Muzeul Wallraf-Richartz, casa artelor frumoase din Kőln

TIPĂREȘTE

Într-o carte poştală decolorată, cumpărată din târgul de vechituri din Kőln, am găsit o clădire cu o alură mai mult elegată decât impunătoare, deşi dimensiunea fațadei i-ar fi permis aura dominatoare. Probabil sub penița arhitectului delicatețea s-a substituit grandorii şi robusteții, permițând realizarea unui încântător edificiu. Era Muzeul Wallraf-Richartz, muzeul care poseda un patrimoniu important chiar înainte de a avea propriul sediu.

În anul 1824, prin testamentul lui Franz Ferdinand Wallraf, o uriaşă colecție cuprinzând picturi şi gravuri, cărți şi monede, altare de biserică şi obiecte de cult a intrat în posesia oraşului Kőln. Dar banii pentru construcția unei clădiri care să o adăpostească au fost obținuți abia în 1854, când un alt „colognez”, Johann Heinrich Richartz, a donat 100 000 de taleri.

Astfel, pe locul unei foste mănăstiri minorite, urmând planurile arhitectului Josef Felten, este ridicat primul muzeu al oraşului. Şi muzeul s-a dovedit a fi cu adevărat al cetățenilor Kőln-ului, el beneficiind de multe donații şi împrumuturi din partea acestora. Achizițiile au adus opere ale vechilor maeştri flamanzi, ale impresioniştilot francezi, dar şi ale nou-apăruților suprarealişti. Însă anii regimului național-socialist au venit cu uriaşe pierderi prin confiscarea unor lucrări de Picasso, Munch, Gaugain, considerate de propaganda vremii "artă degenerată", apoi repetatele bombardamente au distrus în 1943 frumoasa clădire.

În vremurile care au urmat războiului donațiile, anonime sau sub lumina reflectoarelor, au continuat totuşi. Josef Haubrich şi-a cedat în 1955 colecția sa unică de lucrări ale expresioniştilor şi moderniştilor germani.

Cum operele deținute erau într-un număr foarte mare se hotărăşte scindarea şi 1976 este anul când se deschide Muzeul Ludwig, acesta urmând a prezenta arta modernă şi contemporană. Noul mileniu aduce o nouă ofertă generoasă, omul de afaceri elvețian Gérard J. Corboud, a cărui soție era originară din Kőln, "împrumutându-şi pentru eternitate" colecția sa dedicată impresioniştilor şi post-impresioniştilor, o colecție cuprinzând tablouri de Alfred Sisley, Auguste Renoir, Paul Gaugain, Gustave Caillebotte, Eugene Boudin şi lista poate continua.

În ianuarie 2001 actualul edificiu al Muzeului Wallraf-Richartz este inaugurat, arhitectul fiind Oswald Mathias Ungers. În mijlocul "oraşului vechi", înconjurat de clădiri care vor să amintescă de Kőln-ul de odinioară, noul sediu al muzeului nu face notă discordantă prin stilul său arhitectonic modern. Poate şi pentru că cel care l-a creat se afla în al şaptelea deceniu de viață şi era un iubitor al cubismului, nu al formelor extravagante, al proiectelor futuriste.

Vizita obişnuită poate începe cu primul nivel, care găzduieşte pictura veche. O multitudine de icoane şi părți din altare având vechimea de multe secole îți relevă scene din viața lui Isus sau a sfinților. Pictorii evului mediu au dezvoltat o tehnică spectaculoasă decorându-şi icoanele cu un fundal auriu sau înzestrându-şi personajele sacre cu aure strălucitoare.

Inspirate după picturile de la curtea Franței, aşa cum a fost la modă pentru o lungă perioadă, doua aripi ale unui altar realizat în jurul anului 1300, ilustrând pe sfântul apostol Petru şi sfântul evanghelist Pavel, sunt cele mai vechi lucrări pe lemn aflate în muzeul colognez. Arta se răspândea cu uşurință profitând de mobilitatea oamenilor cu bani, dar şi a artiştilor. Aflați la întretăierea drumurilor dintre Franța, Burgundia şi Tările de Jos artiştii din Kőln au adoptat idei şi tehnici diverse, însă şi ei au fost sursă de inspirație pentru alți pictori.

Stefan Lochner, poate cel mai cunoscut meşter local, a îmbinat spiritul flamand cu credința germană şi a folosit aproape toate culorile pe care ştiința din epoca medievală le putea obține. A rezultat o serie de lucrări cu tematica religioasă în care ies în evidență delicațetea figurilor şi coloritul viu. Chiar marele Albrecht Dűrer, sosit la Kőln în 1520 pentru două săptămâni, a cheltuit 5 monede de argint pentru a putea vedea "Altarul sfinților patroni ai oraşului" al lui Lochner.

Dincolo de puritatea artei, picturile galeriei medievale sunt şi mărturii ale unor timpuri tulburi, cu masacre, epidemii, persecuții religioase. Aici legendele devin pagini din cartea de istorie, amintirile revin în veşminte noi, realitățile se metamorfozează în file de cronici. Barholomaus Bruyn cel Bătrân, un alt pictor din oraş, îl portretizează pe primarul urbei Arnold von Brauweiler, Hans Cranach, membru al unei celebre familii de pictori, îl înfățişează pe prințul Johann Georg de Brandenburg, iar mai faimosul Lucas Cranach cel Bătrân prezintă o Marie Magdalena cu eleganța şi distincția unei prințese. Deşi socotiți doar nişte meştesugari, pictorii erau de fapt autori de memorii.

Următorul etaj este dedicat barocului, cu rivali şi prieteni, cu maeştri şi ucenici. Ca aproape fiece muzeu respectabil şi Wallraf-Richarz se mândreşte cu lucrări semnate Peter Paul Rubens. Una dintre ele, intitulată "Junona şi Argus", este de fapt o scenă sângeroasă în care Junona ia ochii unui Argus decapitat de Mercur şi îi depune pe coada păunului pentru o întrebuințare ulterioară. Subiectul este mitologic şi ireal, interpretarea este crudă şi medievală, prezentarea barocă şi senzuală. Iar copilaşii bucălați, păunii înzorzonați şi mai ales doamnele care-şi arată dezinvolt nurii stabilesc cu precizie perioada în care s-a născut lucrarea. O alta pânză a aceluiaşi Rubens reia o temă ades abordată de artiştii vremii, "Madonna şi pruncul", în care drept modele i-au servit soția a doua, mult mai tânara Helena Fourment, şi fiul Frans.

Flamanzii sunt bine reprezentați la Wallraf, în general nume cunoscute, întâlnite mereu prin muzeele mari. Anthonis van Dijk este prezent cu "Jupiter deghizat în satir seducând-o pe credula Antilope", un pretext pentru a dezvălui frumusețea formelor feminine, iar Frans Hals cu portretele unei doamne şi unui domn, olandezi puritani, deşi zâmbetul domnului ar indica şi altceva. Jacob Jordaens prezintă o dramatică "Crucificare", comandă din partea familiei Putz din Kőln, iar Jan Steen "Samson şi Dalila", un tablou specific cu multe personaje şi multe idei, unde oamenii joacă însă roluri secundare, protagoniştii numindu-se Prostie, Vanitate, Desfrâu. Jan van Goyen semnează câteva peisaje foarte olandeze, unde impresionează cerul înnorat cu nuanțele sale de la albastru pal la plumburiu, iar Rembrandt, care nu putea lipsi din această selectă reuniune, ultimul său autoportret, în care bătrânul falit, adulat şi invidiat de contemporani, apare cu un zâmbet misterios.

Ultimul etaj este etajul meu preferat, aici fiind impresioniştii. Auguste Renoir aduce peisaje din Franța ("Malurile Senei la Rueil", "Villeneuve-les-Avignon "), iar Alfred Sisley din Anglia ("Pod la Hampton Court") şi Ţara Galilor ("Golful Langland"). Camille Pissarro uită de grija unei familii numeroase pictând la Pontoise un conac şi o livadă văzută în lumina asfințitului, iar Gustave Caillebotte, cu gândul la pânzele colecționate de la prietenii şi colegii săi, surprinde câmpurile din Cermevillers şi rufe puse la uscat de o gospodină pe malul Senei. Sena, râul atât de iubit de francezi apare iarăşi la Paul Signac cu un peisaj de lângă Courbevole şi la Paul Gaugain cu Port de Grenelle.

Apele au constituit un laitmotiv pentru impresionişti şi post-impresionişti, Eugene Boudin imortalizand țărmul mării la Trouville şi Kerhor, iar neliniştitul Vincent van Gogh podurile din Arles şi Clichy. Un perete dintr-o încăpere mai mică ocupă "Nuferii" lui Claude Monet şi în mijlocul sălii centrale, înverzită de timp, "Epoca fierului" modelată de August Rodin atrage la fel de mult vizitatorii.

Desigur inventarul uriaş al muzeului cere ca operele să fie expuse pe rând, astfel că am reuşit să văd o sculptură a românului Brâncuşi doar o dată în şase ani. Dar de fiecare dată am fost acaparat de alte şi alte creații, am fost fermecat de modul în care ei, vrăjitorii artelor plastice, s-au apropiat de noi, oamenii de rând. O vizită la Kőln nu poate fi completă fără o trecere pe la Muzeul Wallraf-Richarz, locul care ne povesteşte despre vremurile când spunând "arte frumoase" făceai un pleonasm.

Să aveți un drum drumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1077 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI