[Vacanta in Puglia] Pe malul marii din Porto Cesareo pana in Taranto

TIPĂREȘTE

Era ultima zi in Lecce. Ne-am facut repede bagajele si am plecam sa vedem si partea de nord de Gallipoli. Seara trebuia sa fim in Taranto.

Ne-am intalnit cu marea cand am ajuns in Porto Cesareo. Asa cum ii spune si numele, este un oras port. In plimbarea noastra de-a lungul falezei am vazut o multime de barci de diferite dimensiuni. Foarte aproape de oras se afla o insula accesibila in doar cateva minute. Chiar daca nu am fost interesati de asta, am primit foarte multe oferte de la pescari dispusi sa ne duca pe insula, iar apoi, cand ii sunam, sa vina sa ne aduca inapoi. Nu imi dau seama cat de incredere erau, sau cat de mari erau sansele sa ramai blocat pe acea insula; asa ca am spus pas.

Ne-am urcat in masina si am plecat spre Punta Proscitto. Recunosc ca initial am vrut sa mergem acolo datorita numelui care mi s-a parut simpatic, dar nu regret alegerea facuta. Am gasit acolo o plaja frumoasa, cu nisip fin si deloc aglomerata. Cred ca ar fi o zona buna pentru un concediu relaxant in familie. Noi insa eram doar in trecere pe acolo. Ne-am plimbat desculti prin mare ca sa ne racorim putin, iar apoi am pornit din nou la drum.

Am mers cat mai aproape de malul marii, descoperind astfel o zona la care inca visez. Dune di Campomarino este o zona plina de plaje salbatice. Este atata plaja frumoasa in aceasta zona incat exista posibilitatea sa fi singur cat vezi cu ochii. Dar ce mi-a atras atentia au fost rulotele parcate chiar pe malul marii. De mult vreau o rulota, dar in acel moment i-am simtit cel mai mult lipsa. Cat de frumos ar fi fost sa am “casa” parcata pe malul marii, iar dimineata sa cobor direct pe plaja mea “privata”?

Restul drumului pe coasta marii a fost frumos, linistitor, dar nimic la fel de memorabil ca si plajele acelea salbatice. Fara sa ne dam seama ajungeam in Taranto. Deja aveam 2 zile pline de condus in Italia, insa ce am intalnit aici ne-a socat. Aveam impresia ca nu se respecta nici o regula de circulatie, totul parea haotic (chiar si claxoanele interminabile pareau ca nu au nici un motiv). Mare ne-a fost usurarea cand am predat masina intacta.

Din nou pietoni am luat la pas orasul. Am trecut pe langa La Rotonda, Monumento al Sarinaio, dupa care am trecut podul si am ajuns in partea veche a orasului. Castelo Aragonese parea promitator, dar curand am fost inconjurati de cladiri aflate intr-o stare deplorabila. Blocuri in sir pareau parasite, geamurile erau zidite, ca apoi sa vedem flori intr-un pervaz. Am incercat sa ne alungam gustul amar cu o croaziera pe mare, la apus de soare, dar se pare ca in septembrie nu exista aceasta optiune. Am ajuns in portul pustiu ca sa gasim un orar abandonat ce ne anunta ca ultima cursa trecuse de mult. Fara prea multe optiuni am revenit in partea noua a orasului de unde am admirat apusul cu un gelato in mana.

Noapte fiind, am traversat stradutele murdare cu inima in dinti si mai mare mi-a fost bucuria cand ne-am vazut ajunsi la cazare in siguranta. Aveam nevoie de un somn bun, pentru ca ceea ce planuisem pentru ziua urmatoare era un adevarat maraton!

---

VIZUALIZĂRI: 6200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI