Palatul Het Loo din Apeldoorn sau în vizită la familia regală

TIPĂREȘTE

Soarele nu ne-a răsfățat în acest început de primăvară în Olanda. Dar în cele din urmă şi-a făcut apariția maiestos, trimițându-şi razele luminoase spre bucuria călătorilor nemotorizați. Nu am pierdut nici un moment şi am încălecat pe-o şa, de bicicleta, şi m-am avântat spre Apeldoorn, să vizitez palatul Het Loo, fosta reşedință regală, în prezent unul dintre muzeele apreciate din Olanda, în ciuda faptului că este mai departe de oraşele care acaparează turismul.

Secolul al XVII-lea a arătat că locuințele princiare nu se mai pot ascunde în spatele unor metereze de castele sau a unor turnuri de apărare, creşterea puterii de distrugere a artileriei făcând dificilă defensiva statică. Deasemenea nici înflorirea artei grădinăritului şi a peisagisticii nu se împăca cu spațiile claustrofobe şi nici explozia de fantezie a barocului nu conviețuia cu clădiri închise de ziduri cenuşii.

În anul 1684, Willem al III-lea, stadholder-ul Ţărilor de Jos, a achiziționat domeniul castelului de vânătoare Het Oude Loo, aflat în pădurea de la marginea micului oraş Apeldoorn. Iubitor al frumosului, el a dorit însă o nouă reşedință de vară cu o grădină barocă imensă, demnă de poziția sa în stat. Aceasta a fost gata în doar doi ani, dar în 1689 Willem devine rege al Angliei, Scoției şi Irlandei, şi o extindere a noului palat Het Loo a părut oricui firească. "Loo" în veche limbă olandeză s-ar traduce prin "spațiu deschis într-o pădure" sau simplu prin "pădure", nume absolut normal ținând cont de amplasarea palatului. Războaiele napoleniene au adus temporar la cârma Olandei pe Louis Bonaparte, fratele împăratului, care a încercat o remodelare a locului potrivit cu ideile sale, astfel apărând "albul" Het Loo şi grădina sa romantică cu poteci şerpuitoare printre pâlcuri de copaci. Ulterior înfrângerii Franței imperiale Willem I s-a proclamat rege, iar palatul a rămas mai departe Casei de Oranje. După al doilea război mondial, în 1948, regina Wilhemina a abdicat după o domnie de jumătate de secol şi s-a retras la Het Loo, locul său favorit. În anii '70 a început restaurarea, palatul revenind la înfățişarea sa originală din sec. al XVII-lea, iar grădina barocă fiind reamenajată. Ca muzeul a fost deschis în anul 1984.

Accesul vizitatorilor în palat se face pe la subsol, de unde începe turul oficial şi de unde se ajunge, printr-un tunel, şi în grădină. Încep cu parterul, dintr-un hol luminos cu pereții prezentând portrete uriaşe ale celor care au ctitorit acest palat. Prima încăpere, cam întunecoasă chiar dacă şi candelabrul şi multe sfeştnice stau aprinse, este Sala Bentinck, după numele lui Hans Willem Bentinck, important sfetnic al stadholder-ului Willem al III-lea. Urmează Vechea Sală de dineuri, cu tavanul imaginând un acoperiş deschis şi pereții acoperiți de tapiserii de Antwerp ilustrând scene mitologice de vânătoare. Aici se găsesc trei portrete, pictate în urmă cu patru veacuri, ale unor stadholderi, Willem van Oranje şi fiii sai Maurits şi Frederick Hendrik.

În primii ani de existență ai palatului Noua Sală de dineuri era accesibilă deasemeni publicului care dorea să vadă ce mânca stadholder-ul sau cum arăta serviciul de masă. Era cerută însă o ținută decentă în zona de "vizionare" care se găsea în spatele unei balustrade. Mobila de nuc şi tapiseriile aparțin sec. al XVII-lea, la fel ca vazele cu flori pictate de Johannes Lotyn, considerate multă vreme pierdute şi redescoperite la restaurarea din anii '70.

Capela are o poziție mai retrasă şi este tributară sobrietății protestantismului, scaunele elegante neputând să-i alunge simplitatea.

La etaj erau amplasate cabinetele de lucru al stadholder-ilor, cu mobila şi obiectele lor preferate. O vitrină lăcuită în negru cu decorațiuni aurii continând porțelan chinezesc împodobeşte pe cel al lui Willem al IV-lea şi scaune din lemn de fag fabricate la Paris şi un paravan cu model japonez pe cel al lui Willem al V-lea. Portretele lor şi ale familiilor completează interioarele.

Biblioteca posedă cărți care au aparținut familiei domnitoare din Olanda, legate în piele şi având gravate monograme aurite. Un birou din lemn de nuc cu intarsii din bronz ocupă mijlocul încăperii. Pe perete este un barometru de la sfârşitul sec. al XVII-lea, obiect devenit indispensabil în acele vremuri în marile case.

Galeria de tablouri deținută de Willem al III-lea şi soția sa Mary Stuart este înlocuită în prezent de portrete din sec. XVI si XVII ale dinastiei de Oranje.

Sala de audiențe este o mostră de rafinament, cu un plafon sugerând nişte balustrade, în fapt inexistente, şi cu vaze şi ghirlande de flori multicolore, pictate de acelaşi Johannes Lotyn. Un fotoliu din lemn de nuc în care Willem al III-lea îşi primea oaspeții este amplasat în fața şemineului şi într-un colț, pe o masă aparținănd reginei Wilhemina, sunt adunate albume cu fotografii şi file cu poezii din anii grei ai celui de-al doilea război mondial. Covorul din Persia a fost adus de la biserica Sf. Iacob din Haga şi este cel pe care prințesa Iuliana şi prințul Bernhard au îngenunchiat la ceremonia căsătoriei lor.

Iar turul continuă cu cabinete de lucru, dormitoare, săli de desen sau de vânătoare. În biroul lui Willem al III-lea este un fotoliu din sec. al XVII-lea în care Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii, sosit în vizită la regina Wilhemina, şi-a fumat trabucul de care nu se despărțea, iar în cabinetul de artă al aceluiaşi rege atârnă pe un perete un mic portret al reginei Wilhemina pictat de Piet Mondrian, drept mulțumire pentru ajutorul financiar primit în tinerețe.

În 1901 regina Wilhemina s-a căsătorit cu prințul Hendrik, cel mai tânar fiu al ducelui de Mecklenburg. Pasiunea prințului Hendrik pentru vânătoare s-a materializat nu doar într-o impresionanată colecție de trofee de vânătoare, ci şi în plantări de arbori pe domeniile regale şi îmbogățirea fondului cinegetic prin importul de porci mistreți din zona sa natală. Printre trofeele cinegetice aduse de prinț din călătoria sa în India britanică, la Het Loo se află o piele de leopard, un crocodil (destul de mic) împăiat, o lampă de perete făcută dintr-o trompă şi un coş de hârtii dintr-un picior de elefant. În mijlocul salonului se lăfăie o uriaşă blană de urs, despre care organizatorii muzeului se întreabă dacă Hendrik s-ar fi aflat la celălalt capăt al puştii care a ucis fiara.

Terminând de vizitat palatul am ieşit pentru a (re) vedea grădina barocă. Design-ul ei s-a inspirat din cel al Versailles-ul, dar nu se compară cu el la mărime, având o "dimensiune umană". În schimb fântânile depăşesc ca înălțime pe cele franceze, "Saltul regelui" aruncând apa la 13 metri.

Arabescurile vegetale desenate simetric în alambicate combinații erau impresionante chiar şi la un început răcoros de primăvară, când verdele nu părea atât de intens. Statui de zei şi zeițe din mitologia greacă sunt răspândite pentru a crea un plăcut contrast prin albul lor imaculat. Bazinele erau completate cu ființe acvatice imaginare acoperite de un auriu strălucitor, care se răzvrăteau şi nu doar din cauza lipsei de apă. În schimb micul bazin umplut cu apă era populat cu peşti, spre amuzamentul pruncilor care zburdau pe alei.

Specific grădinilor olandeze era prezența plantelor exotice. Willem al III-lea şi Mary Stuart iubeau exoticul şi şi-au folosit legăturile cu Orientul îndepartat pentru a aduce în palatul lor flori neobişnuite. O altă particularitate olandeză a grădinii erau rândurile de copaci dintre Grădina de Sus şi Grădina de Jos. Două şiruri de colonade aşezate sub forma unor arce de cerc dădeau posibilitatea unei odihne "regale" la umbră.

Fântânile funcționează din aprilie în octombrie, aşa că n-am avut parte nici acum de jocurile de ape de la Het Loo . Şi tot la capitolul neîmpliniri intră absența vaselor de Delft, care vor fi expuse abia din 18 iunie, ca o ultimă adăugire la renovarea grădinii. Vor fi amplasate 45 de astfel de vase produse după modelul a trei veterane care au rezistat vremurilor şi au înfrumusețat grădina la inaugurarea ei. Aceste trei vase au fost recuperate din locuri variate ale Europei, de la Erddig Hall din Ţara Galilor, de la Castelul Favorite de lângă Stuttgart şi din Franța.

Ultimul punct al vizitei s-a desfăşurat la grajdurile regale. Bineînțeles, bidivii iubiți de regina Wilhemina nu mai locuiau de mult aici, doar doi cai, pensionari după mulți ani de serviciu, mai putând fi găsiți. În schimb sunt prezentate caleşti, trăsuri şi sănii folosite de familia regală pentru plimbări, ceremonii sau vânători. Un Landauer, o caleaşcă a reginei mama Emma şi un coupé de lux cu decorațiuni sculptate, achiziționat în 1849 şi utilizat multe decenii, sunt doar două exemple. Din epoca modernă, vedeta este un Cadillac Convertible Sedan, cumpărat în 1948 pentru regina Wilhemina, după abdicare. Era o maşina second-hand fabricată în 1937 şi s-a considerat că în acei ani de după război este de ajuns. Maşina a fost reachiziționata în 2015 din America de către muzeu şi se spune că mai mulți kilometri a parcurs pe ocean decât pe şosele. Un alt automobil este Minerva, fabricat în 1925, cumpărat în acelaşi an de prințul Hendrik, folosit şi în 2002 de, pe atunci, prințul Willem-Alexander şi prințesa Maxima, la un festival pe Amsterdam Arena. Un elegant Austin 135 Sheerline Princess II, făcut la comandă pentru familia regală în 1950 şi vândut în 1960, a fost readus la palat în 2014, după ce a trecut prin mâinile a mai multor proprietari. Prințesa Beatrix şi prințul Claus au deținut un Fiat 2300S Coupe şi pe nota cu informații este o poză cu maşina împinsă pentru a porni într-o zi de iarnă. Deci se întâmplă şi la capete încoronate . La finalul expoziției sunt automobilele utilizate drept "eerste auto" (prima maşină) de regina Beatrix în anii '80-'90, care nu erau deloc spectaculoase - Ford Scorpio şi Ford Granada.

La Apeldoorn se ajunge într-o oră cu trenul din Amsterdam, iar palatul se află în nordul oraşului, putând fi uşor de găsit pornind de la gară. Este mult mai atractiv decât palatul regal din Amsterdam, nu doar prin prezența grădinii, ci şi prin exponatele prezentate.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI