Lugo, oraşul ascuns de metereze

TIPĂREȘTE

Ieşind din pădurile întunecoase ale Galiciei, pelerinul istovit după o zi de călătorie pe drumul său către Santiago de Compostela va da cu ochii de mândra cetate a Lugo-ului, ridicată de cuceritorii romani cu multe veacuri în urmă. Cu privirea încețosată de sudoarea care-i curge pe frunte, el o aseamănă cu castelul clădit de uriaşi pe vârful unui deal semeț, aşa cum ştia din basmele copilăriei. Apoi, închinându-se cu smerenie, păşeşte sfios prin poarta larg deschisă, îndreptându-se către catedrală.

Poate că aşa mi-aş fi început cronica dacă aş fi fost unul dintre pelerinii medievali. Totuşi, deşi am lăsat multe la voia întâmplării în acest pelerinaj, itinerariul îl cunoşteam destul de bine. Apariția oraşului, având zidurile ascunse de blocuri contemporane, este nu atât spectaculoasă, cât reconfortantă, ştiind că ziua de marş se apropie de sfârşit.

Pentru pelerinii care se îndreaptă către Santiago pe cea mai veche rută a drumului Sf. Iacob, Camino Primitivo, reperul principal îl constituie catedrala. A fost începută în 1129 şi terminată un veac şi jumătate mai târziu, în stilul romanesc, precum majoritatea aşezămintelor de cult de atunci. Renovările inerente, în special în urma cutremurului din 1755, i-au adăugat o fațadă renascentistă, o clopotniță gotică, o sacristie barocă, dar amalgamul de stiluri este observat doar de cunoscători, noi ceilalți percepând doar frumusețea.

O mulțime de informații cu privire la catedrală, la istoria ei, la stilul lucrărilor de artă şi modul de înțelegere a lor am primit de la o doamnă care întâmpina pelerinii. Mi-a povestit despre sfântul sacrament, despre multitudinea de înfățişări a fecioarei Maria în iconografia catolică, despre importanța catedralei pentru pelerini de-a lungul secolelor. Cum cunoştiințele mele referitoare la serviciul religios din bisericile catolice nu sunt numeroase am fost încântat de prezența unui astfel de ghid. Turul s-a încheiat în sacristie, unde pe lângă veşmintele preoteşti înşirate erau o mulțime de documente vechi care atestau existența îndelungată a vieții spirituale din Lugo. Tot acolo mi s-a ştampilat şi credențialul, paşaportul meu de pelerin.

După o rezervare rapidă pe "booking.com" m-am cazat cu peripeții, în plin centru, la un hotel aproape invizibil de pe strada dedicată celei mai vechi meserii din lume, un fel de mic "red district", cu parfum afro-spaniol. Am făcut abstracție de tentațiile unei "brown girl in the ring" şi mi-am adunat toate puterile pentru a efectua conştiincios turul zidurilor cetății. Locul de pornire a fost lângă Porta de Santiago ou do Postigo, o poartă cu origini romane, care mai târziu a devenit locul de ieşire din oraş pentru drumeții în drum spre Santiago.

Celebrele metereze, construite în sec. III dH de cei veniți să aducă civilizația în vârful pilumului, au rămas intacte şi înconjoară zona centrală a urbei, reprezentând atracția principală pentru turişti. Masive, înălțându-se la peste 10 metri, au sumedenie de turnuri (71 este cifra exactă) care se dispun pe cei mai mult de 2 kilometri, cât măsoară circumferința. Lățimea ar permite în multe pasaje ca două autoturisme să treacă fără a face schimb de vopsea, iar pietrişul netezit aduce şi bicicliştii la plimbare. Nu toate cele zece porți existente astăzi datează din perioada romană, jumătate apărând după sec. al XIX-lea, când eficacitatea zidurilor scăzuse drastic în fața noilor echipamente de artilerie şi nevoia de mişcare a locuitorilor crescuse.

Coborând, m-am afundat în labirintul de imobile de diferite vârste înghesuite mai mult sau mai puțin de pereții străvechi de piatră. M-am alăturat unor domni preocupați să fotografieze biserica San Froilan, aparținând odată fostei mănăstiri San Bartolome, şi am remarcat vizavi o clădire cu aer cazon, cu pereții lungi, cu un singur cat şi cu ferestrele distanțate. Azilul pentru invalizi "San Fernando", un exemplu de arhitectură militară datând din sec. al XVIII-lea, arată sigur mult mai bine decât la inaugurare, deşi fantezia nu a fost punctul forte al arhitecților.

Palatul San Marco, situat în apropierea zidului de nord, a fost proiectat a fi spital. Dar ținând cont de prioritățile urbei, el a devenit pe rând bibliotecă, liceu, iar în prezent este sediul unui organism guvernamental. În mod neaşteptat în fața lui exista spațiu liber, cu bănci, câțiva arbori tineri şi ruinele conservate ale unui apeduct roman din sec. I dH. Fațada elegantă a palatului apare fără zorzoane inutile, doar frontonul rămâne decorat cu multe blazoane, iar în mijloc am recunoscut coroana, simbol al monarhiei.

Foarte aproape, căci în Lugo toate sunt foarte aproape, se află Piața Santo Domingo. Monumentul de aici, reprezentat de coloana unui templu având în vârf o acvilă, aminteşte de aniversarea a două milenii de continuitate a vieții din acest oraş. Citisem pe un site că există o superstiție legată de frecarea biletelor de loterie de suprafața monumentului pentru atragerea norocului, dar nu am găsit nici o agenție prin preajmă, aşa că situația mea financiară nu a avut nici o şansă de a se îmbunătăți.

Biserica de la care se trage numele pieții a fost începută în 1303 de către călugării dominicani veniți să răspândească credința pe aceste meleaguri. Scurta notă informativă de la intrare ne dezvăluie că este construită într-un stil gotic mai auster, pe care sigur nu l-aş fi intuit, dacă mă gândesc la goticul flamboiant al catedralei Notre Dame de Strasbourg sau la cel al delicatei Santa Maria della Spina de pe malul râului Arno din Pisa. În prezent la San Dominigo este sediul surorilor augustine. Austeritatea continuă şi în interior, întreruptă doar de altarele capelelor, ornate precum în perioada de glorie a barocului.

Am depăşit piața agro-alimentară locală (nici o asemănare cu ce ştiți din Madrid, Barcelona sau Bilbao) şi mi-a apărut în față Muzeul provinciei, găzduit de fosta mănăstire San Francisco. Afişul unei expoziții dedicate arte africane şi cele câteva informații citite despre exponate nu m-au convins să-i dedic ceva timp, aşa că am căutat să profit de lumina darnică a soarelui pentru a face mai multe fotografii.

După parcurgerea unui traseu alambicat, presărat cu lăcaşe de cult, magazine cu suveniruri şi vestigii romane m-am întors în Praza Maior, principala piață civică din Lugo, una destul de largă dacă mă gândesc că este în mijlocul unei foste cetăți. Aici este instalată actuala primărie, Casa do Concello, poate cea mai frumoasă clădire din oraş, o simbioză între "pazo"-ul galician şi "loggia" italiană (au declarat specialiştii). Nu a împlinit încă 300 de primăveri, iar turnul din dotare este cu două veacuri mai vechi, aparținând construcției originare.

Locuri unde turistul înfometat şi însetat îşi poate salva viața sunt multe şi diverse în Lugo. Prețurile sunt la limita de jos a Spaniei turistice, dar servirea şi meniul nu suferă calitativ. Bariera lingvistica nu există, cel puțin pentru noi, românii.

Surprinzător, dimineața centrul arăta ca după un bombardament combinat cu lupte de guerilă. Sticlele sparte şi cutiile de bere stâlcite acopereau ca un covor infect străzile din jurul catedralei, iar lucrătorii de la salubritate transpirau din plin. Fusese o seară obişnuită, fără fiestă. Am traversat podul roman de peste râul Minho şi mi-am continuat drumul. Mai aveam doar 100 de kilometri.

Făcând abstracție de ziduri, Lugo este o urbe normală, locuită, destul de departe de imaginea idilică (sau artificială) a unei localități - muzeu, precum San Giminiano. Dar farmecul unui oraş spaniol plin de viață nu-i lipseşte. Luând în considerație şi istoria şi grija pentru vizitatori rămân la părerea că o excursie în Galicia nu trebuie să-l ocolească.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 877 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI