată să urmăresc cum peisajul inițial tihnit, cu cumpărători învârtindu-se alene printre tarabe mai mult sau mai puțin improvizate, se schimbă dramatic în doar 4-5 minute! Când se apropie ora, comercianții intră subit în vrie, își părăsesc scăunelele sau lădițele pe care stau, strâng copertinele ce se întind până spre mijlocul căii ferate, strâng mărfurile (rămân doar cele plasate suficient de jos cât trenul să treacă peste ele), mesele cafenelelor se înghesuie și ele spre interior, toată lumea țipă la toată lumea (și în special la turiști) să se îndepărteze de șine...

Și iată-l! Greoi și colorat (roșu-galben-verde), șuierând și icnind, apropiindu-se alene întâi, apoi din ce în ce mai repede, vâjâind pe lângă noi (hei, salutare, călători!), îndepărtându-se ca o nălucă... După trecerea trenului (care se întâmplă de 8 ori pe zi, apropo), agitația reîncepe, se lăbărțează iar toate pe întreg teritoriul, în alte 4-5 minute totul e ca înainte, vânzătorii își reiau locurile pe scăunele sau lădițe, cumpărătorii își reiau mișcarea browniană printre tarabe. Și mie încă nu-mi venea a crede că am văzut cu ochii mei acest fabulos spectacol!

Microbuzul ne aștepta în apropiere, la punctul de întâlnire, cu aerul condiționat pornit și cu câte un pet de apă rece pentru fiecare. M-am uitat pe hartă, ar fi fost mai aproape Amphawa Market (zic unii că asta ar fi o piață plutitoare mai tradițională), dar programul nostru cuprindea Damnoen Saduak, cea mai mare și cunoscută din zonă.

Tot vreo juma de ceas făcurăm până acolo. Am lăsat microbuzul să se odihnească în parcare și am defilat pe lângă o sumedenie de tarabe (piața nu-i doar pe apă, se pare). Poate am fi adăstat pe ici, pe colo, dar Cathy nu încetinește pasul și suntem nevoiți să n-o pierdem din ochi. În final, intrarăm în zona de mâncătorii – practic o terasă uriașă, acoperită, cu mese și scaune simple, de lemn (ghida ne recomandă să încercăm aici un tom yum la final, dacă ne-o mai rămâne timp); atmosfera e fenomenală, cu toate vocile și mirosurile astea ce se întretaie din toate părțile! Înghițirăm în sec și merserăm mai departe.

Nu prea departe, doar câțiva metri, până la locul de îmbarcare pe canale. Bărcile erau într-o continuă mișcare, unele veneau, altele plecau încărcate cu câte 4-5 turiști. Celor care n-au acoperitoare li se atașează pe loc câte o umbrelă multicoloră de soare, iar vâslașul (vorba vine, că multe au motor) conduce barca de pe bancheta din spate.

Am alunecat vreme de 30-40 de minute pe apa maronie a canalelor, minunându-ne de altfel de spectacol! În primul rând, sunt celebrele bărci-magazin, fiecare specializată în câte-un fel de marfă: mâncare gătită (am văzut cum se prepară direct pe vas!), înghețată de cocos, casolete cu felii de fructe, bere locală, suveniruri, marochinărie... Am cumpărat și noi un pachet de orez lipicios cu mango (150 thb = cam 4 euro), l-am păstrat pentru mai târziu. Pe urmă, în anumite zone sunt spații comerciale pe țărm, doar faci semn barcagiului să se îndrepte într-acolo și poți cumpăra tot ce dorești.

Sunt și cafenele, baruri și mici restaurante. Un tip îți putea arăta ce știe să facă pitonul lui dresat, pe care îl ținea pe după gât ca pe un guler iar în alt loc se vindea canabis (inițial m-am crizat, că citisem că în Thailanda consumul de droguri s-ar pedepsi cu moartea, dar ulterior am aflat că de vreun an legalizară cultivarea și consumul de canabis; și da, aveam să întâlnim mai apoi multe locuri inscripționate în acest sens, cel puțin Phuketul este plin). Dar cel mai mult mi-a plăcut, după ce am depășit zona comercială, să admir casele localnicilor, așezate pe piloni, pe marginile canalelor; la fel – care mai cochete, care mai părăginite... Fiecare cu micul ei templu.

Ne-am întors la debarcader, ne mai rămăsese aproape o oră până la plecare, timp de voie, cum ar veni. Întâi ne-am ocupat de orezul cu mango, peste care am turnat sosul lipicios de cocos; un deliciu! Pe urmă, că tot îmi rămăsese gândul, am cumpărat și înghețată de cocos (50 thb), care a fost bună, dar nu memorabilă. Cam pe ultima sută de metri ne-am decis și pentru câte-o supă tradițională, un tom yum (acrișoară, cu creveți, niște ciupercuțe cu tije lungi și lemongrass) și o supă de cocos (100 thb fiecare), la care am asortat o berulă (120 thb), pe care am șeruit-o cu Tati.

A, am avut timp și de cocoțat pe un fel de podeț amenajat peste canalul principal, de unde ies niște poze frumoase și unde am văzut prima dată, strecurându-se din apă pe pontonul unei case, ceva ce am crezut că-i crocodil. Mai târziu, în microbuz, i-am arătat lui Cathy poza și ne-a spus „O, nu, e varan-monitor! Sunt foarte răspândiți în Thailanda, nu-s periculoși pentru oameni, însă pot ataca animale mici, precum câini și pisici.” Există și toaletă publică în apropierea debarcaderului, decentă și ieftină (5 thb).

Pe la 13:30 am plecat de la piața plutitoare, în aproape 2 ore eram din nou în Bangkok. A fost un pic mai aglomerat la întoarcere, era duminică și final de minivacanță, mulți localnici reveneau și ei acasă.

Punctul de debarcare a fost de data asta MBK Center, un mall situat destul de strategic în inima orașului, de unde se poate ajunge ușor (cu mijloace de transport în comun) cam oriunde. Pe când ne apropiam de Bangkok, Cathy ne-a făcut fiecăruia traseul, în funcție de hotelul de reședință (în cazul nostru, stația de skytrain Siam era la 2 pași de punctul terminus al excursiei; de aici chiar știam drumul, îl făcuserăm cu o zi în urmă, venind dinspre aeroport). În plus, nici mall-ul n-ar fi de neglijat, după spusele ghidei, are prețuri ok și mărfuri de calitate. Aveam să intrăm, dar ne-am plictisit rapid.

De fapt, ziua noastră turistică nu se va sfârși aici; văzând pe hartă că urma să „debarcăm” nu departe de Casa Jim Thompson, am zis că ăsta o fi un semn că-i musai s-o vizităm. Și, deși nu era inițial în plan, ne-am dus. Dar despre asta în alt episod...

---

VIZUALIZĂRI: 1930 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI