Muzeul Argintăritului (Ioanina)

TIPĂREȘTE

În timp ce proiectam excursia noastră balcanică din vara ce tocmai trecu, mi-a atras atenția informația despre proaspăta inaugurare, în septembrie 2016, a Muzeului Argintăritului din Ioanina. Și, la fața locului fiind, ne amintim și nu putem rata să-l vizităm!

V-am povestit deunăzi despre obiectivele turistice din cetatea Ioaninei, pe care le-am admirat pe îndelete într-o frumoasă dimineață de iulie. Muzeul Argintăritului se află în bastionul vestic a citadelei de pe acropola sud-estică, numită și Iç Kale. Niște oameni deștepți și patrioți au avut deci ideea de a reabilita vechea structură din piatră, cu două niveluri, precum și clădirea alăturată, în care ființa cândva bucătăria și să amplaseze aici acest modern și fascinant muzeu!

Ca și în cazul Muzeului Bizantin, Moscheei Fetiyie și Tezaurului, ne trezim că suntem singurii vizitatori, ceea ce ne convine de minune. Plătim biletele (3 euro de căciulă) și pozăm pentru voi programul muzeului. Primim și o broșură cu câteva explicații (în limba engleză) și cu planul expoziției pe cele două niveluri.

Vizita începe, desigur, de la parter. Primul care ne întâmpină este un uriaș tabel cu repere istorice, începând cu 1430, anul cuceririi Epirului de către otomani, continuând cu răscoala din 1618 a lui Dionisie Filosoful, ce a fost crunt înăbușită și a dus, printre altele, la abolirea drepturilor creștinilor de a deține pământuri, făcându-i pe aceștia să se reorienteze „profesional” către meșteșuguri și comerț. Nu avea cum să lipsească nici Ali Pașa din această enumerare, subliniindu-se faptul că sub domnia sa, Ioanina devenise cel mai mare centru urban de pe teritoriile grecești. Anul 1822 aduce două evenimente notabile: moartea lui Ali Pașa, căzut în dizgrația Sublimei Porți cu 2 ani în urmă, timp în care a fost continuu vânat de aceasta și epidemia de ciumă, în urma căreia au pierit mii de oameni.

Astfel că în anii ce au urmat au apărut grave disfuncționalități în organizarea breslelor care, împreună cu distrugerea Kallarytes-ului (alt centru important de prelucrare a metalelor prețioase) în urma unei răscoale, au făcut ca mulți meșteșugari să emigreze spre tărâmuri mai pașnice (Zante, Corfu, Țările Române sau marile capitale europene). Cei care au rămas au încercat cu disperare să se reorganizeze și chiar le-a reușit într-o oarecare măsură, având în vedere că în 1839 breasla argintarilor număra nu mai puțin de 26 de magazine de desfacere în Ioanina. Anul 1869, când din marea piață a orașului a rămas doar cenușa în urma unui incendiu, a reprezentat începutul sfârșitului (definitiv) al breslelor. La începutul sec. 20, după eliberarea Greciei de sub otomani, accentul a fost pus pe păstrarea și transmiterea tradiției prelucrării metalelor prețioase, așa că în 1930 s-a înființat o școală de argintari care a funcționat timp de 10 ani. În prezent, „povestea merge mai departe”, Ioanina este considerată încă o expertă în domeniu, peste tot sunt magazine cu bijuterii de excepție (nu e vina lor că pentru mine sunt tot un fel de muzee! :) ).

În prima sală, care este un fel de antecameră a muzeului, se află un ecran imens pe care rulează un film despre prelucrarea argintului. Suntem destul de presați de timp și nu stăm să-l vizionăm cap-coadă, ci ne continuăm explorarea. Prima sală tematică se cheamă „Unde și când”. Sunt afișate hărți și explicații ample, din care aflăm că în zonă principalele centre de prelucrare a metalelor prețioase au fost Ioanina, Kallarytes, Arta, precum și recentele noastre „cunoștințe”, Gjirokastër și Moscopole, pe teritoriul Albaniei de azi. Când? Din cele mai vechi timpuri, dar apogeul artistic s-a produs în sec. 18-19, datorită cererii din ce în ce mai ample care venea din partea Bisericii (inclusiv din Moldo-Valahia), dar și din partea armurierilor din Golful Kotor.

Următoarea sală are denumirea „De unde?” și aici ne sunt prezentate informații despre minele de argint, dar și despre reciclarea obiectelor vechi. Un pas important în revirimentul acestui meșteșug s-a petrecut la începutul sec. 15, când au început a fi reexploatate în Europa de Vest minele de argint abandonate anterior. Un pas și mai important a fost apariția în 1556 a unei cărți numite De Re Mettalica, de fapt un manual ilustrat ce aduna toată experiența meșterilor germani în contextul progresului tehnologic câștigat între timp prin utilizarea mașinăriilor și a forței hidraulice. Sultanul Suleiman Magnificul a luat aminte și a dispus ca de îndată să fie preluate aceste inovații, primul centru beneficiar fiind Siderokafsia din Halkidiki, în a doua parte a sec. 16. Inițial au fost aduși aici muncitori germani, dar mai apoi noile inovații tehnologice s-au răspândit în tot Epirul.

Abia în 1865 s-au redeschis minele de argint din Lavrion, în sudul Atenei, dar e bine de știut că extragerea argintului din minereu era laborioasă și scumpă, fiind mai degrabă excepția decât regula. În perioada preindustrială, aurul și argintul proveneau mai ales din reciclarea obiectelor vechi. Pur și simplu, existau meșteri itineranți care umblau din sat în sat și adunau astfel de obiecte, metodă care a funcționat cu succes până pe la jumătatea sec. 20. În ceea ce privește extragerea metalelor prețioase din minereu, metoda care se folosea era așa-numita cupelație. Aceasta constă în încălzirea minereului într-o cupă poroasă și îngustă numită cupel, peste care se aplică un jet puternic de aer, ce oxidează celelalte metale (plumb, cupru, fier), în timp ce argintul sau aurul se separă și curg prin porii cupelului sub forma unor bobițe de metal topit. Întreg procesul este exemplificat pas cu pas, cu poze și explicații lămuritoare, precum și cu mici recipiente ce conțin de la bucăți de minereu până la bobițe albe de argint de dimensiuni diferite.

Trecem la sala următoare, care se cheamă „Cum?”. Aici aflăm despre diferitele metode de prelucrare a argintului, care nu s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului. Se știe că una dintre proprietățile argintului este maleabilitatea sa, astfel că prelucrarea pornea mereu de la un lingou de argint (ale cărui dimensiuni erau în funcție de mărimea obiectului în care trebuia să se transforme), care era bătut cu ciocanul pe o nicovală, începând din mijloc și continuând spiralat spre periferie. Logic, această metodă de prelucrare se cheamă ciocănire. O variantă este reliefarea, pentru care se foloseau tot felul de scule, etalate frumos pe o panoplie. În timpul lucrului, pe măsură ce argintul se întărea, obiectul respectiv se încălzea de câte ori era nevoie pentru a se înmuia și a se prelucra mai ușor. La final, se scufunda într-o soluție de acid sulfuric pentru a se albi.

Turnarea în forme (la început confecționate din piatră, apoi din lut) este una dintre cele mai vechi și mai ieftine metode de prelucrare a argintului. Metalul topit ocupa cavitățile prestabilite din interiorul matrițelor, iar după răcire, obiectele respective erau curățate și lustruite. Altă metodă de decorare era gravarea, care se făcea fie prin incizarea modelului pe suprafața obiectului folosind tot felul de chestii ascuțite, fie cu ajutorul acidului nitric: obiectul era parțial acoperit cu ceară sau lac, rezistente la acid, apoi era imersat în soluția corozivă care „ataca” tocmai părțile neacoperite.

Ajungem și la secțiunea dedicată filigranului, ceea ce îmi aduce un zâmbet larg pe față, căci mă înnebunesc după bijuurile din argint filigranat (cel puțin în teorie!). Termenul vine din latină, prin combinarea a două cuvinte: filum (fir) și granum (grăunte). Metoda se bazează pe altă proprietate a metalelor prețioase, ductibilitatea, cu alte cuvinte capacitatea lor de a fi trase în fire. Din fotografiile expuse rezultă că se proceda cam la fel și în sec. 17, și în sec. 20. Vorba poetului: „toate vechi și nouă toate... ”. Sârma de argint se subția până la un diametru de 0,02 mm, apoi din ea se executau tot felul de obiecte. Admirăm fotografii, dar și exemplificări concrete în diferite stadii de execuție.

Interesantă mi se pare însă tehnica de prelucrare numită savati, n-am știut despre ea nimic până acum. Italienii îi zic niello (din latinescul nigellum, adică ciment negru), deși se pare că patentul îl dețin mai degrabă arabii. Obiectul de argint se gravează adânc (cu modelul dorit), apoi în depresiuni se toarnă un aliaj negru ce conține sulfuri metalice (de argint, cupru și plumb). Prin încălzirea la temperaturi mari (peste 1000 grade Celsius), aliajul respectiv se încorporează. După răcire, obiectul respectiv este lustruit și... gata! Smălțuirea reprezintă acoperirea parțială cu diferiți oxizi de metale de culori diferite, dar asta cred că știam. Despre perforare nu cred că are rost să vă mai povestesc! :)

O secțiune aparte este dedicată atelierului, care este reprodus „pe viu”, dar și în fotografii. În perioada medievală, meșterii lucrau de multe ori pe jos, ceea ce se întâmplă chiar și în zilele noastre mai ales în tradiția islamică. Erau și ateliere unde lucrătorii se înșirau în jurul unui banc pe care erau rânduite tot felul de scule trebuincioase. Aceștia purtau șorțuri de piele, care îi protejau și care erau prevăzute cu buzunare mari pentru colectarea resturilor.

Sala următoare încearcă să răspundă la întrebarea „Pentru cine?” Păi întâi și întâi și pentru multă vreme clientul principal a fost Biserica. Pe urmă, în sec. 18-19, s-au adăugat războinicii, indiferent de etnie sau religie. Armele au început să fie tot mai bogat decorate: pistoale și puști, săbii, iatagane și cuțite, cutii pentru cartușe și pentru praf de pușcă, dar și alte accesorii bărbătești, precum amulete, tabachere, paftale, stilouri. Nici femeile nu s-au lăsat mai prejos, cel puțin costumul tradițional de nuntă era mai mult argint decât textilă, am văzut deja asta când am vizitat Tezaurul! Desigur că nu oricine avea acces la aceste prețioase decorațiuni, argintul purta, dincolo de utilitatea sa, o putere simbolică. În sec. 20, era de bonton printre familiile bogate să dețină și să etaleze cât mai multe obiecte din argint, așa că a venit rândul tacâmurilor, veselei și altor obiecte casnice să fie confecționate din acest material.

Ultima sală de la parter se cheamă „De către cine?” și cuprinde 2 secțiuni distincte: meșteșugarii din sec. 19 și meșteșugarii din sec. 20. Nume de familii, ce-au făcut, cum au emigrat - nu vreau să vă plictisesc. De reținut ar fi doar că din artizanii epireni provine celebra casă Bulgari din Roma.

Urcăm apoi la etaj, unde ne așteaptă o expoziție remarcabilă de obiecte din aur și argint executate în Epir și datate sec. 18-20. Absolut superbe toate, nu știm încotro să ne uităm mai repede! Bijuterii, obiecte casnice, arme - toate ne iau, pur și simplu, ochii! Într-un colț, este expusă o colecție privată de broșe. Minunate și acestea!

Cam aici se încheie vizita noastră la Muzeul Argintăritului din Ioanina, un muzeu modern și instructiv amplasat într-un vechi corp de cetate, care altfel poate n-ar fi fost atât de frumos pus în evidență. Cu alte cuvinte, „doi iepuri dintr-un foc”.

În loc de concluzie: Muzeul Argintăritului este una din operele Fundației Culturale a Băncii Piraeus, în cadrul unui program mai amplu, care încearcă să promoveze vechile tradiții ale Elladei, program co-finanțat de Programul de Investiții Publice și de Fondul de Dezvoltare Europeană Regională. Un număr de încă 8 muzee răspândite pe tot teritoriul Greciei își datorează de asemenea existența acestui proiect. Am aflat acest lucru dintr-o broșurică pe care am primit-o la intrarea în muzeu și o să enumăr celelalte obiective, ca să știți de ele, poate ajunge careva înaintea mea la ele :): Muzeul Mătăsii (Soufli, Tracia); Muzeul Morii de Apă (Dimitsana, Peloponez); Muzeul Măslinelor și al Uleiului de Măsline (Sparta) (am vizitat de curând unul cu o tematică asemănătoare în Imperia, Italia, dar... toate la vremea lor!); Muzeul Țiglelor și al Cărămizilor N&S Tsalapatas (Volos); Muzeul Marmurii (Tinos); Muzeul în Aer Liber din Stymphalia; Muzeul Masticăi (Chios) (aici visez să ajung!).

Spicuiesc, de asemenea, câteva dintre obiectivele acestei fundații non-profit, așa cum le-am găsit descrise pe ultima pagină a broșurii: de a crea și a conduce activitatea rețelei muzeistice; de implementare a programelor de cercetare și de publicare a lucrărilor rezultate, referitoare la tematicile muzeelor; de a organiza Arhivele Istorice (au și făcut treaba asta, arhivele funcționează într-un vechi complex industrial reabilitat din Atena, la ele având acces nu doar cercetători din mediul academic, ci oricine este interesat); de a organiza o bibliotecă deschisă publicului larg; de a organiza evenimente culturale; de a implementa programe educaționale pentru toate vârstele. No comment.

---

VIZUALIZĂRI: 2196 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI