MERZOUGA, poarta de intrare in desertul SAHARA

TIPĂREȘTE

Cu pasi inceti dar siguri se lasa seara peste desertul pe care il cutreieram. Soarele incepe sa palpaie portocaliu prin ferestrele microbuzului vacantei noastre. Tresarim la fiecare constructie ce apare printre dune si nori de praf, pe marginea soselei, cu speranta ca am ajuns. Facem o scurta oprire la o dugheana pentru a mai cumpara o sticla de apa si in sfarsit ne oprim. Am ajuns!

Am ajuns la o constructie aflata direct in desert, locul de unde incepea aventura noastra pe camile. Am lasat valizele in microbuz, am luat cu noi doar rucsaceii pregatiti cu o seara inainte si am patruns in cladire. Spre surprinderea noastra cladirea adaposteste un centru de inchirieri de camile, placi pentru sand-boarding, buggy si masini 4x4 cu care poti sa te zbengui pe dune, condus fiind de un vajnic berber, maestru in ale sofatului pe nisipuri. Cladirea dispune de bai cu dusuri si toalete si o sala de mese. Imediat ce treci prin ea, in fata ti se deschide panorama galbuie, fierbinte si vantoasa a maretului desert.

Dromaderii asteptau parcati unul langa altul, cuminti si rumegand in tihna iarba pascuta de dimineata. Ochii lor blanzi ne priveau placid si sfios printre genele deosebit de lungi. Erau cu totii masculi puternici si calmi. Ni s-a repartizat cate unul fiecaruia, dupa dimensiuni. Pe mine m-au pus in fruntea coloanei asa ca am fost prima care s-a unduit periculos cand dromaderul s-a ridicat din genunchi cu subsemnata pe spinare. In fine, m-am tinut bine de manerul seii, mandra nevoie mare ca nu am aterizat in nas. Coloana s-a ridicat cu bine iar doi berberi zdraveni au apucat fraiele si au purces la pas inaintea noastra prin desert.

Pas dupa pas ne leganam ca niste barci in inima furtunii, hatza inainte, hatza inapoi. Incet, incet urcam pe o duna, la deal era perfect dar vine si momentul in care trebuie sa o coboram. Ei, aici era mai problematic, dromaderul ne impingea in fata si trebuia sa ne tinem bine de maner ca sa nu cadem de-a berbeleacul.

Dupa nici 5 minute am inceput sa ne obisnuim si sa scoatem aparatele de fotografiat cu o mana. Deja eram experti in manuitul dromaderului plus al electronicelor din dotare.

Drumul s-a transformat intr-o poveste din 1001 de nopti. Soarele incepea sa cada in spatele dunelor aurii, iar in jurul nostru umbrele caravanei se intindeau lungi si intunecate. In jurul nostru era o liniste absoluta. Doar scrasnetul pasilor dromaderului care se mai poticnea urcand cate o panta de nisip alunecoasa ne mai tinea companie. Undeva departe, in varful unei dune flutura esarfa colorata a unui turist care s-a incumetat sa ajunga acolo pentru a privi asfintitul si pentru a se contopi cu universul. Desertul in toata nemarginirea lui indeamna la filosofie si la redescoperirea pozitiei noastre nesemnificative in univers. Pentru o scurta perioada ne-am lasat patrunsi de maretia absoluta a naturii. Gandurile imi zburau catre alte galaxii. Cam scurta perioada asta de linsite pentru ca deodata langa mine incepe sa vorbesca unul dintre berberi.

Am fost surprinsa sa descopar ca omul nostru vorbea o multime de limbi straine. Eu personal am numarat asa: engleza, franceza, spaniola, catalana, germana, italiana, berbera si bedouina. Nu a dorit sa ne spuna numele lui asa ca il voi numi de acum incolo Desert Guru. Pe parcursul calatoriei noastre prin desert, calatorie care a durat aproximativ 2 ore, Desert Guru a continuat sa ma uimeasca la fiecare pas. Omul era un filozof absolut, avea notiuni de cosmologie si era un cititor asiduu al pildelor din Coran. Am inceput sa filosofam pe marginea vietii minunate din inima desertului, acolo unde civilizatia salbatica si era consumului excesiv nu au patruns si nu vor patrunde niciodata. Guru era fantastic, am rezonat cam pe aceeasi lungime de unda. Mi-am permis sa il intreb cum de stie atatea lucruri si mi-a raspuns ca el seara citeste. Atat de simplu, atat de clar. Pentru mine a fost o adevarata placere sa il am ca interlocutor, ba chiar imi doream ca drumul sa dureze mai mult. Uneori caravana se oprea iar berberii ne cereau aparatele foto pentru a face poze. Chiar inainte de a apune soarele, am ajuns si noi la destinatia noastra, corturile berbere, locul unde urma sa ne petrecem noaptea.

Sincera sa fiu nu ma asteptam la absolut nici un confort si de aceea am ramas placut surprinsa. Corturile erau amplasate in forma de patrat la poalele unei marete dune aurii. Erau corturi spatioase de cate 2 sau 3 persoane. Contineau niste saltelute, cate o perinita si 2-3 paturi foarte groase de persoana. Pe jos aveau covoare iar in loc de usa era o patura groasa. Banuiam ca nu exista baie asa ca am fost iarasi surprinsa sa aflu ca exista o micuta toaleta improvizata in afara imprejmuirii. Personal imi place natura asa ca am folosit-o conform sfaturilor lui Guru! Unul dintre corturi, cel mai mare, adapostea un soi de sala de mese si ceremonii. Aici pe niste covoare frumoase tronau masute joase din lemn inconjurate de pernute pe care sa ne putem aseza confortabil.

Dupa ce ne-am luat corturile in primire, atmosfera s-a destins complet. Am inceput sa ne simtitm printii desertului si evident, am zis ca ar fi indicat sa calarim dunele de nisip pe timp de noapte pentru a fi cat mai aproape de stele. Zis si facut. Am inceput sa gonim la pas ostasesc in sus, teoretic, pentru ca avantul nostru s-a transformat in prabusire si alunecare. La fiecare pas alunecam jumatate inapoi dimpreuna cu nisipul fin ce curgea in valuri. Duna parea interminabila. Trecuse jumate de ora si tot la inceput eram! Mai hototind si mai facand haz de necaz, am aterizat triumfatori in varful ei. Cerul era atat de aproape acum. Stelele rasarisera si straluceau mari si dolofane. In acea seara de basm, luna era mancata de varcolaci adica aveam parte de eclipsa totala… cam rau pentru ca ne-ar fi placut sa o admiram si pe Maria Sa. Ne-am tolanit cu totii pe varful dunei de nisip admirand constelatiile, incercand sa le deslusim misterele si asteptand sa rasara Calea Lactee cand deodata se aud strigatele berberilor: dinner timeeee!

Nu vreti sa stiti cum am alergat la vale, iepureste, sontac, sontac, cat pe ce sa ne pravalim de-a dura odata cu nisipul care aluneca pe sub noi. S-a dus naibii Calea Lactee, constelatiile si meteoritii cand am simtit mirosul bine-cunoscut de tajine. Cate o farfurie maaaaare trona pe fiecare masuta, iar noi adunati in jurul ei, cu picioarele incovoiate pe sub noi sau pe sub altii, ne-am repezit si am atacat “problema”. Asta a fost cel mai bun tajine din excursie! Poate de la aerul curat al desertului, poate de la foamea de peste zi, poate de la urcatul pe dune, poate de la mersul leganat al dromaderilor, cine stie de la ce, asta a fost o masa de neuitat pentru noi toti. Imediat ne-au luat cu asalt vreo 5 pisici pe care berberii le iubeau si le ingrijeau. Evident, toate oscioarele au fost ale lor si tare s-au mai bucurat. Dupa ce am terminat de mancat, berberii s-au mobilizat, au adus niste darabane si niste farfurioare metalice pe care le plezneau una de alta de le mergeau fulgii si cu care scoteau sunete ascutite. Dupa ce au interpretat ei niste cantecele locale ne-au dat noua instrumentele de tortura fonica si ne-au cerut sa le cantam hitul incontestabil al desertului ”Andrii Popa”! Ei bine, de fiecare data cand ajungeam la : “… eeeee haiduc… ” le straluceau ochii intr-un mod aparte si aplaudau frenetic scapand pisicile din brate. Am mai interpretat noi asa pe uscat vreo cateva hituri de renume mondial (vai de ele ce-a iesit) si am hotarat sa fugim afara si sa ne contopim cu universul incredibil de instelat de deasupra capetelor. Afara dam peste Desert Guru care, inconjurat de fanii ad-hoc, dadea lectii de filosofie Sahariana. Ne-am asezat pe nisip in jurul lui si am inceput sa depanam diverse povestiri, nu prea mult pentru ca Desert Guru ne indruma mereu conversatia catre ghicitori. Omul era mare fan al ghicitorilor si cu ocazia asta am avut parte de o minunata seara presarata cu glume, bancuri si tentative de dezlegare a misterelor. La un moment dat cineva scoate o sticla de votca, adusa cu mari sacrificii intr-o tara araba si spre surprinderea noastra, jumatate o bea Desert Guru! Limba i s-a dezlegat si mai abitir si uite asa am aflat o multime de lucruri noi si interesante cum ar fi: “de ce nu folosesc chinezii degetul asta…. ”. Va spun la final!

Cerul lumina deasupra noastra si uneori il mai brazda cate un meteorit. In lumea nisipurilor, un grup de temerari pusi mereu pe sotii, indrumati de un Desert Guru vesel, descoperea din nou viata simpla la umbra universului. Dromaderii rumegau linistiti, iar frigul patrunzator (-2 grade) ne patrundea prin numeroasele haine cu care eram infasurati. Totusi nimeni nu dorea sa plece. Intr-un final ne-am retras catre corturile aferente. Imbracati cu 2 geci, blugi, izmene, cu cate 2 glugi pe cap, inveliti cu 2 paturi groase, ne pravalim pe saltelutele noastre si acopetiti complet reusim sa adormim ascultand fosnetele noptii sau sforaiturile duioase ale colegilor din cortul invecinat. Visul ne poarta prin universul instelat in cautarea lunii si a varcolacilor care au mancat-o. Cand sa punem mana pe ei….

Toc, toc, toc, toc se aude darabana de dimineata pe la 5. Buimaci ne rostogolim de pe saltelute si ne frecam la ochi. In cort e bezna si orbecaim sa dam peste telefoane ca sa luminam putin atmosfera. Cand reusim sa le gasim constatam ca si afara e bezna. Stelele stralucesc dar o dunga albastruie apare la orizont. Dromaderii ne privesc curiosi pe intuneric. Cu aceasta ocazie aflam ca dromaderii nu prea dorm, poate atipesc o ora pe zi cu ochii deschisi, iepureste. Adunam pe orbecaite tot ce scosesem din rucsac, ne impleticim in genunchi, ne impiedicam de o pernuta, ne proptim cu nasul de patura care tine loc de usa iar intr-un final fericit, punem rucsacul in spinare si ne urcam debusolati pe dromaderi. Ne clatinam din nou ca barca pe furtuna si pornim pas dupa pas prin frigul clar si albastrui al diminetii. Avem drum lung de facut, 2 ore printre dune.

Se crapa de ziua. Deodata cerul devine albastru-mov-portocaliu si impreuna cu o pala de vant razleata, soarele se ridica la orizont. Culorile devin vii, aprinse, ca intr-o carte de colorat. Lumea din jurul nostru devine magica. Acum intelegem de ce trebuie neaparat sa prindem un rasarit in desert! Scarabeii ies la o plimbare. Pasarile se joaca printre tufele razlete de iarba camilei. Grupul nu mai e vorbaret ci meditatv sau adormit. Sau poate ambele. Ce pacat ca s-a terminat aici. Abia incepusem sa ne contopim cu universul. Vrem inapoi la corturi! Vrem inapoi in desert! Dromaderii condusi de berberii cei vajnici mana inainte mormaind impasibili.

Intr-un final in fata noastra rasare de dupa o duna, locul de unde am pornit in aventura. Ne strecuram infrigurati in sala de mese si constatam ca oamenii ne asteapta cu micul dejun pregatit. Fericiti de aparitia ceaiului de menta cald, al cafelelor cu lapte, al dulceturilor cu clatite si al maslinelor cu painica, ne destindem si ne apucam temeinic de infulecat. Folosim toaletele pentru a ne spala si a ne schimba cu hainele pe care le vom purta in lungul drum cu microbuzul inapoi catre Marakesh. Suntem tristi in aerul rece al diminetii. Desertul ne cheama inapoi. Microbuzul ne imbie inainte.

Suntem nevoiti sa sarim in el si sa manam inainte catre Marakesh. Din loc in loc facem cate un popas la niste restaurante mai curate de pe marginea drumului. La un astfel de popas intalnesc un mos imbracat ca in “Star Wars” calare pe o bicicleta atomica. Mosul vinde minerale incredibil de frumoase, abia smulse din mina si evident, trebuie sa cumpar cateva.

Pe la pranz facem un scurt popas in centru la OUARZAZATE.

Ouarzazate se mai numeste si Mollywood, deoarece aici se toarna multe filme si exista studiouri la fel ca la Hollywood. Suntem dusi la un restaurant sa luam masa de pranz. Restaurantul este exact langa muzeul fimului si vis-à-vis de un mic Kasbah (grup de case traditionale) ce se poate vizita. Ne asezam la mese si comandam mancare. Nu va recomand acest restaurant, preturile sunt infernale si mancarea e proasta. Voi face un articol separat cu restaurantele pe unde am mancat, pentru ca turistii care vor merge dupa noi sa le poata evita pe cele proaste.

Dupa masa, suparati ca mancarea a fost si scumpa si proasta, nimeni nu a mai dorit sa intre la muzeul filmului si nici la Kasbah unde paznicii s-au repezit imediat cu mana intinsa atunci cand ne-am apropiat.

Am pornit in continuare cu microbuzul si spre seara am aterizat in “piata mortii” din Marakesh, la hotelul nostru. Am mai dat o tura prin zona si ne-am pravalit obositi in pat cu gandul la ziua plina de aventuri ce avea sa vina.

Iar acum atasez filmuletul acestei aventuri de neuitat printre dunele Saharei

Rog webmasterul sa ataseze clipul urmator:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 5822 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI