Insula Kastellorizo, mica Grecie din estul extrem sau locul de unde răsare soarele în Grecia

TIPĂREȘTE

Plănuind pentru toamnă o vacanţă mult aşteptată în Turcia pe malul Egeei, într-o zonă în care am mai vrut să mergem dar n-am apucat, m-am gândit ce insulă grecească ar fi în apropierea ţărmului turcesc şi, mai ales, dacă am putea trece într-o excursie de-o zi din Turcia în Grecia. Tot documentându-mă asupra acestui subiect, m-a făcut să-mi amintesc de inedita experienţă dar mai ales, aventuroasa excursie din 2014 pe care am făcut-o din oraşul turc, Kaş, din regiunea Antalya, în micuţa insulă Kastellorizo sau Megisti (denumirea veche greacă), sau Meis cum îi spun turcii, pământ elen ce se află la doar 3 km de ţărm, în largul apelor egeene.

Îmi plac provocările, acesta e un lucru cert, iar ideea unei excursii în Megisti mi-a încolţit imediat ce văzuserăm ofertele agenţiilor locale din Kalkan, oraşul în care noi am avut atunci cazarea. Şi nu pentru că nu prea erau obiective de vizitat, dimpotrivă acea zonă abundă în istorie, peisaje, vestigii, însă ideea de a „trece” în Grecia şi de a vedea mica insulă, ultimul colţ locuit al acesteia, ne stârnise un real sentiment de emulaţie, mi se părea incitantă. Marea problemă era că nu credeam că avem voie, dat fiind faptul că noi veniserăm cu auto propriu, iar paşaportul şoferului (soţului) primise, pe lângă, viza de intrare în Turcia şi o ştampilă (în formă de maşină!) pe care era trecută data limită (şase luni de la intrare) până la care acel autovehicul putea circula în Turcia. Din ceea ce ştiam noi, primitorul acelei ştampile nu avea voie să părăsească teritoriul Turciei fără autoturismul cu care intrase în ţara semilunei. Deşi experienţele din anii 2008,2009 şi 2010 ne spuseseră că nu se putea, apoi, în următorii trei ani nemaiîncercând, auziserăm în ultima vreme pe ici, pe colo că lucrurile s-ar mai fi schimbat. Singura cale de afla era să ne interesăm la firmele organizatoare de excursii, şi înadins am folosit pluralul, deoarece am primit aproape tot atâtea răspunsuri posibile, pe câte agenţii consultaserăm: ba că „nu avem voie”, ba că „da, de ce nu? ”, ba că „nu ştiu, mai întrebaţi”, ba că „ce vă trebuie în Grecia, că şi în Turcia e frumos”. Până la urmă un angajat amabil din cale-afară, dă un telefon la sediul firmei-mamă organizatoare din Kaş, care a răspuns că se poate, dar în anumite condiţii pentru noi, drept pentru care ne invită a doua zi de dimineaţă la o discuţie faţă în faţă.

A doua zi, la sediul agenţiei ne-a primit însuşi şeful care ne-a povestit în ce constă pentru noi excursia în Meis: trebuia să aducem maşina în portul din Kaş, să ne dăm acordul scris s-o lăsăm acolo pe timpul excursiei (aproape o zi), să completăm un act de custodie la autoritatea portuară din Kaş prin care le predam auto propriu, prin notarea numărului de kilometri de la bord, copie de pe cartea verde a maşinii, copii de pe paşapoarte, urmând ca la întoarcere să ne prezentăm la biroul portuar pentru a confirma revenirea noastră şi faptul că totul era în regulă. Fără să stăm prea mult pe gânduri, bucuroşi că puteam face excursia, ne învoim pentru a doua zi şi achităm preţul (150 lire turceşti pentru două persoane). Apoi şeful agenţiei ne-a condus la biroul vamal unde am fost poftiţi respectuos să completăm actele, iar conducătorul acestuia era o doamnă corpolentă, foarte amabilă, care ne-a întrebat chestii de rutină şi ne-a spus că ne aşteaptă a doua zi mai devreme cam cu o oră de plecarea oficială pentru a face formalităţile propriu-zise. Totul a decurs normal de ambele părţi, am fost trataţi cu respect şi, la fel, noi i-am respectat în aceeaşi notă, mulţumind că nu ne-au refuzat, aşa cum ne aşteptam.

În fine, a venit ziua excursiei, noi aveam un pic de emoţii legate de cum va decurge călătoria, cu atâţia factori implicaţi. Lăsăm maşina în parcarea din port, mergem cu actele la autoritatea portuară/vamă unde eram aşteptaţi. Un salariat ne însoţeşte până la maşină, notează kilometrii înregistraţi la bord, se uită sumar prin ea, dar fără a cotrobăi (oricum o golisem de toate inutilităţile care mai erau prin ea), întrebăm dacă o mutăm de-acolo în vreun loc unde ar fi dorit, ne răspunde că e ok aşa, ne luăm la revedere, el ne urează „Călătorie plăcută! ” Apoi, repede la vas că se apropia ora plecării. Vasul era un ferry-boat micuţ şi cam uzat, iar insula Meis se observă uşor de pe malul turcesc, cu ochiul liber, dată fiind distanţa mică ce o desparte de continent. Călătoria a durat puţin, cam jumătate de oră, dar a fost o reală încântare, pe micul vas întâlnindu-ne oameni de pe aproape toate continentele, având în esenţă aceeaşi pasiune comună, aceea de a vedea şi a cunoaşte permanent locuri noi.

Pe cer soarele se mai ascundea din când în când în spatele unor nori buclucaşi din care s-au stors şi câteva picături de ploaie la un moment dat. Pe drum, ne-au însoţit pescăruşi ce dădeau ture deasupra capetelor noastre în speranţa că vor căpăta ceva de mâncare, în timp ce vasul depăşea micile caiace conduse la dublu, de câte doi ocupanţi, din ce am văzut în acea vacanţă, un sport foarte practicat în acea zonă.

Despre traseu pot să mai spun că acesta reprezintă o probă serioasă de înot la competiţia anuală ce se ţine în a doua jumătate a lunii iunie, întreaga distanţă pe care se concurează fiind de şapte kilometri. Interesant este că se organizează pe categorii, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, şi că traseul asistat, dealtfel, se desfăşoară oarecum în zig-zag, dat fiind că distanţa directă e cam jumătate.

Îmi găsisem un loc bun la prova de unde trăiam şi sorbeam din plin fiecare clipă petrecută pe vas, făcând poze din când în când, căci nu vroiam să pierd nici măcar o secundă dintr-o croazieră aşa scurtă. Odată sosiţi în portul din Kastellorizo, suntem întâmpinaţi cu salutul „Kalimera” şi poftiţi la punctul de trecere a frontierei pentru controlul paşapoartelor. Acesta, ca şi free-shop-ul erau organizate fiecare, în câte un container. Ne-am dat seama atunci că păşiserăm într-o lume de dimensiuni reduse.

Într-un articol mai vechi, despre oraşul Kaş, am scris câte ceva şi despre Kastellorizo, însă m-am gândit că cine ar căuta informaţii sau fotografii despre această insulă, ar face-o la „Grecia”, secţiunea dedicată „Dodecanezelor”, şi nicidecum la un articol despre un oraş din Turcia, aşa că, asumându-mi stângăcia din trecut de a fi amestecat cele două locuri din ţări diferite în acelaşi review, am scris acest articol dedicat în exclusivitate micului petic de pământ de la estul extrem al Greciei insulare şi modului în care am ajuns acolo.

Greu de crezut, dar mica insulă de la capătul estic al Greciei are trei nume: unul în greacă, Megisti, altul în turcă, Meis şi, în fine, altul în italiană, Kastellorizo, pare-se cel mai cunoscut. Toate, evident, sunt strict legate de perioadele de stăpânire prin care a trecut.

Deşi insula în sine are numai 9,2 kmp, numele său grecesc, Megisti, vine de la „mega”, adică „cel mai mare”, fiindcă în micimea sa=)), insula este cea mai mare dintre cele din apropiere cu care formează un arhipelag de 11,98 kmp, al cărei centru este. Încă din antichitate, de când fusese colonizată de grecii dorieni, a purtat acest nume iar, ea a trecut succesiv sub dominaţia tuturor cuceritorilor în calea cărora stătuse. Din acest punct de vedere a avut un destin asemănător cu cel al Ciprului de care o despart 280 km spre est. Au urmat romanii în mâinile cărora a încăput în 130 D. C. şi apoi în ale Imperiului Bizantin care a preluat-o în anul 350 deţinând-o aproape o mie de ani până ce Cavalerii Ioaniţi din Ordinul Ospitalierilor au posedat-o din 1306. Doar pentru vreme scurtă, căci au urmat egiptenii în 1440, însă şi aceştia au fost izgoniţi de otomanii lui Soliman Magnificul care s-au instalat pe insulă în 1552. Nici turcii n-au rezistat prea mult, deşi au avut grijă să ridice multe moschei şi să redenumească insula în Meis. Ei au fost daţi la o parte de veneţieni în 1659 care au deţinut-o aproape trei sute de ani, până în 1916 când Franţa a ocupat-o timp de patru ani. Veneţienii au botezat-o Kastellorizo (castelul roşu) , nume ce a consacrat-o, i-au imprimat în toate clădirile stilul arhitectonic recunoscut în toate ţinuturile greceşti care au stat sub influenţa lor, au ajutat-o să se dezvolte în special prin comerţ, cunoscând apogeul înfloririi sale economice şi demografice la sfârşitul secolului al XIX-lea când avea aproape 15.000 de locuitori. Astăzi mai sunt doar câteva sute, în pliantul primit scria că puţin peste 300, alte surse zic cam 400-500 de suflete.

În 1920, un tratat de pace o atribuie italienilor care o vor avea în custodie până în anul 1943, parte din Isole Italiane dell’Egeo, alături de alte insuliţe din zonă. Atunci când Italia a capitulat în faţa Aliaţilor (1943), insula a rămas sub ocupaţia lor pentru restul războiului, urmând ca cinci ani să fie sub dominaţie britanică, iar din 1948 a revenit patriei-mamă, Grecia. O istorie ca un mozaic de stăpâniri a avut această mică insulă, şi pentru că trecerea de o dominaţie la alta a măcinat-o şi slăbit-o din ce în ce mai mult, la care s-au adăugat evenimentele greco-turce din acea perioadă, după război foarte mulţi locuitori ai săi au emigrat în Australia formând acolo o însemnată comunitate ortodoxă.

Astăzi, ca şi în trecut, din punct de vedere administrativ, ţine de Rodos, insulă de care o despart 125 km la vest. Am văzut şi noi un ferry rapid în port care făcea cursa zilnică între cele două insule, şi care părea un uriaş pe lângă vasul nostru de croazieră, mititel ca o glumă. Insula Kastellorizo a fost adusă în atenţia publicului odată cu filmul “Mediterraneo” turnat aici în 1991 şi premiat cu Oscarul pentru “Cel mai bun film străin”.

Meis are un relief deluros cu coline ce nu depăşesc 300 m, din păcate nu are plaje, turiştii stând la soare, din câte am văzut, la ponton şi îmbăindu-se în mare coborând pe scări metalice. În schimb, se mândreşte cu aşa-numita Peşteră-Albastră (Blue Cave) , locul unde marea a sculptat în calcarul ţărmului timp de milioane de ani, rezultând o grotă de formă spectaculoasă. Are un excelent port despre care se spunea că este cel mai bun port natural din estul Mediteranei şi multe biserici, e adevărat şi numeroase case goale, o bună parte dintre ele în ruină, în urma părăsirii acestora de localnicii ce au luat drumul Australiei. Toate activităţile insulei se desfăşoară, de fapt, în jurul portului, considerat a fi motorul vieţii din insulă, parte din localitatea omonimă, unică. Acolo există sediul poliţiei, o şcoală, biserici (Agios Georgios, cea mai semnificativă), moscheie, bancomat, magazine, multe taverne, o mică piaţă, poştă, câteva hoteluri, duty-free, biroul de informaţii turistice. Drumurile insulei sunt puţine, ele duc către aeroportul civil construit în 1987 ce a uşurat contactele insulei cu lumea exterioară, sau spre bisericile de pe dealuri sau către situl antic Kastrelli. Stema insulei are trei elemente întrepătrunse: o inimă ce simbolizează iubirea, o cruce care semnifică credinţa şi o ancoră ce duce cu gândul la speranţă.

Am intrat şi noi în câteva magazinaşe de unde am cumpărat magneţi de la “capătul lumii elene” şi apoi am dat roată portului de la un capăt la altul sub privirile insistente ale proprietarilor de taverne ce îmbiau turiştii să se aşeze la ei la terasă. Aşa am păţit şi noi, numai că pe noi auzindu-ne vorbind româneşte, un grec în vârstă, ne-a interpelat imediat fiindcă recunoscuse limba. Asta pentru că avea trei angajaţi români, o doamnă şi doi tineri. A chemat-o de îndată pe doamna ce s-a arătat bucuroasă întrucât nu văzuse conaţionali pe-acolo. Apoi au venit şi tinerii, dornici să vadă ce români ochise patronul lor. Sincer, nici noi nu ne aşteptaserăm să găsim picior de român pe-acolo şi la întrebarea mea cum ajunseseră acolo mi-au răspuns că doar cu ferry-boat-ul, întâi de la Atena, apoi din Rodos. =)) Ne-au invitat la ei la tavernă la masa de prânz şi am acceptat cu plăcere având ocazia să mai sporovăim. Erau bucuroşi că pot vorbi cu de-ai lor, noi i-am întrebat cum e să trăieşti într-o insulă foarte mică şi destul de izolată. Ne-au răspuns că zilele treceau uşor muncind de dimineaţă până seara, dar serile erau prea liniştite, “Este insula în care nu se întâmplă nimic! ”, spuneau ei.

După prânzul copios, cu kalamari şi midii, ne-am luat la revedere de la români şi am pornit-o pe aleile din spatele portului cu gândul să urcăm la ruinele castelului ce veghează asupra portului dintr-un vârf de deal. Casele colorate, cu ferestre înalte, cu arhitectură veneţiană erau aruncate ici, colo pe coline sau de-o parte şi de alta a aleii pietruite fără parapeţi. După multe trepte săpate în stâncă, poteca duce mai întâi către singurul mormânt lycian din Grecia, căci în partea anatoliană, în antichitate, civilizaţia lyciană a reprezentat un episod glorios din istoria acelor meleaguri. Am dat, inclusiv de muzeul local de istorie pe care l-am găsit, din păcate, închis.

Apoi, tot urcând având drept destinaţie finală steagul grecesc din vârful vestigiilor castelului ridicat în timpul dominaţiei Cavalerilor Ioaniţi şi întărit de veneţieni, am ajuns sus, inclusiv după ce am escaladat o scară metalică. Lângă castel se află şi biserica Sfinţilor Nicolae şi Dimitrie, la fel construită din cărămidă roşie, ca şi cetatea. Panorama surprinsă de-acolo asupra portului este foarte frumoasă, iar printre ruinele fortăreţei ce servea acum câteva secole ca bastion de apărare împotriva cotropitorilor, am întâlnit un bărbat înalt, de vârstă medie ce a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat de unde suntem şi după ce i-am răspuns, la întrebarea întoarsă, ne-a povestit emoţionat că e din Australia, şi că venise să cunoască locurile natale ale bunicilor săi care emigraseră în ţara de la antipozi, părinţii lui şi el născându-se acolo. Mândru, cu glasul tremurând ne-a arătat în depărtare, peste port, o casă dărăpănată ce fusese a bunicilor săi care nu mai erau în viaţă. Venise pentru prima dată să-şi vadă originile, după ce schimbase patru avioane şi un ferry-boat din Rodos ca să ajungă aici. Ne-am despărţit vizibil mişcaţi, după ce reuşise să ne transmită şi nouă din starea sa de emoţie.

Pe nesimţite, venise după-amiaza şi odată cu ea, ora de plecare a vasului către Kaş. În port ne-am strâns din nou toţi turiştii ce ne cunoscuserăm de dimineaţă. Staff-ul vasului turcesc din Kaş era preocupat să achiziţioneze pe ultima sută de metri din duty-free alcool mai ieftin decât în ţara lor, ca şi noi dealtfel.

Această excursie, în afara faptului că rămâne memorabilă ţinând cont de întâmplările şi împrejurările în care s-a petrecut, a fost una dintre cele mai frumoase, graţie unor oameni amabili care nu ne-au tăiat avântul, ştiută fiind rigiditatea în ceea ce priveşte relaţiile turco-elene. Acum nu ştiu cum mai stau lucrurile (însă sper să aflu), pentru că în 2015 şi 2016 nu am fost pe litoralul turcesc, însă în 2014 pot să afirm cu mândrie că AmFostAcolo, în cea mai estică insulă grecească locuită, ţinutul unde soarele, atunci când răsare, poate fi zărit pentru prima dată în Grecia!

Sursă de informare:

Pliantul excursiei

https://www.greeceguide. co. uk/greek-islands/kastelorizo.php

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7064 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI