Musée d’Orsay (IX)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici

În această zi, a şaptea, am programat vizitarea altor muzee, incluse în Paris Museum Pass. Ca şi în ziua precedentă, am pornit pe jos, pe Rue de Turbigo. La intersecţia cu Strada Étienne-Marcel, am trecut pe lângă turnul înalt de 21 de metri al lui Jean-sans-Peur (Ioan fără Frică), duce al Burgundiei. Turnul, aflat în curtea unei şcoli, este tot ce a rămas din reşedinţa acestuia de la Paris. Am trecut, din nou, pe lângă Biserica Saint-Eustache, care era tot închisă, apoi pe lângă Bursa de Comerţ şi Forum des Halles, pe lângă Luvru, traversând Sena pe Pont des Arts.

Dincolo de pod, pe malul stâng al Senei, se află l’Institut de France. Clădirea a fost construită prin dispoziţia testamentară a cardinalului Jules Mazarin, adăpostind iniţial Colegiul celor Patru Naţiuni, în care 60 de tineri gentilomi, supuşi ai regelui Franţei, aveau asigurat studiul gratuit. Construit de Le Vau, edificiul are un corp central format din coloane care susţin un fronton, deasupra căruia se înalţă o cupolă, sub care se află şi mormântul lui Mazarin. În 1805, din ordinul lui Napoleon I, în clădire s-a instalat l’Institut de France, care reuneşte nu mai puţin de cinci academii, dintre care cea mai cunoscută e Academia Franceză.

Mergând în continuare pe malul stâng al Senei, am ajuns la Musée d’Orsay, primul obiectiv al acestei zile. Clădirea a fost iniţial o gară, inaugurată în 1900, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris. Întrucât se afla, însă, în partea centrală a oraşului, în mijlocul unor clădiri superbe, gara, din care porneau cursele pe ruta Paris-Orléans, respecta toate cerinţele estetice impuse, fiind ea însăşi un adevărat monument arhitectonic. Aici aveau acces doar trenurile cu tracţiune electrică, nu şi cele cu aburi, asociate cu murdăria şi zgomotul. Gara era dotată cu un hotel spaţios, restaurant şi săli de ceremonii foarte elegante. Totuşi, gara nu a făcut faţă cu succes transformărilor din domeniul feroviar, încetându-şi activitatea în 1939. Timp de câteva decenii, a fost folosită pentru diferite alte scopuri, fiind luată în calcul chiar demolarea sa. Prin insistenţele unor intelectuali, minunata clădire a fost salvată, din iniţiativa preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing hotărându-se transformarea sa într-un muzeu de artă care să acopere perioada cuprinsă între 1848 şi 1914. Astfel, din punct de vedere cronologic, prin tematica sa, Muzeul d’Orsay se află situat între Luvru, care acoperă arta clasică şi Centrul „Georges Pompidou”, care adăposteşte arta contemporană. Noul muzeu şi-a deschis porţile în 1986, după unele lucrări de restaurare care au căutat să păstreze mare parte din amenajările vechii gări. Astfel, a fost repus în funcţiune splendidul ceas al vechii gări, restaurantul a fost redeschis, însă spaţiul unitar al fostei gări a fost compartimentat în mai multe săli, mai potrivite pentru expunerea operelor de artă.

Deşi Muzeul d’Orsay nu are dimensiunile Luvrului şi planul complicat al acestuia, este util să iei de la intrare pliantul cu planul muzeului, pentru a-l putea vizita în mod metodic. Totodată, Muzeul d’Orsay este unul dintre puţinele muzee pariziene în care fotografiatul este cu desăvârşire interzis. În interior eşti copleşit de eleganţa locului, dată de splendidele decoraţiuni ale fostei gări, care îţi amintesc de "La Belle Époque". Atunci când am vizitat muzeul, spaţiul expoziţional era împărţit pe două nivele: parter şi etajul doi. La parter, axul central era rezervat sculpturilor, iar spaţiile laterale adăposteau picturile, grupate în funcţie de curentele artistice cărora le aparţineau. Şi la etajul doi se aflau unele picturi şi sculpturi, în special opere ale unor artişti din afara Franţei, însă cea mai mare parte a spaţiului era dedicat artelor decorative, pieselor de mobilier, vaselor frumos decorate. În acelaşi timp, în muzeu erau efectuate şi ample lucrări de reamenajare, unele spaţii fiind închise publicului, astfel că nu m-aş mira ca astăzi expoziţiile să fie organizate în mod diferit.

Întrucât nu am putut face fotografii, îmi este imposibil să fac o prezentare a operelor în ordinea în care le-am văzut, aşa că mă voi referi la principalii pictori găsiţi aici şi la unele dintre lucrările lor într-un mod oarecum aleatoriu, ţinând cont, pe cât posibil, de curentele artistice din care făceau parte.

O să încep, aşadar, cu academismul, curentul artistic cel mai apropiat de preferinţele oficialităţilor, care se bucura de un mare succes în cadrul saloanelor organizate anual de Institutul Francez. Unul dintre principalii reprezentanţi ai acestui curent a fost Jean-Auguste-Dominique Ingres, însă majoritatea operelor lui se află la Luvru. Dintre puţinele aflate aici, cel mai cunoscut este "Izvorul", o tânără goală, într-o postură ce aminteşte de sculpturile antice, având pe umăr un ulcior din care curge apa. Tot un nud feminin este în centrul unei alte opere a sa, "Jupiter şi Antiopa". Din acelaşi curent face parte şi Thomas Couture, autorul unui tablou imens, amintind de "Nunta din Cana" a lui Veronese, intitulat "Romanii din perioada decadentă", în care este prezentat un banchet roman transformat într-o orgie. Un subiect asemănător, tratat, însă, într-o manieră mai apropiată de romantism, este "Tepidarium" al lui Théodore Chassériau, plasat în anticul Pompei, înainte de sfârşitul său catastrofal. O scenă specifică academismului este "Naşterea lui Venus", tratată în mod diferit de doi pictori, Alexandre Cabanel şi William Bouguereau. Acesta din urmă este şi autorul lucrării "Dante şi Virgiliu", o scenă înfricoşătoare din Infernul dantesc, reprezentând încleştarea dramatică dintre doi damnaţi, unul înfingându-şi dinţii în gâtul celuilalt, sub privirile îngrozite ale celor doi poeţi ce dau titlul operei. Pe lângă scenele mitologice, reprezentanţii academismului au tratat şi subiecte inspirate din istoria modernă a Franţei, un bun exemplu fiind Ernest Meissonier, cu lucrarea sa intitulată "Campania de luptă a Franţei din 1814", în care personajul principal, Napoleon I, călăreşte îngândurat, dar hotărât, în fruntea armatei sale, pe un drum noroios.

Romantismul, care s-a dezvoltat în paralel cu academismul, îl are drept principal reprezentant pe Eugène Delacroix, chiar dacă marile sale capodopere se află la Luvru. Tablourile sale prezente aici tratează teme exotice, fiind inspirate de călătoriile sale în Orient: "Luptă de cai arabi într-un grajd", "Trecerea unui vad în Maroc", "Puma", precum şi două scene de vânătoare, a unui leu şi a unui tigru. Alt pictor romantic prezent aici este Théodore Chassériau, despre al cărui "Tepidarium" am scris mai sus. Dintre celelalte picturi ale sale aflate aici pot aminti "Coborârea de pe cruce", "Sapho", precum şi un tablou deosebit de spectaculos înfăţişând o luptă între doi şefi de trib arabi. În rest, prea mulţi romantici nu sunt la Muzeul d’Orsay, întrucât, la mijlocul secolului al XIX-lea, acest curent artistic era în declin.

Considerat iniţial romantic, Gustave Moreau devine unul dintre principalii reprezentanţi ai simbolismului în pictură. Principala sa sursă de inspiraţie a fost mitologia greco-romană, fapt dovedit şi de operele sale expuse la Muzeul d’Orsay: "Orfeu", "Iason", "Galateea", "Răpirea Europei". Tot simbolist a fost şi Puvis de Chavannes, cu personajele sale delicate şi atmosfera poetică a tablourilor sale, precum "Tinere la malul mării", "Speranţa" sau "Tânăra mamă".

Curent apărut în secolul al XIX-lea, realismul şi-a îndreptat atenţia spre peisaj, considerând că frumosul poate fi găsit, în primul rând, în natură, nu în scenele de inspiraţie mitologică. De asemenea, pictorii ce aparţin acestui curent şi-au arătat preocuparea şi pentru problemele sociale, prezentând adesea aspecte din viaţa categoriilor de jos ale societăţii. Primul reprezentant al realismului, considerat de mulţi drept liderul acestui curent în Franţa, este Gustave Courbet, din ale cărui opere văzute aş aminti, în primul rând, monumentala "Înmormântare la Ornans", care îi oferă prilejul să zugrăvească personajele banale din satul său natal, surprinse în unul dintre momentele vieţii cotidiene. "Atelierul pictorului" este o operă cu caracter alegoric, Courbet reprezentându-se pictând, alături de muza sa, înconjurat de oameni de litere, dar şi de personaje de condiţie modestă. Printre alte opere ale lui Courbet văzute aici aş mai aminti "Izvorul", "Bărbat rănit", precum şi un portret al compozitorului Hector Berlioz.

În cadrul curentului realist, un loc aparte îl ocupă pictorii care fac parte din aşa-numita Şcoală de la Barbizon: Corot, Millet, Théodore Rousseau, care au ales să picteze în aer liber, în comuniune cu natura. Camille Corot, considerat drept precursor al impresionismului, are mai multe lucrări, majoritatea peisaje, dintre care aş aminti "Dimineaţa. Dansul nimfelor", pictură în cadrul căreia nimfele ocupă doar un loc secundar, accentul căzând pe frumuseţea cadrului natural. Jean-François Millet, preocupat mai mult de viaţa ţăranilor decât de peisaj, are mai multe tablouri pe această temă, dintre care cel mai cunoscut este "Culegătoarele de spice", în care prezintă trei femei sărace, culegând de pe câmp ceea ce a rămas în urma secerişului. Alt tablou vestit al său este şi "Angelus", reprezentând doi ţărani, bărbat şi femeie, rugându-se pe câmp. Théodore Rousseau a pictat mai ales peisaje, multe dintre ele inspirate din pădurea de la Fontainebleau, din apropiere de Barbizon.

Honoré Daumier, alt reprezentant al realismului, este prezent la Muzeul d’Orsay atât prin tablouri, cum ar fi "Spălătoreasa", o femeie aflată pe treapta cea mai de jos a societăţii alături de mica sa fiică, cât şi prin numeroasele sale sculpturi caricaturale ale unor personaje publice din vremea sa. Henri Fantin-Latour este cunoscut mai ales prin portretele sale de grup. Primul dintre ele, "Omagiu lui Delacroix", îi prezintă, sub tabloul marelui pictor abia decedat, pe câţiva dintre admiratorii săi, pictori precum Manet sau Fantin-Latour însuşi, sau poeţi, precum Baudelaire. "Atelier la Batignolles", în schimb, îl are drept personaj central pe un pictor în viaţă, Édouard Manet, pictând în faţa şevaletului, înconjurat de prietenii săi, printre care îi găsim pe Monet, Renoir şi Zola. "Un colţ de masă" are drept protagonişti un grup de poeţi, printre care Verlaine şi Rimbaud, iar "În jurul pianului" un grup de muzicieni. Gustave Caillebotte, pictor şi colecţionar de artă, cunoscut mai mult ca apropiat al impresioniştilor şi chiar ca binefăcător al acestora, este prezent în muzeu printr-o capodoperă în stil realist, inspirată de munca proletariatului urban, "Raşchetarii de parchet", înfăţişând trei bărbaţi îngenuncheaţi pe podea în timpul acestei grele îndeletniciri.

Fernand Cormon rămâne în memoria privitorului prin scenele sale de un naturalism aspru, precum în tabloul monumental "Cain", în care personajul biblic e prezentat în fruntea tribului său, fugind din faţa lui Dumnezeu, după uciderea fratelui său, Abel. Personajele seamănă cu nişte oameni primitivi, cu părul crescut în dezordine şi gesturi aproape animalice.

Pentru că tot l-am pomenit ceva mai sus, trebuie să scriu câteva cuvinte şi despre Édouard Manet, pictor greu de încadrat în vreun curent, chiar dacă a fost bun prieten cu mulţi dintre impresionişti. Manet a avut o mare influenţă asupra picturii secolului al XIX-lea, chiar dacă unora dintre lucrările sale li s-a refuzat expunerea în cadrul saloanelor organizate de Academie, fiind socotite drept indecente. Aşa s-a întâmplat cu "Dejunul pe iarbă", inspirat de "Concertul câmpenesc" al lui Tiţian, care a scandalizat o parte a opiniei publice prin alăturarea unui personaj feminin nud de două personaje masculine îmbrăcate după moda contemporană. Un alt tablou al lui Manet la fel de controversat a fost "Olympia", inspirat de o altă lucrare a lui Tiţian, "Venus din Urbino". Această operă a fost socotită scandaloasă din cauza atitudinii ostentative a personajului central, tot nud, care pare a fi una dintre curtezanele de lux ale Parisului. "Portretul lui Émile Zola" este dedicat marelui scriitor, care îi luase apărarea lui Manet cu ocazia scandalurilor stârnite de operele sale. Nu întâmplător, printre obiectele ce îl înconjoară pe Zola se află şi o reproducere a "Olympiei". Pictura "Fluieraşul", inspirată de lucrările marilor pictori spanioli, reprezintă portretul unui copil din Garda Imperială, în uniforma specifică acesteia. "Balconul" îi oferă lui Manet ocazia de a realiza un portret de grup, unul dintre personajele reprezentate fiind viitoarea sa cumnată, pictoriţa Berthe Morisot. Printre alte tablouri ale lui Manet aflate aici, aş mai aminti unele portrete: "Berthe Morisot cu un buchet de violete", "Portretul lui Stéphane Mallarmé", poet cunoscut şi prieten al pictorului, unul al soţiei sale, "Suzanne Manet la pianul său", precum şi al părinţilor săi, "Portretul domnului şi doamnei Auguste Manet".

Am ajuns acum şi la impresionism, curentul artistic cel mai bine reprezentat în cadrul Muzeului d’Orsay. Nu pot începe decât cu iniţiatorul acestui curent, Claude Monet, care are o mulţime de opere în acest muzeu. Lucrarea "Femei în grădină", în care soţia sa, Camille, i-a servit drept model pentru toate cele trei personaje feminine, îi oferă pictorului ocazia să redea jocurile de lumini şi umbre create de pătrunderea razelor soarelui printre ramuri. Aceleaşi efecte de lumină şi umbră, de data asta pe o suprafaţă acoperită de zăpadă, se găsesc şi în lucrarea "Coţofana", în care pasărea este abia perceptibilă în decorul hibernal. "Maci la Argenteuil", "Podul din Argenteuil" şi "Regată la Argenteuil" sunt trei tablouri reprezentând peisaje din această localitate aflată în apropierea Parisului, atât de dragă lui Monet şi altor impresionişti. Uneori şi oraşul i-a servit drept sursă de inspiraţie pictorului, aşa cum se poate observa din "Gara Saint-Lazare", în care Monet surprinde efectele aburului degajat de locomotive, care învăluie clădiri şi oameni, precum şi din "Strada Montorgueil, sărbătoare naţională la 30 iunie 1878", în care strada, văzută de sus, pare un fluviu, format din petele minuscule ce reprezintă trecătorii, zăgăzuit de două maluri în culorile drapelului francez. Cinci tablouri aflate aici, reprezintă aceeaşi clădire, catedrala din Rouen, văzută în diferite momente ale zilei, tocmai pentru ca artistul să poată surprinde efectele diferite create de lumină asupra aceluiaşi obiect. Aceleaşi preocupări l-au determinat pe Monet să realizeze şi o serie de tablouri cu Parlamentul englez, văzut, de asemenea, în împrejurări meteorologice diferite. Ultumii ani ai vieţii, artistul i-a petrecut la locuinţa sa din Giverny, alături de lacul său cu pod japonez, ai cărui nuferi i-au servit drept sursă de inspiraţie pentru multe tablouri, dintre care unele aflate şi aici.

Auguste Renoir a fost prieten al lui Monet şi co-iniţiator al curentului impresionist. Totuşi, fiind preocupat mai mult de portret decât de peisaj, în a doua parte a carierei s-a desprins de impresionism, adoptând un stil mai apropiat de realism, sub influenţa picturilor lui Rafael. Dintre lucrările sale impresioniste, probabil cea mai cunoscută este "Bal la Moulin de la Galette", în care surprinde un moment de relaxare în celebrul local parizian, cu toată agitaţia şi veselia sa. Din aceeaşi categorie e şi lucrarea "Balansoarul", în care discuţia galantă dintre un bărbat şi o femeie este tratată în manieră impresionistă, cu toate razele şi umbrele ce cad asupra hainelor personajelor. Întoarcerea lui Renoir spre un stil mai tradiţionalist este ilustrată prin perechea de tablouri intitulate "Dans în oraş" şi "Dans la ţară", ambele prezentând un cuplu de dansatori în decoruri diferite. Fie că e vorba de nuduri, portrete sau peisaje, tablourile lui Renoir au drept element comun acea lumină caldă, de o dulceaţă infinită, care justifică eticheta ce i s-a dat, de pictor al bucuriilor vieţii. Dintre picturile sale aflate la Muzeul d’Orsay aş mai aminti: "Tinere fete la pian", "Tânără fată citind", "Maternitate" şi, mai ales, "Femei la scăldat", cu două personaje feminine ce par desprinse, prin formele lor, din operele lui Rubens.

Alţi doi impresionişti din grupul iniţial, alături de Monet şi Renoir, au fost Alfred Sisley şi Frédéric Bazille. Sisley, pictor de origine engleză născut în Franţa, a fost în primul rând un mare peisagist, atras, mai ales, de peisajele acvatice. A acordat o mare atenţie efectelor de reflexie ale cerului pe suprafaţa apei, aşa cum se vede din lucrările sale "Inundaţie la Port-Marly", "Canalul Saint-Martin" sau "Regate la Moseley". Bazille, care a murit la 29 de ani, în războiul franco-prusac, înainte ca impresionismul să-şi capete numele, a fost preocupat să încadreze personajele în peisaj, aşa cum reiese din portretul de grup intitulat "Reuniune de familie" sau din tabloul "Rochia trandafirie". Relaţia strânsă cu ceilalţi pictori din grupul său, pe care i-a sprijinit şi material, reiese şi din alte tablouri ale sale, cum ar fi "Atelierul lui Bazille", în care el apare alături de prieteni, sau portretul pe care i l-a făcut lui Renoir.

De-a lungul timpului, grupului de impresionişti i s-au alăturat şi alţi pictori, deşi nu toţi au urmat principiile lui Monet. Unul dintre aceştia este Edgar Degas, care, spre deosebire de ceilalţi impresionişti, nu picta în aer liber şi îşi alegea subiectele lucrărilor sale mai ales din lumea operei, a teatrului şi, mai ales, a balerinelor. Aşa stau lucrurile în cazul picturilor "Clasa de dans", "Dansatoare pe scenă", "Repetiţia unui balet pe scenă" sau "Orchestra operei". În "Familia Bellelli", Degas realizează un portret de grup al unor rude ale sale. El a acordat atenţie şi reprezentării nudului feminin, ca în lucrarea "Femeie scăldându-se", precum şi scenelor din viaţa celor de jos, ca în pictura "Călcătoresele", văzute, însă, mai mult cu un ochi amuzat. Cea mai tristă dintre lucrările sale pare a fi "Absintul", reprezentând un bărbat şi o femeie stând la masa unei cafenele, fără ca măcar să se privească, femeia având în faţă un pahar din băutura verde, nocivă, dar consumată mult de artişti. Spre sfârşitul vieţii, din cauza gravelor probleme de vedere, Degas s-a dedicat sculpturii, unele dintre lucrările sale fiind expuse, de asemenea, în muzeu.

Aflat şi el un timp alături de impresionişti, Paul Cézanne evoluează, treptat, spre un gen de pictură ce anunţă cubismul de mai târziu şi chiar pictura abstractă. În lucrarea "Achille Emperaire", Cézanne realizează portretul unui prieten al său, tot pictor, care, deşi diform din cauza nanismului de care suferea, îşi păstrează o înfăţişare plină de nobleţe. Fie că este vorba de peisaje, precum "Casa spânzuratului", de portrete, cum ar fi "Femeie cu cafetieră", de "Natură moartă cu mere şi portocale" sau de "Jucătorii de cărţi", picturile lui Cézanne au în comun aceleaşi culori aspre şi reci şi aceeaşi preocupare pentru geometrie, care face din el un precursor al cubismului.

Camille Pissarro, singurul pictor care a participat la toate cele opt expoziţii organizate de impresionişti, a fost un fel de patriarh al mişcării, datorită atât bărbii sale mari şi albe, cât şi relaţiilor cordiale pe care le-a avut cu majoritatea confraţilor săi. Fiind un mare admirator al lui Corot, Pissarro a pictat mai ales peisaje, sau tablouri în care anumite personaje feminine sunt bine integrate în cadrul natural, cum ar fi "Tânără fată cu băţ". În lucrarea "Femeie întinzând rufe", artistul adoptă stilul pointilist, pictura fiind formată din mici puncte de culori pure, alăturate între ele conform legilor complementarităţii şi contrastului culorilor.

Închei lunga prezentare a mişcării impresioniste cu o pictoriţă, Berthe Morisot, cumnată a lui Édouard Manet, care a realizat şi câteva cunoscute portrete ale ei. Berthe a pictat mai ales femei, copii şi scene familiale, cum ar fi: "Tânără femeie în toaletă de bal", "Tânără femeie pudrându-se" sau "Leagănul", în care face portretul surorii sale alături de mica sa fiică.

Pentru că tot l-am amintit mai sus, pointilismul este un curent derivat din impresionism, fiind cunoscut şi sub denumirea de divizionism, deoarece imaginea este divizată în numeroase puncte de culoare pură. Deşi tehnica a fost preluată şi de Pissarro, cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului au fost Georges Seurat şi Paul Signac. Seurat, cel care a iniţiat acest curent, pornind de la anumite principii ştiinţifice, a murit la doar 32 de ani, iar opera sa cea mai cunoscută este "Circul". Signac, care şi-a petrecut mare parte din viaţă la Saint-Tropez, are drept lucrări mai cunoscute "Femei la fântână", "Femeie sub lampă", "Femeie cu umbrelă" şi "Intrare în portul La Rochelle".

Impresionismul a influenţat radical pictura ce i-a urmat, apărând astfel termenul de postimpresionism, care desemnează multitudinea de curente artistice apărute în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Dintre postimpresionişti se detaşează net pictorul cu cele mai căutate opere aflate la Muzeul d’Orsay, Vincent Van Gogh. Olandez prin naştere, el şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Franţa, până când s-a sinucis din cauza nebuniei, la doar 37 de ani. Total lipsit de succes în timpul vieţii şi întreţinut de fratele său, Van Gogh a muncit enorm, realizând circa 2000 de opere, care, după moartea sa, au ajuns la preţuri astronomice, făcând din autorul lor unul dintre cei mai apreciaţi pictori din istorie. În muzeu, picturile sale sunt sorbite din priviri de majoritatea vizitatorilor, zona în care se află ele fiind, de departe, cea mai aglomerată. "Camera lui Van Gogh din Arles" aminteşte de locul în care Vincent l-a găzduit pe prietenul său, Gauguin, şi unde, după o ceartă cu acesta, şi-a tăiat o ureche. Autoportretul său din 1889, hipnotizant prin cromatica sa şi prin tuşele sale unduitoare din fundal, prezintă chipul îmbătrânit prematur al omului atins de boala sa gravă, ce avea să-l termine peste un an. "Portretul doctorului Gachet" prezintă chipul trist şi meditativ al celui care, în ultimul an de viaţă al artistului, i-a fost nu doar medic, ci şi prieten şi sfătuitor, el însuşi fiind un mare amator de artă. "Biserica din Auvers-sur-Oise", pictată în ultima lună de viaţă (interval în care a realizat vreo 70 de tablouri!), reflectă mai mult starea de spirit a autorului decât imaginea sa reală, contururile şerpuitoare ale zidurilor sporindu-i nota de ireal. Acelaşi stil inconfundabil, imposibil de încadrat în tipare, îl găsim şi în celelalte lucrări de aici, "Noapte înstelată pe Ron", "Italianca" sau "Portretul lui Eugène Boch", pictor belgian şi prieten cu Van Gogh.

Paul Gauguin, spirit aventuros şi prieten al lui Van Gogh pentru scurt timp, îşi are operele expuse alături de ale acestuia. Stilul său, caracterizat prin folosirea culorilor brute, contururi de culoare închisă foarte pronunţate şi tratarea antinaturalistă a subiectelor, va influenţa puternic pictura secolului al XX-lea. "Frumoasa Angèle", reprezentând o tânără în costum popular breton alături de o sculptură primitivă din Peru a stârnit dezamăgirea modelului său, din cauza stilului neconvenţional de a o portretiza. Mai pot fi văzute şi câteva autoportrete ale lui Gauguin, unul având în spate un Hristos răstignit de culoare galbenă, iar altul reprezentându-l cu pălărie în atelierul său. În ultima parte a vieţii, afectat de sifilis şi de consumul excesiv de alcool, Gauguin a părăsit Europa, căutând în Polinezia un paradis sălbatic şi pur, neatins de tarele societăţii occidentale. Femeile de acolo i-au servit drept muze în ultima parte a vieţii, precum în tablourile "Femei din Tahiti", "Şi aurul trupurilor lor" sau "Vairumati". Din această ultimă perioadă datează şi tabloul intitulat "Calul alb", realizat la comanda unui farmacist care a refuzat să-l mai cumpere, întrucât calul era, de fapt, verde.

Principiile enunţate de Gauguin au fost urmate de grupul intitulat "Nabis", ceea ce în ebraică înseamnă "Profeţii". Dintre operele create de acest grup, prezente în muzeu, pot enumera "Talismanul" de Paul Sérusier, numită aşa deoarece a fost un adevărat simbol pentru "Nabis", "Crepuscul" ("Partida de croquet") de Pierre Bonnard, inspirată de arta japoneză, "În pat" de Édouard Vuillard, pictată doar într-o singură culoare, maro, cu nuanţe diferite, sau "Muzele" de Maurice Denis, al cărei decor îţi dă o impresie de ireal.

Alt pictor postimpresionist a cărui viaţă l-a transformat în personaj de film a fost Henri de Toulouse-Lautrec. Născut într-o familie aristocratică, el a suferit de o boală provocată de consangvinitatea părinţilor săi, care erau veri primari. Din cauza acestei boli, picioarele sale nu i-au mai crescut, astfel că el a rămas cu o înălţime de 1,52 metri. Şi-a petrecut anii cei mai prolifici în Montmartre, fiind un obişnuit al cabaretelor de acolo, cum ar fi Moulin Rouge. A murit la doar 37 de ani, din cauza alcoolismului şi a sifilisului. Avându-l drept model pe Degas, Toulouse-Lautrec a pictat, mai ales, scene inspirate din viaţa localurilor de noapte pe care le frecventa şi cărora le picta afişele. Dintre tablourile sale aflate la muzeu, aş aminti "Patul", reprezentând două personaje dormind alături, "Găteala", în care o balerină se pregăteşte pentru reprezentaţie, "Jane Avril dansând" sau "Femeia-clown Cha-U-Kao", înfăţişând două dintre vedetele de la Moulin Rouge.

Pictura naivă este reprezentată prin Henri Rousseau, poreclit Le Douanier, adică Vameşul, asta fiind ocupaţia sa de bază. În muzeu există câteva dintre lucrările sale, cum ar fi "Războiul" sau "Îmblânzitoarea de şerpi", care, dincolo de aspectul lor copilăresc, sunt pline de semnificaţii profunde.

Henri Matisse, iniţiatorul fauvismului, curent ce s-a individualizat prin folosirea unor culori aprinse pentru a trezi emoţiile privitorului, are un singur tablou aici, "Lux, calm şi voluptate", în care, cu un stil apropiat de al pointiliştilor, reprezintă un grup de femei care se scaldă.

În ceea ce priveşte sculptura, mă voi limita să-i amintesc doar pe principalii artişti şi câteva dintre operele lor expuse aici. Auguste Rodin, cel mai mare dintre sculptorii francezi moderni, are aici câteva portrete, cum ar fi cele ale lui Victor Hugo, Balzac, Puvis de Chavannes sau Jules Dalou. Alte lucrări ale sale mai sunt "Sfântul Ioan Botezătorul", "Bellona", zeiţa războiului, "Gânditoarea", un portret al iubitei sale, Camille Claudel, sau "Ugolino", un grup statuar din ipsos, înfăţişându-l pe acel nefericit personaj al lui Dante, silit de foame să-şi mănânce copiii morţi.

Aimé-Jules Dalou, adept al realismului, a realizat portretele lui Lavoisier şi La Fayette, "Republica", reprezentată nud, "Cititoarea", precum şi opere cu tematică socială, precum "Marele Ţăran", înfăţişat în timp ce îşi ridică o mânecă, "Culegătoarea de spice", operă inspirată de Millet sau "Spărgătorul de piatră".

Jean-Baptiste Carpeaux a realizat o altă versiune a lui "Ugolino", alegoria "Dansul", construită pentru a împodobi faţada Operei Garnier, "Cele patru părţi ale lumii susţinând bolta cerească", comandată pentru Fântâna Obsevatorului.

Muzeul deţine şi multe alte sculpturi, aflate mai ales pe aleea centrală de la parter, dar şi la etajul II. Tot la etaj se află şi o sală de festivităţi splendid amenajată, un restaurant, multe săli mobilate în stil Art Nouveau. În concluzie, Muzeul d’Orsay este un adevărat templu al frumosului şi eleganţei, care îţi ia cam jumătate de zi pentru a-l vizita în întregime, operele se bucură de cele mai bune condiţii pentru a putea fi admirate, singurul regret fiind acela că nu sunt permise fotografiile.

La ieşirea din muzeu, am avut timp pentru a admira statuile aflate în faţa sa. Cele mai cunoscute sunt statuile celor şase continente, reprezentate prin şase femei, realizate pentru Expoziţia Universală din 1878 şi plasate iniţial pe terasa Palatului Trocadero. Mai sunt, de asemenea, statuile din bronz ale unor animale: un cal, un rinocer şi un elefant. În clădirea alăturată, a cărei faţadă e împodobită de portretele clor doi împăraţi pe care i-a avut Franţa, Napoleon I şi Napoleon al III-lea, se află Muzeul Legiunii de Onoare, pe care, însă, nu l-am mai vizitat.

Continuare: vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 6414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI