Casa-muzeu “A. S. Pușkin”

@iulianic:

Dacă ai vrut să faci o glumă, să știi că nu ți-a reușit, ai făcut o glumă proastă!

Cu chestia asta nu e cazul să glumești, e destul că există tot felul de dodoni și alte „neamuri” proaste care abia așteaptă astfel de ocazii!

@Costi:

Chiar nu înțeleg ce vrei să spui. Poate ar fi bine să explici un pic. Eu nu am încercat să fac nici un fel de glumă. Nici bună și nici proastă. În general, nu-mi plac articolele care tratează subiectele în glumă. Transcriind acel text n-am vrut decât să-i ajut pe cei care - eventual - vor privi fotografia și se vor întreba ce scrie acolo. Cunosc destui oameni care deși știu bine limbi străine, nu cunosc deloc literele slavone.

Pentru "tot felul de dodoni și alte „neamuri” proaste care abia așteaptă astfel de ocazii", în eventualitatea că nu știu, menționez că limba moldovenească - cea în care este scris textul din cea de-a doua placă informativă - este de fapt limba română scrisă cu litere slavone, adică rusești. Așa era pe vremea când Basarabia făcea parte din URSS, respectiv în momentul în care s-au scris și s-au montat acele plăci pe Casa Pușkin din Chișinău. Așa a rămas și acum chiar dacă Basarabia a trecut de mult la grafia latină.

Mai trebuie să adaug ceva pentru a se înțelege clar că nu mi-a stat în intenție să fac vreo glumă?

Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.

@iulianic:

E clar că nu ai înțeles [...]

Spui că

Văd că în primul rând nu ai înțeles un fapt totuși evident: nu există limbă moldovenească!

Că este scrisă cu caractere latine sau cu caractere chirilice, limba română tot română rămâne. Ea nu se transformă în altă limbă!

De altfel, țin să-ți amintesc faptul că, vreme de vreo 400 de ani, limba română s-a scris cu caractere chirilice peste tot, nu doar în Moldova de peste Prut.

Motivele sunt binecunoscute.

Faptul că o limbă se scrie cu anumite caractere sau altele nu schimbă esența acelei limbi.

De exemplu, coreenii au renunțat a mai scrie cu idiograme și au adoptat un alfabet propriu. Asta înseamnă că folosesc altă limbă?

Ceeea ce vrei tu să spui că ai făcut este nu „să transcriu în românește inscripția moldovenească”. Ceea ce ai făcut a fost de fapt transliterația din scrierea chirilică în cea cu caractere latine a unei exprimări în aceeași limbă: limba română!

În esență, repet: ceea ce nu ai înțeles este că NU EXISTĂ LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ!

Un text minunat, scris elegant și foarte ușor de citit, cu superbonus special de la mine. Muzeul este frumos, dar nu știu de ce, mi s-a părut cam rece, în ciuda obiectelor personale care au aparținut poetului. Poate este o impresie falsă. Mă întreb dacă Puskin ar fi trait 3 ani la București, i s-ar fi acordat aceeași atenție. Astea sunt speculații, iar Chișinăul nu este București. Chiar înainte de a citi comentariile lui @Costi m-am întrebat ce vrea să zică expresia ”Îmi permit să transcriu în românește inscripția moldovenească”. Văzând fotografia cu inscripția cu caractere ”sovietice”, dar scrisă în dulce grai moldovenesc, m-am lămurit. @Costi are dreptate să se ofenseze în privința ”limbii moldovenești”, dar nu despre așa ceva este vorba. Eu cred că @iulianic-ei nici nu i-a trecut prin minte să se refere la o așa zisă ”limbă moldovenească” ci la faptul că această înscripție are ceva autentic moldovenesc în ea: se găsește în Moldova sovietică (probabil e instalată înainte de 1990), e scrisă cu caractere sovietice și e în grai moldovenesc.

Mutat în rubrica "Muzeele Chișinăului, CHIŞINĂU" (nou-creată pe sait)

@Costi: Nu mi-ai spus nimic în plus față de ceea ce știam. Înțeleg că te preocupă mai mult forma decât fondul, esența. Dar AFA nu e un colocviu, aici nu facem dizertații și nici nu vrem să devenim doctori în vreo știință.

Eu știu doar că pe vremea când exista RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - în scriere se foloseau caracterele rusești. Copiii basarabeni aveau manuale în "limba moldovenească". Așa fusese numită atunci, ea fiind în esență limba română (influențată într-o oarecare măsură de limba rusă), scrisă cu caractere rusești. Tânăra generație nu știa și nu era învățată altfel. Pentru a coresponda prin scrisori cu verii mei, eu am învățat caracterele rusești de cum am luat creionul în mână (cu mama, acasă), iar când mergeam în Basarabia făceam schimb de știință de limbă cu verii și chiar cu unchii mei. Era un joc, un amuzament care la vremea aceea le-a folosit atât lor, cât și mie. Legat de scriere, eu îi învățam literele latine, iar ei îmi corectau scrisul cu caractere rusești în special când era vorba de folosirea "semnului moale", a "semnului tare" sau a literelor care au ca echivalent în română un grup de litere.

Mai târziu, acasă, tata (care nu cunoștea caracterele rusești) mă punea să-i descifrez "Regulamentul organic" - legea promulgată în 1831-1832 de autoritățile imperiale rusești în Țara Românească și în Moldova. Și acum păstrez acest document istoric - scris în română cu caractere rusești - pe care tata mi l-a lăsat la moartea lui.

Ne-am îndepărtat cam mult de Casa-muzeu "A. S. Pușkin" din Chișinău așa încât cred că ar trebui să punem punct.

@Lucien: M-am referit chiar la "limba moldovenească" pentru că așa era numită limba vorbită și scrisă atunci în RSSM. Nu fac referire la faptul că sunt sau nu sunt de acord cu această denumire, ci mă refer la realitatea momentului. Am fost de multe ori în Basarabia pe vremea când era RSSM. Asta era realitatea atunci. Că lingviștii contestă... asta e treaba lor.

În legătură cu muzeul... Casa-muzeu Pușkin a luat ființă pentru că rușii erau interesați de sovietizarea Basarabiei. Ei au făcut acest muzeu în 1948 aducând de peste tot obiecte care amintesc de Pușkin. La început muzeul avea doar câteva exponate. Câțiva ani mai târziu era deja împărțit în trei secțiuni: "Pușkin înainte de venirea în Moldova", "Pușkin în Moldova" și "Pușkin după plecarea din Moldova". După ultima reorganizare accentuează pe "Pușkin în Moldova". Te-ai întrebat câte obiecte personale i-or fi rămas lui Pușkin în casa din Str. Pruncilor când el a locuit acolo numai două luni?

Mai mult decât orice, mie mi-a plăcut casa construită tradițional (parcă eram într-un muzeu al satului) și expunerea ghidei locale care avea un grai... ca uns. Moldovenesc din Basarabia.

Mulțumesc pentru aprecieri și pentru ecou!

@iulianic: Îmi pare rău că nu ai înțeles esența. ”Realitatea„ de atunci a ”limbii moldovenești” era o fabricată, o idee tendențioasă, înventată în scopuri politice. Și eu am legături suficiente cu limba și civilizația rusă și cu populația moldoveană (românească) de dincolo de Prut. Din copilărie, la televizor (când mulți aveau antene spre ”ruși”), mi se păstrează foarte viu și dureros pe retină imaginea trupelor armatei roșii ovaționate la Chișinău pentru-că ”au eliberat poporul moldovean de sub jugul românesc”. Pare hilar pentru unii, dar exact așa scria. Aceasta a fost (și este!) propaganda murdară sovietică și căreia nu vreau în niciun fel să-i fac jocul. ”Stalin și poporul rus / Libertate ne-au adus! ”

@Lucien: Hai să n-o dăm pe politică pentru că chiar nu este locul ei aici. Cine a vrut a observat că atât în articol, cât și în ecouri am ocolit cât am putut acest subiect delicat. El este pentru alții, nu pentru noi, aici. Dacă ne-am referi la situația Basarabiei din vremea când era RSSM, aș putea povesti mult mai multe atât din cele relatate de ghida de la muzeu, cât și din cele constatate de mine personal și de familia mea trăind - chiar dacă numai parțial - în miezul fenomenului. Cum, dracu' să nu fi înțeles -să nu știu chiar - că "limba moldovenească era fabricată… "? Am spus doar că

Cu tine și cu @Costi am încheiat acest subiect.

@All: Dacă doriți să scrieți un ecou, vă rog să ne limităm la subiectul articolului: Casa-muzeu "A. S. Pușkin" - Chișinău.

Urmăresc serialul tău despre excursia în Basarabia și mi se pare foarte reușită, cîteva zile pline, ați văzut de toate, din nord în sud. Iar viața oamenilor de acolo pare mai liniștită, mai simplă, mai naturală. E de luat în calcul în mod serios o vizită peste Prut. Știu că nu mai e ceva inedit, că mulți deja au făcut cel puțin o vizită, dar eu (și foarte mulți alți români) încă nu am ajuns pe acolo.

Acuma că am scris ceva la subiect, pot să trec la ce bazaconii voiam de fapt să înșir

Ca tot omu, știam încă de prin liceu cîntecul lăutăresc La Șalul cel negru (varianta Siminică). Tot ca tot omu, habar n-aveam că există o poezie cultă, scrisă de Pușkin, cu titlul ăsta. Abia peste niște ani, după apariția internetului, am dat peste poezia lui Pușkin și mi s-au revelat astfel niște fațete ale muzicii lăutărești. Mi-am dat seama că și arta cultă inspiră folclorul, nu numai invers, cum îndeobște părea să fie cazul din ce învățam pe la școală despre Enescu, Eminescu, Creangă etc. Că, de fapt, pînă la urmă, orice creație, dacă e plăcută, devine populară, indiferent de statutul anonim sau nu, colectiv sau nu, al autorului, și dacă e populară e a tuturor, fiecare e liber să o modifice și să o transmită mai departe. (Paranteză – oricum aveam impresia despre muzica lăutărească că este o preluare în cheie urbană, uneori mai naivă poate, a folclorului rural – dar impresia asta cred acum că e eronată). Probabil că poezia lui Pușkin, avînd toate elementele unei drame de amor, a unei opere tragice, ba chiar a unei telenovele de mai tîrziu, adică ingrediente care nu dau greș niciodată, a fost repede îndrăgită de popor, a circulat prin toate mediile și a fost repovestită sub forma acelui cîntec lăutăresc.

Și unde se vede limita înțelegerii populare? Fix la titlu, la „problema șalului”. Șalul, unic obiect rămas de la iubită, obiectul (simbolic) declanșator al amintirilor și regretelor, păstrat însă tocmai din aceste motive, pentru a aduce mereu aminte, pentru a salva o bucată din fericirea de odinioară, nu prea a fost înțeles de lăutarul român. Care o fi treaba domle cu șalul? Ce se petrece „la” șalul ăla negru? În cîntecul lăutăresc, versurile urmăresc aceeași idee, singura „ratare” e treaba cu șalul, care a fost preluat ca și cum ar fi vorba de un han sau o cîrciumă unde s-au desfășurat evenimentele. Nu mai zic că astăzi chiar există cîrciumi cu numele astea. Și toate astea din cauza traducătorului, care a început poezia cu prepoziția „la” și i-a băgat în ceață pe lăutari, care la muzică se pricep, la literatură pesemne mai salcîm Și pe discuri, șalul e scris cu majusculă, deci e nume propriu.

Ori asta, ori e o mare coincidență, să chiar fi existat o cîrciumă cu numele ăla (poate inspirată de poezie), de unde a pornit cîntecul. Dar mă îndoiesc. Nu am studiat academic chestiunea, nu știu cînd a fost tradus Pușkin prima oară la noi, cînd și unde a apărut melodia, e doar o observație firească, la momentul la care am avut cunoștință și de cîntec, și de poezie; m-a frapat asemănarea versurilor (și „coincidența” titlului) și ruptura de sens cînd vine vorba de șal. În plus, versurile au aceeași metrică, iar astfel se explică și nonsensul primului vers din cîntec („la Șalul cel negru iubeam... ”, cum adică iubea la Șalul cel negru? Iubirea era limitată la locul ăla?).

De remarcat și că lăutarul român a eliminat patologicul din poveste, nu merge să cînți despre omoruri la cîrciumă. S-a limitat la a intona o poveste tristă de dragoste.

Așa că iată cum Pușkin a contribuit mai mult decît ne-am fi gîndit la folclorul românesc de șpriț. Cîți răniți din dragoste nu or fi băut pe melodia asta de-a lungul anilor... numa io știu vreo cîțiva. Mai ales la vîrstele tinere, cînd totul e luat în tragic, gata, nimic nu mai are sens, ce viață tristă am avut, văleu.

Aceeași temă, infidelitatea răzbunată, rememorată prin contemplarea unui obiect, de data asta cu rol mai direct în poveste se găsește în melodia „Bricheta lui Fănel” a lui Mircea Vintilă, pe versuri de Cătălin Țârlea (sau poate mai corect era să zic invers, în poezia lui C. Ț., pusă pe note de M. V.). Și în multe alte opere, evident, dar eu pe astea le văd mereu împreună. Bricheta lui Fănel e varianta modernă a șalului cel negru. Cel puțin eu fac asocierea asta de cîte ori o ascult.

M-am pornit să scriu toate astea fiindcă ai pomenit în review de „Șalul negru”. Care, iată, e scris la Chișinău, deci cu mari șanse să fi circulat de atunci printre români.

@abancor: Foarte interesantă completarea ta și-ți mulțumesc pentru acest ecou! Mi-a făcut mare plăcere să-l citesc. E interesant cum s-a ajuns de la "Șalul negru" al lui Pușkin la cântecul lăutăresc interpretat cu atâta suflet de Siminică. Trebuie să fi fost o îndelungă și complicată metamorfoză. Se știe că și lui Pușkin îi plăceau petrecerile cu lăutari și țiganii superînamorați. Chiar el a fost îndrăgostit lulea de Zamfira, o țigancă frumoasă care trăia cu șatra ei în preajma satului Dolna unde Pușkin a petrecut două luni într-o vară. Îmi amintesc de faptul că ghida de la muzeu a specificat în treacăt că Zamfira ar fi sfârșit ucisă de țiganii ei. Dar cât e adevăr și cât legendă în toate astea… nu am de unde ști.