Yazd, capitala Iranului zoroastrian

TIPĂREȘTE

A doua zi petrecută în Yazd a fost dedicată culturii, civilizației și credinței zoroastriene. Orașul este cunoscut ca un important centru zoroastrian, aici trăind cea mai mare comunitate de practicanţi ai acestui cult din lume.

Zoroastrismul, existent în Persia de peste 3500 de ani, este una dintre cele mai vechi religii monoteiste din lume, fiind religia oficială a Persiei din timpul Ahemenzilor, anii 550 î. Hr., până în perioada Sassanidă, la sosirea cuceritorilor arabi, spre anii 640 d. Hr.. Astăzi cele mai mari comunități de zoroastrieni se găsesc în Iran, în India și în Tibet.

Numele provine de la profetul Zoroastru, un preot care, dezamăgit de religia ce o avea, a început, în urma unei viziuni să propovăduiască faptul că există un singur Dumnezeu suprem, Ahura Mazda, în traducere „Înțeleptul Domn“ unicul care merită și trebuie venerat, creatorul a tot ce este bun pe pământ. El este ajutat în opera sa de șase „Nemuritori Binecuvântați”, ajutoare ale căror nume reprezintă calitățile Domnului, Dreptate și Adevăr, Nemurire, Credință, Desăvârșire, Putere, Bunătate, calități ce vor fi dobândite de toti adeptii lui.

S-au stabilit atunci trei principii călăuzitoare ale acestei credințe, gânduri bune, vorbe bune și fapte bune, principii ce au influenţat foarte mult religiile ce au urmat, Iudaismul, Creştinismul şi, apoi, Islamul. Tot el a interzis sacrificarea animalelor în practicarea noii credințe.

Zoroastrismul, bazat pe o viziune etică și morală asupra vieții, are caracter monoteist determinat de considerarea lui Ahura Mazda ca fiind Domnul Suprem și singurul demn de adorație, dar are și caracter dualist dat de recunoașterea lui Ahriman, în traducere „Spirit Distructiv“, prințul întunericului, adversarul Domnului Suprem, inițiatorul morții și a tot ceea ce este rău în lume. Și el are tot șase ajutoare, Minciuna, Nimicirea, Prefăcătoria, Mizeria, Lașitatea, Răutatea, opozanții celor șase Nemuritori Buni.

Astfel, omul are libertatea alegerii dintre cele două spirite, dintre lumină și întuneric, bine și rău, speranță și deznădejde, responsabilitatea destinului revenindu-i în întregime, dar, în concepția lui Zoroastru regatul dreptății și adevărului, corespunzator lui Ahura Mazda, va fi într-un final instituit.

Energia creatorului este reprezentă prin foc şi soare, elemente trainice, pure, ce susţin viaţa. Zoroastrienii se roagă în faţa focului sau a unei surse de lumină, focul reprezentând doar prezenţa divină a lui Ahura Mazda, nefiind obiect al venerării. Astfel a apărut „Focul Sacru”, foc ce trebuia păstrat permanent aprins, instrumentul prin care se purifică necurățenia și se înving demonii.

Comunitatea din India, concentrată în cea mai scumpă zonă din Bombay este foarte bogată și influențează și ajută celelalte comunități de zoroastrieni. Aici s-a născut și a copilărit Feroze Gandhi, soțul cunoscutei premier indian Indira Gandhi. Un alt reprezentant celebru a fost Freddie Mercury, starul rock născut într-o familie zoroastriană din Zanzibar.

Plimbarea am început-o în jurul orei 9:15 când am plecat cu un taxi, cost 120.000 riali, spre primul obiectiv din progam, Turnurile Tăcerii, aflate undeva, la circa 15 kilometri de hotelul în care am stat, vezi impresii, locul unde până cu ceva zeci de ani în urmă avea loc înmormântarea zoroastrienilor.

Înmormântarea se făcea după aşa numitele „funeralii celeste”, adică morții sunt duși pe terasa unui „Dakhmeh”, „Turn al Tăcerii”, unde trupurile neînsufleţite sunt așezate pe trei inele concentrice, bărbații pe cel exterior, femeile și apoi copii, și rămân doar cu soarele şi vulturii. Povestea spune că „mai rămânea cu ei și un paznic. Acesta urmărea care ochi dispare primul. Dacă era ochiul stăng decedatul era un om bun și mergea la Ahura Mazda; dacă era ochiul drept îl lua Ahriman”.

Expunerea la soare și păsări se face pentru a evita contactul cu pământul sau focul, elemente sacre, cum se fac înmormântările în alte credințe. Tradiția zoroastriană spune că, „un demon intră în cel ce a încetat să mai trăiască, trupul este contaminat și făcut impur. La rândul lui, trupul contaminează tot ce intră în contact cu el”.

Păsările răpitoare le ciugulesc carnea şi în scurt timp rămâne doar scheletul. Soarele usucă oasele care sunt aruncate în groapa din centrul turnului unde se dezintegrează.

In Iran ritualul nu se mai practică, a fost interzis în 1970, dar chiar când îşi îngroapă morţii în cimitirele de beton de la poalele colinelor pe care se înalţă vechile turnuri, zoroastrienii cred la fel că nimic nu e bine să tulbure sau să murdărească puritatea sacră a lumii.

Pe la 9:45 ajungeam la intrarea în complexul tăcerii, am plătit taxa de acces, 80.000 riali de persoană, și am intrat în incinta, unde, după mai multe poze asupra celor două turnuri, ne-am oprit la o clădire în care se făcea pregătirea celor ce trebuiau înmormântați și unde se opreau însoțitorii convoiului mortual, aici fiind și un vechi caravanserai. De aici trupul era preluat de oameni dedicați care îl așezau pe terasă, vulturii, soarele și timpul finalizând ritualul.

Am mers mai întâi la turnul din dreapta așezat pe o stâncă, mai mic și mai ușor de escaladat. Pe o potecă bine întreținută am ajuns la baza turnului, apoi am urcat pe scări special amenajate și ne-am oprit pe terasă. Este impresionantă și puțin sinstră, mai ales gura ce se deschide în centrul ei, dar oferă o vedere panoramică asupra complexului, asupra orașului, a munților și a nisipurilor încojurătoare.

Am privit, am mai pozat, cu ceva fiori și osuarul care avea doar nisip, văzusem câteva poze cu astfel de gropi pline de oseminte, și am coborât pentru a urca în turnul din stânga, mult mai înalt. La el se ajunge pe o alee destul de înclinată, cu serpentine, era destul de cald, se urcă greu. Ultima parte a urcușului este foarte abruptă, fără scări și balustrade, erau puțini turiști, dar s-a meritat efortul…

În interiorul turnului groapa din mijloc este mult mai mare decât cea din turnul din dreapta. Zidul turnului este surpat pe o porțiune mică ceea ce dă posibilitatea unor poze deosebite asupra împrejurimilor.

Am coborât, am mai privit, am mai pozat, atenția fiindu-mi atrasă de badgirurile bazinului de apă, care părea functional și acum.

Plimbarea prin complex a durat aproximativ o oră și jumătate și a fost foarte interesantă, s-a meritat efortul. Am fost special dimineața pentru a nu prinde căldura sufocantă a după amiezii, mai ales că se și urcă destul, chiar dacă apusul soarelui văzut din turnuri este deosebit.

Ușor tulburată de atmosfera de pe turnuri am plecat cu același taxi care ne-a așteptat, circa 15 kilometri, cost 120.000 riali, până la Templul Focului.

Există trei tipuri de Temple de Foc funcție de gradul focului adăpostit în interiorul lor, templul din Yazd adăpostind un foc de cel mai înalt grad, gradul trei numit „Focul Victoriei”. În lume mai există doar opt astfel de temple, toate construite între anii 1740 și 1900, în India. De fapt și acest templu are ceva de indian în el: designul a fost realizat de arhitecți indieni din Bombay, același ca al templelor de gradul trei din India, iar mare parte a fondurilor necesare construirii lui au fost asigurate de zoroastrienii indieni.

Clădirea ce îl adăpostește, construită în anul 1934, în stilul arhitectural Achamenid din zidărie de cărămidă este simplă pentru a marca faptul că rolul ei nu este de a fi admirată ci de a adăposti focul sacru care, la rândul lui, nu este venerat ci este un simbol al divinității, al energiei creatorului...

Templul se află într-o grădină cu pomi, pini, cedrii, chiparoși, rodii în floare și cu o piscină. Am salutat și ne-a salutat gigantul Farvahar, îngerul păzitor al omului, aflat pe frontispiciul templului...

Am trecut pe lângă o piscină, am urcat scările și m-am oprit la coloanele și arcadele de la intrare, care mi-au plăcut prin simplitatea lor, simplitate care se găsește și în interior. Mulți turiști străini vizitau templul….

Placa de la intrarea ne-a spus că „acest templu a fost construit în 1934 pe un teren ce a aparținut Asociației Zoroastrieniilor Parsi din India, cu fonduri primite tot de la ei”.

În sala principală a muzeului este expus un tablou al profetul Zoroastru, mai multe panouri cu citate din Yasna, textele sacre din Avesta, cartea sfântă zoroastriană și binențeles Focul Sacru, la care am zăbovit mai mult. Despre acest foc se spune că a fost aprins în anul 470 d. Hr. în Templul Pars Karyan din Larestan, undeva la 700 kilometri de Yazd și că de atunci arde neîncetat, deși a fost mutat și adăpostit în mai multe localități.

Nu am reușit să fac o poză a focului, deși fotografiatul este permis. Mea culpa! Focul arde într-un vas de bronz situat într-un sanctuar, fără altă lumină decât cea a lui, cu un perete de sticlă ce îl izolează de vizitatori. Cred că sticla ce-l proteja și întunericul în care se afla mi-au deformat poza.

În incinta sanctuarului intră, de cinci ori pe zi, doar preoții templului, pentru a întreține focul viu, dar și ei sunt echipați cu mănuși și o eșarfă ce le acoperă nasul și gura. Astfel focul nu este murdărit ci păstrat sacru.

Și pentru adepții cultului accesul este reglementat: trebuie să fie îmbrăcați în alb, să se descalțe și, barbat sau femeie, să își acopere capul.

De aici am mers la Sala de Expoziție aflată în imediata vecinătate, unde sunt descrise și expuse mai multe machete despre Ceremoniile la care participă credincioșii zoroastrieni.

Ne-am oprit la cea mai importantă, Sărbătoarea aderării la religia neprihănirii.

În vremurile vechi educația religioasă a copiilor începea la 8 și se termina la 15 ani. De când zoroastrianismul nu mai este obligatoriu, educația religioasă începe la 15 ani, astfel ca fiecare tânăr să poată opta pentru credința lui. Atunci are loc ceremonia numită „Îmbrăcarea Sedrehului”, în care tânărul zoroastrian îmbracă tricoul alb, fără mâneci și i se pune „koshti”, șnurul împletit din 72 de fire din lână de oaie, 72 de capitole având cartea sfântă zoroastriană.

Rugăciunile, o altă ceremonie prezentată, se referă la cele cinci perioade ale zilei, când credincioșii se închină la singurul lor Dumnezeu și la modul cum se desfășoară rugăciunile: spre o sursă de lumină, curați la suflet și îmbrăcăminte.

Un alt panou prezintă Sărbătorile. Cea mai importantă sărbătoare este „Nowruz”, „Anul Nou” persan, serbat la 21 martie, de peste 3000 de ani, mai întâi în Persia, apoi în comunitățile zoroastriene, astăzi fiind preluat și de unele comunități sau țări musulmane. Specific acestei sărbători sunt brățările împletite din 7 fire de ață vopsite în culorile curcubeului și masa cu șapte vase, câte unul pentru pentru Ahura Mazda și cei șase Nemuritori Binecuvântați cu produse simbolice fiecăruia

Despre Nowruzul 2017 serbat în Iran pot spune ca l-am trăit și eu din plin, cu mari emoții, dar cu un final bun vezi impresii.

Vizitarea templului și a expoziției a costat 80.000 de riali de persoană și a durat circa 30 de minute, templul fiind deschis între orele 8:00 – 11:45 și 16:30 - 20:30, vineri este închis.

De aici am mers pe jos, circa 800 metri, trecând prin Piața Markar, cunoscută prin Turnul cu ceas, turn construit în anul 1942 în centrul țării, mai bine zis, punctul central al Iranului, până la Muzeul Culturii și Istoriei Zoroastriene unde am ajuns în circa 10 minute. Sunt indicatoare.

Muzeul ocupă o frumoasă clădire într-o grădină și are și o piscină în fața ei. Clădirea, cu o arhitectură interesantă, are parter și demisol în care sunt amenajate sălile de expoziție. Ne-a întâmpinat un tânăr ghid care a fost extraordinar. A însoțit grupul, format din noi doi și încă două persoane un iranian și o noniraniană, prin toate sălile. Vorbea o engleză impecabilă și ne-a prezentat toate exponatele, vorbind rar, în fraze scurte încât am înțeles foarte bine și noi.

Primul prezentat a fost Faravahar, cunoscutul simbol zoroastrian adoptat de dinastia Pahlavi ca simbol al națiunii, un trup de om, cu aripi, coadă și două bucle în loc de picioare. Fiecare parte a lui simbolizează ceva, mi s-a părut interesantă această simbolizare și o voi povesti și eu.

Fața este a unui om bătrân și reprezintă înțelepciunea. Aripile au câte trei rânduri de pene, cele trei principii călăuzitoare ale zoroastrismului, gânduri bune, vorbe bune și fapte bune, motiv de zbor și înaintare, coada are și ea tot trei părți, gânduri, vorbe și fapte, dar rele, provocatoare de nenorociri și suferință. Cele două bucle, una îndreptată în față, alta în spate, reprezintă forțele pozitive și forțele negative, binele și răul: credinciosul merge spre bine lăsând în urmă răul. Mâna îndreptată în sus arată că există o singură direcție, o singură cale de urmat, cea a binelui și adevărului, iar inelul din cealaltă mână este inelul de legământ folosit în ceremoniile de nuntă și reprezintă loialitatea și credința, principii de bază ale zoroastrismului. Inelul ce îi înconjoară trupul nu are rolul să arate că are „un mijlocel tras ca prin inel”, ci simbolizează eternitatea universului, eternitatea sufletului.

Tânărul ghid ne-a prezentat și el ceremoniile de care am vorbit mai înainte, cu mai multe detalii, mare parte din cele scrise mai sus aflându-le de la el, și, în plus, căsătoria și vizita în sat. Căsătoria se oficiază de către un preot, mirii find însoțiți de părinți și de naș. Vizita în sat este prilej de bucurie și petrecere, cu cântece și dansuri, pentru mic și mare. Tot el ne-a spus și de ce adepții zoroastrismului își acoperă capul: protecție împotriva gândirii distructive.

Ne-am oprit apoi la un mic stand unde erau expuse obiecte specifice credinței, cumpărând o brațară cu un Faravahar, brelocuri și, bineînțeles, magneți. Am văzut mai apoi aceleași obiecte și în alte magazine, dar la prețuri mult mai mari.

Muzeul este deschis între orele 09:00 și 13:00, apoi de la 16:00 la 20:00, vinerea fiind închis, taxa de intrare este 80.000 riali. Vizita a durat circa o oră, mai mult decât îmi propusesem, deja se făcuse ora închiderii dar ghidul nu ne zorea și îl ascultam toți patru, încântați. Acest muzeu trebuie văzut neapărat pentru cunoșterea religiei zoroastriene care pe mine m-a interesat foarte mult...

Un alt taxi, cost 70.000 riali, ne-a dus la o agenție turistică aflată lângă Moscheea Vineri lângă cazarea noastră pentru a merge într-o excursie de 5 ore la Orașul Surpat Kharanagh, Altarul Zoroastrian Chak Chak și Orașul Meybod, plecarea la ora 14:30, cost 600.000 riali de persoană, cum stabilisem dimineața la plecare în plimbarea povestită mai sus. Timp aveam, era ora 14, dar, surpriză! Nu mai aveau locuri. De ce? Mi-am dat seama mai târziu, când am plecat tot prin acea agenție într-o plimbare prin deșert, cost 500.000 riali (14 euro) de persoană.

La ora 17:00 ne-a preluat ghidul însoțitor cu un van cu 8 locuri, acesta le era mijlocul de transport. Eram cinci turiști, noi, o doamnă din Germania și doi tineri iranieni. După vreo oră de mers cu microbuzul am ajuns în Deșert plecând apoi pe jos spre un lac cu apă sărată, aflat la circa 500 de metri. Mersul pe dune a fost destul de greu, mă gândeam cum reușeau cămilele să facă zilnic atâția kilometri, dar plăcut, cred că pentru cămile mai puțin.

De aici fiecare și-a continuat plimbarea pe cont propriu. Doamna a mers cu noi; am mai urcat pe niște dune, am coborât la lac și am urcat pe alte dune, unde am așteptat și am pozat apusul soarelui. Arămiul nisipului, umbrele care creșteau, soarele care dispărea, înserarea care se lăsa, sunt greu de descris în cuvinte, imaginile prezentându-le mult mai bine. Mi s-a părut interesant cum nisipul se răcea când soarele cobora spre orizont.

În jurul orei 19:30 am pornit spre oraș, coborând lângă Turnul cu Ceas. Am continuat ziua cu o plimbarea de seară, despre care am scris și postat poze vezi impresii.

Yazdul zoroastrian mi s-a părut interesant atât prin cea ce a fost în trecut, punctul de apariție a religiei monoteiste cât și prin ceea ce este astăzi, centru de prezentare și menținere a ei și m-a impresionat prin faptul că a rezistat de-a lungul a mii de ani, o insulă în miljocul unei mări musulmane, fără susținerea statului iranian islamic, din ce am înțeles eu. Pentru acest lucru, pentru similitudinile dintre zoroastrism și creștinism recomand celor ce merg în Yazd să cuprindă în programul lor și aceste obiective.

Despre deșert ce pot să mai spun: toate excursiile care se organizează în aceste zone cuprind în program și deșertul, fie o plimbare pe dune, pe jos, fie o plimbare cu cămilele, safari cu autoturisme de teren sau o noapte petrecută în corturi. Cred că oricare dintre ele se merită...

Dacă mergeți în Iran nu ocoliți Yazdul, este un oraș deosebit, mie mi-a plăcut foarte mult, este altceva...

---

VIZUALIZĂRI: 1759 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI