Delft - istoria frumosului şi frumusețea istoriei

TIPĂREȘTE

Delft este un oraş clasic olandez, cu case tradiționale şi împânzit de o rețea densă de canale, înfrumusețat de artă şi copleşit de istorie. El şi-a impus numele în sfera frumosului atât prin Jan Vermeer, un maestru al delicateții în pictură, cât şi prin ceramica alb-albastră, cunoscută în toată lumea. Cât despre istorie, aceasta i-a dat şansa să îl aibă în mijlocul lui pe cel considerat părintele Olandei, Willem de Orania, supranumit Taciturnul, dar şi să fie martor la asasinarea acestuia. Şi chiar dacă am vizitat oraşul Delft de câteva ori îmi face mare plăcere să-l revăd ca pe o cunoştiință veche, aşteptând să-mi dezvăluie noi secrete.

Mi-am pornit excursia împreună cu Camila, antica mea bicicletă, într-o zi însorită, dar probabil cum este o zi însorită la Nuuk (despre care am auzit din excelentul review a maestrului glcitizen). Deşi toți olandezii purtau ochelari de soare, iar copilaşii din landouri şăpcuțe subțiri, eu am încercat să supraviețuiesc şi mi-am ajustat fesul, fularul şi mănuşile. Probabil arătam precum un Yeti pe bicicletă, dar simțeam nevoia de mişcare şi de aer curat, curat ca la țară. Drumul de la Schiedam la Delft, pe lângă ferme "parfumate", câmpuri împestrițate de plimbăreți şi canale interminabile, a fost relativ uşor, şi chiar am scos nasul din fular după câțiva kilometri pedalați.

M-am oprit tocmai la Royal Delft, fabrica celebrei faianțe sau celebra fabrica a faianței, depinde de fiecare ce priorități are. O clădire destul de anostă pentru o firmă dedicată creerii frumosului, căci obiectele valoroase produse aici sunt destinate mai puțin folosirii casnice. Dar probabil sunt şi milionari printre noi şi mă vor contrazice. Prețul biletului era exact cum scrie şi pe site-ul lor, adică foarte mare. Am început într-o sală care prezenta un film pentru familiarizarea cu activitatea firmei. Punctul de pornire se pare că a fost o bătălie navală între o navă a Companiei Indiilor de Est şi una portugheză, probabil una obişnuită între negustori cinstiți. Prada cuprindea şi ceramică chinezească, care a ajuns la Delft, pentru a se crea imitații. Dar imitațiile au avut succes şi a apărut o mare cerere din partea europenilor. La început olandezii au folosit materie primă din zonă, apoi crescând calitatea dar şi cantitatea au început să importe argila.

Trec în a doua sală, reprezentând un atelier, şi automat încep două filme, cu legătură între ele, rulând lent pentru a le putea urmări în paralel, dar şi pentru a ține atenția trează şi a evita plictiseala. Ni se explică cum se produce un vas de lut, vedem vasul, un cuptor se deschide brusc, făcându-mă să sar de pe scaun, şi vasul intră la uscare. Urmeaza smălțuirea, adăugarea acelei suprafețe lucioase, albe, apoi pictarea. Într-un final apoteotic vasul este gata pentru a fi vândut, cumpărătorul fiind probabil american, căci la cât costă nici scoțienii şi nici olandezii nu ar fi interesați.

Având noțiunile teoretice de bază am vizionat şi o demonstrație pe viu, adică pe argilă, ținută într-o hală plină de ceramică nefinisată. Spre deosebire de ce văzusem eu până atunci cu privire la olărit, la Delft se proceda cu totul altfel. Se introducea argila fluidă într-o formă, de vază, de exemplu. După o perioadă t (unde t aparține numerelor reale, pozitive), stratul exterior se solidifică, grosimea fiind proporțională cu temperatura, timpul, etc, iar restul rămas lichid se scurge, pentru o viitoare refolosire. Se obține o vază fără a folosi celebra roată a olarului. Urmează arderea în cuptor, smălțuirea, pentru a avea acel alb bine-cunoscut, apoi imprimarea modelului şi pictarea lui. Detaliile tehnice fiind plictisitoare, mă limitez la esențial. Ceramica poate fi pictată manual sau cu un model lipit, gen autocolant. Diferența o poate face un cunoscător sau cineva cu mult spirit de observație. În grupul nostru n-a fost nimeni care să reuşească să facă deosebirea. Totuşi pentru o clarificare, cele pictate manual au pe spate scrise literele H si I lipite cu simbolul unui vas dedesupt, iar cele cu autocolant au ştampila "Royal Delft". Fabrica produce ambele variante, evident pentru a ajunge la toate buzunarele. Falsurile, în special kitch-urile chinezeşti, sunt bineințeles cu desenul lipit. Olanda este plină de ceramica alb-albastra. Dacă toată ar fi autentică de Delft, fabrica ar fi trebuit să lucreze în trei schimburi, fără weekend-uri şi sărbători legale libere, cea ce ar presupune angajarea personalului calificat din Europa de Est. Am văzut la lucru şi o domnişoară care cu o mână sigură trăgea linie după linie pe o farfurie care avea desenul imprimat. Uneori se mai întamplă şi câte o linie mai puțin sigură, căci nu-i uşor să urmăreşti modelul, şi produsul intră la preț redus. Am fost conduşi şi în câteva galerii cu exponate de cea mai înaltă calitate, cum ar fi celebrul "Rond de noapte", în mărime originală, realizat din plăci de faianță pictată. Îti trebuie o baie cam mare ca să-l expui integral sau cu spunea Tomiță "aranjam cu vecinul să primească vârful prin tavan". Nu lipseau seturile de farfurii numai bune de zestre, doar că prețurile erau prohibitive, cel puțin pentru câțiva dintre noi. Dacă măriți pozele să vedeți cât costă, să ştiți că prețurile sunt doar cu două zecimale, deşi sunt foarte multe cifre. Ca să scap de gura Şefei, că ea nu a fost acolo, i-am luat o farfuriuță, pictată manual, cu un mic defect (reducere 25%). Să nu mă credeți zgârcit. Mi-a trebuit cardul ca s-o plătesc.

De la fabrica de porțelan pedalez uşor, căci şi cardul bancar era mult mai uşor. Parchez Camila lângă o biserică (Sf. Maria a lui Iacob, pentru exactitate) şi trag concluzia că este posibil să devin şi mai uşor, deoarece uitasem siguranța de bicicletă. Deşi "riscul nu-i meseria mea" hotărăsc s-o las pe Camila în voia sorții şi o adăpostesc între două alte hârburi, probabil refuzate şi de germanii în retragere acum 60 de ani. Mă învârt prin piața centrală, fotografiez Primaria, o clădire renascentistă care ar fi părut insipidă fără oboanele roşii care o înviorează, apoi caut Gemeenlandshuis van Delftland. Este vorba despre sediul Comisiei apelor şi gândindu-ne la rețeau de canale, diguri, poldere a Olandei şi la faptul că nivelul apelor de-a lungul şi de-a latul țării este foarte variat în timp şi spațiu, ne putem da seama de importanța şi trecutul acestei comisii. Prezentul sediu este într-o casă construită la începutul sec. al XVI-lea, cu o fațadă superbă, împodobită cu blazoanele membrilor. Nu pot să nu casc gura la magazinele cu suveniruri, având deja cunoştiințe despre cum să recunosc ceramica.

Obiectivul numărul doi pe listă era Prinsenhof, fosta curte princiară a lui Willem van Oranje. Este vorba de o fostă mânăstire, Sint-Agathaklooster, unde părintele națiunii olandeze şi-a stabilit cartierul general în 1572 şi a condus lupta contra ocupanților spanioli. Idealurile lui Willem erau simple: toleranță şi libertate religioasă. Întrucât era liderul rebelilor olandezi care-şi doreau independența, regele Spaniei Filip al II-lea, l-a declarat răzvrătit şi a oferit 25000 de guldeni pentru asasinarea sa. După un număr de încercări eşuate, în 1584 Balthasar Gerards a reuşit să-l împuşte chiar în Prinsenhof. Conform legendei, ultimile cuvinte ale lui Willem, spuse in franceză, au fost: "Doamne ai milă de mine şi de acest popor amărât". Găurile gloanțelor în perete sunt păstrate cu sfințenie şi acum.

Actualul muzeu Prisenhof încearcă nu doar să reconstituie atmosfera din anii Războiului de opt ani, dar şi să ne prezinte situația politică şi militară din acei ani din Olanda. Tablouri, hărți, arme sunt expuse de-a lungul pereților, dar poate mai importante, cel puțin pentru mine, au fost trei filme rulând simultan, dar lent, care te familiarizează cu epoca. Nu sunt lungi, nici plicticoase, prezintă dinamic lupte, asedii, scurte biografii, poziționări istorice şi geografice. Urc la etaj şi găsesc evident urmele asasinatului de acum mai mult de patru secole. Citisem despre asta în Magazinul istoric pe care-l cumpăra mama, cu treizecişicinci de ani în urmă, şi pe atunci nici nu ştiam unde-i Delft, nici nu visam să ajung în acest loc. Muzeul continuă cu o prezentare a ceramicii de Delft, dar cunoşteam subiectul direct de la sursă. De aceasta dată sunt expuse obiecte vechi, migălos lucrate de ateliere care depăşeau nivelul de meşteşug şi ajungeau la cel de artă. Totuşi fără simțul comercial specific olandezilor ceramica din Delft rămânea o simplă amintire în muzee.

Terminând cu Prisenhof, trec strada şi un mic canal ca să intru la Oude Kerk (biserica veche), pe care o recunoşti de la depărtare, după turnul înalt şi înclinat față de verticală. O biserică protestantă, căreia iconoclasmul, incendiile şi mai ales marea explozie a depozitului de praf de puşcă din 1654, i-au lăsat un interior sobru, auster. Totuşi nu puteam să nu remarc vitraliile, nu atât de multe ca la Sint-Janskerk din Gouda, dar viu colorate, adevărate povestiri pe sticlă. În biserică îşi află odihna veşnică, printre alții, amiralii Piet Hein şi Maerten Tromp, precum şi pictorul Jan Vermeer.

Biletul de intrare cumpărat a fost valabil şi pentru Nieuwe Kerk (biserica nouă). "Nouă" este oarecum impropriu, căci a fost construită la sfârşitul sec. al XIV-lea, dar este cu câțiva ani mai nouă decât Oude Kerk. Aici a fost îngropat Willem Taciturnul, la inceput în interiorul unui mic mausoleu, apoi într-unul mult mai impozant şi mai adecvat pentru cel care a fost "părintele națiunii". În monumentul care îl reprezintă pe prinț a fost reprezentat şi câinele său, care conform legendei nu a mai vrut să mănânce dupa moartea stăpânului. "Loialitate până la moarte" sunt de altfel şi versurile imnului olandez. Tot la Nieuwe Kerk sunt îngropați reprezentanții familiei regale, dar cripta acestora este închisă publicului.

Din păcate nu am reuşit să găsesc casa care apare în celebrul tablou al lui Vermeer "Strada din Delft". Un bătrân dintr-un magazin cu suveniruri mi-a spus că au căutat-o şi alții şi s-a ajuns la concluzia că ea nu mai există. Dacă cineva a citit vreo altă informație cu privire la subiect l-aş ruga să mi-o trimită şi mie. Pentru unghiul din care acelaşi Vermeer a pictat "Vedere din Delft" am o banuială, dar nimeni n-a putut să-mi confirme sau să-mi infirme punctul de vedere.

Părăsesc Delft-ul cu senzația că-mi părăsesc un prieten. Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni, dar rămân optimist şi aştept revederea. Nu ezitați nici un moment dacă aveți ocazia să treceți prin oraş, măcar să vă plimbați pe malul canalelor, prin piața din centru, pe la cele două biserici înalte. Şi mai ales cumpărați ceramică de Delft. Este un adevăr că Olanda are multe simboluri, morile de vânt, lalelele, corăbiile, brânza sau banala vacă, iar acele piese din ceramică albă, pictată cu albastru li se alătură în mod natural.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI