Locul secret al Șefei

TIPĂREȘTE

Vă aduceți aminte de Întâlnirea AFA 2016, Cinciș, Hunedoara?!(vezi impresii) Desigur, ecourile ei abia de s-au estompat... Mulți dintre voi ați trăit-o la intensitate maximă, alții au savurat-o prin intermediul „papilelor gustative” ale participanților, ... alții n-au fost atinși foarte tare, nici măcar la nivel virtual... Sigur, suntem de acord că nu suntem toți la fel și asta e o treabă foarte bună, căci în caz contrar, ne-am plictisi îngrozitor!

Noi (eu și Tati) am hotărât să participăm. Fuseserăm pentru prima dată la un astfel de eveniment anul trecut (vezi impresii), când ni s-a adeverit ceea ce bănuisem și sperasem: că vom cunoaște oameni inteligenți, calzi, veseli, toleranți. Astfel de oameni nu întâlnești în fiecare zi. Sau, mai bine zis, chiar dacă întâlnești unu' - doi, oricum nu se compară cu o gașcă întreagă! Deci nu poți să ratezi așa ceva!

Noi locuim într-un capăt de lume... ăăă, de țară, acolo unde curge Dunărea domol și-o cotește dreapta să-și desfacă evantaiul pletelor ei lichide în mirobolanta Deltă. Galați. Orașul meu adoptiv, oraș pe care l-am urât la început, pe care am învățat să-l înțeleg și am sfârșit prin a-l iubi. Dar asta e o altă poveste, pe care poate o să v-o spun într-o zi...

Ideea e că se impunea să ajungem din punctul A în punctul B într-un interval de timp. Care interval de timp? Păi ăla de-l considerăm noi ok pentru îndeplinirea cu succes a misiunii. Am gândit logic (din când în când, mi se mai întâmplă): să plecăm vineri dimineața și să ne întoarcem duminică - înseamnă să stăm mai mult călare pe drum; exclus! ; au trecut vremurile ălea, avem și noi niște vârste... Păi atunci să plecăm joi dimineața. Ba chiar miercuri după-masă, după ce ne terminăm treburile, de ce nu? ... O, ce idee genială! Chiar dacă la întoarcere o să ne cam treacă os prin os (până la urmă, nici n-a fost așa rău, rezultă că ținem încă la tăvăleală), măcar la dus să ne bucurăm de drum, acum, la început de frumoasă primăvară!...

Și unde facem deci primul popas?! Undeva nu prea departe de casă, de preferat într-un loc drăguț, cu ceva peisaj, ca măcar a doua zi dimineață să ne clătim un pic ochii! Logic (v-am zis că mi se întâmplă) - Lepșa, cunoscută stațiune turistică vrânceană. 3 ore de la Galați, munte, aer curat... Help, booking, my friend! Bine, crismis, bagă și tu niște filtre! Ok: preț mic, mâncare bună, parcare. Prietenul booking mi-a răspuns fără să clipească: Motel Flora A, Greșu (imediat după Lepșa), cameră dublă fără mic-dejun, 50 Ron, nota 9,2! Hai, nu, zău?! 50 de Ron și 9,2?! Nu poate fi adevărat, ceva nu se leagă!...

Am pornit a cerceta, maxim de suspicioasă, cele peste 30 de comentarii ale turiștilor care duseseră la acest fabulos scor; ... măăăi, ... cam toate ziceau de bine... că personal super-drăguț, că mâncare de te lingi pe degete, că în camere ar fi curat și ai avea cam tot ce-ți trebuie... Nu-i rău pentru o cină, un somnic și-un mic-dejun - zic - mai ales la prețul ăsta! Deși... zău, e ceva putred în Danemarca, nu se poate! Ba, dintr-un străfund de memorie, a început a porni spre suprafață o umbră de amintire: fosta mea șefă, povestind despre „motelul de la Greșu”, unde se retrage câteva zile în fiecare vară: „Nu există semnal la telefon! Îmi iau o carte și am locul meu undeva, jos, lângă râu. Mă întorc pe seară, mănânc ceva și mă culc. Zile la rând la fel! ” This must be Heaven! , am gândit la vremea aceea cu invidie! Ei, când o să fiu și eu șefă!...

Iaca, se pare că vremea venise! :) Măcar un pic, așa... O noapte! Câteva ore de „șefie”! Ce țeapă puteam să-mi iau, adică să plătesc fabuloasa sumă de 50 de Ron și să nu fie cum scria în comentariile predecesorilor mei?! Ei, bine, eram dispusă să risc! Booked!

M-am dat peste cap (de trei ori) și mi-am terminat treaba în ziua de miercuri pe la ora 15. Tati - pe la 17 (se pare că nu i-au reușit decât două tumbe). Am plecat pe la 18 și ceva, când Băiețel deja ofta resemnat, nemaiașteptând nimic bun în viața lui! Bineînțeles că noaptea se instalase demult pe acest colț de emisferă. Rezultă că din drum n-am înțeles aproape nimic, înafara ultimilor hit-uri de la Europa FM, și nici pe alea cine știe ce. Și mai rezultă că am datără bice cailor mai cu milă, deci ajunserăm pe la vreo 21:30 trecute fix, înțepeniți bine, flămânzi și obosiți-varză!

Motel Flora A (căci există și o Flora B, un picuț mai la deal) se află în plin Parc Național Putna-Vrancea, chiar la șosea, pe DN 2, drumul care leagă Focșani de Târgu-Secuiesc, la vreo 80 km de primul și 40 km de al doilea și la vreo 4-5 km după Lepșa. N-ai cum să-l ratezi, mai ales dacă i-ai văzut profilul pe booking. Este o clădire gălbuie (bine, în caz de noapte, acest amănunt nu vă ajută), cu 2 etaje și cu acoperiș format din mai multe V-uri repetate. Ei, asta cu acoperișul aș putea să spun că e chiar o informație de luat în seamă!

Am lăsat mașina în parcarea destul de spațioasă din fața motelului, acum destul de goală, și am pătruns prin singura ușă a imobilului direct în restaurantul locației. Nimic spectaculos ca design (asta văzusem și în pozele de pe internet, dar nu pentru sofisticăreli alesesem acest loc), adică mese de 4 sau de mai multe persoane, de-o parte și de alta a „culoarului” imaginar care unea intrarea de bar, gresie maronie pe jos, un perete colorat destul de strident în roșu și galben în stânga, pe care stătea spânzurat un ecran plat de televizor, care cânta sau zicea ceva, nu mai știu exact.

Ne-am dus direct la bar, unde o tânără drăguță își făcea de treabă cu niște pahare. Ne-a întâmpinat cu un zâmbet, a aruncat o privire pe rezervarea noastră, apoi de undeva a scos cheia camerei, informându-ne că pe aceasta o vom găsi la locul ei obișnuit de la primul etaj. „Scările sunt după ușa aceea! ”, a completat ea, arătând undeva în dreapta noastră. Am întrebat-o dacă mai există vreo șansă să căpătăm și noi ceva de-ale gurii la ora aceea târzie și s-a scuzat, spunând că bucătăreasa tocmai plecase acasă. Normal, doar nu era să ne aștepte pe noi! Noroc că, anticipând această situație, fusesem prevăzătoare și aruncasem de-acasă în traistă ceva mezel și un codru de pâine. Așa că n-am plâns prea tare auzind răspunsul fetei. „Dar măcar o berulă căpătăm? ” „O, de-astea câte doriți! ” Acum chiar că ne-au venit inimile la loc!

După ușa cu pricina am ieșit într-un spațiu nu foarte generos. În dreapta era o ușă pe care scria „Recepție”, lipită de un ghișeu cu geam, în spatele căruia nu se vedea nicio mișcare la acel moment; un ansamblu care, nu știu de ce, mi-a produs o tresărire neplăcută; asociez un astfel de ghișeu cu cozile pe care le-am făcut la viața mea în scopul de a obține, de obicei contra unor sume de bani, hârtii ștampilate, fără de care - chipurile - existența mea s-ar reduce la zero în evidențele instituțiilor respective. În față, pe o canapea albăstrie, stăteau la povești doi neni, iar în stânga am descoperit scările spre etajele locației.

N-a fost nevoie să mergem prea mult pe coridorul de la primul etaj, căci camera ce ne fusese repartizată era chiar a doua pe stânga. Chiar în fața scărilor, lângă camera noastră, era o mică zonă de relaxare, formată dintr-o măsuță încadrată de două scaune-fotolii, tapisate cu o pânză deschisă la culoare, desenată cu flori roșii. După cât de curate erau, pot trage concluzia că vârsta lor e destul de fragedă (ulterior am citit că motelul a fost renovat recent).

Camera ne-a întâmpinat călduros, la propriu și la figurat. Structura ei este de cameră obișnuită de hotel, adică hol, baie în stânga, apoi camera propriu-zisă, plus balcon. Prima impresie e definitorie pentru mine și pot spune că prima impresie a fost de spațiu odihnitor, probabil din cauza nuanțelor blânde de bej și maro care predominau.

Holul e destul de îngust, nu prea poți să faci piruete în el, dealtfel, totul e mai degrabă micuț (dar nu minuscul). Pe dreapta e un cuier de perete, care se continuă în partea de jos cu o comodă simplă, pe care am găsit împăturite câte 2 prosoape pentru fiecare locatar. Probabil că e gândită ca pe ea să-ți depozitezi bagajul, dar noi nu ne-am agitat prea tare, oricum nu aveam să adăstăm decât câteva ore, pe care în mare parte să le dormim. În stânga holului, am găsit și un dulap, destul de încăpător, cu rafturi și o bară orizontală pe care erau câteva umerașe.

În baie chiar mi-a fost greu să găsesc o poziție din care să încadrez cât de cât tot peisajul în fotografie. Pe mine însă nu m-au interesat niciodată dimensiunile băii unei locații de cazare, ci mai degrabă dotările ei. La capitolul „dotări”, ar trebui să fii foarte, foarte cârcotaș să reproșezi ceva băii de la Flora A! Vas de toaletă, chiuvetă cu 2 săpunele, iar în dreapta cabină de duș „acoperită”, din aceea de plexiglas. Se vedea că totul era nou și proaspăt curățat. A! Ba mi-am amintit! (Cum are creierul meu tendința să „uite” ce nu-i convine! Dar l-am prins la vreme!) În coșul de gunoi (de inox, cu capac acționat de pedală) era o coajă de banană! Deci se omisese verificarea acestuia! Vai, vai, vai... 50 de sutimi scăzute, ce mai!

Pe jos gresie gri-albăstrie, iar pereții erau acoperiți cu faianță asortată. În fața cabinei de duș, un covoraș de baie antiderapant, cu delfin desenat pe el. Apa caldă nu a fost caldă, ci aproape de punctul de fierbere „din prima”, deci atenție să nu vă opăriți când dați drumul la duș!

Și acum camera. Camera e, precum am mai spus, un spațiu curat, aerisit și plăcut. Patul dublu ocupă colțul format de peretele comun cu cel al băii și de peretele din stânga. Nu e din categoria king size, dar 2 adulți încap bine în el. Pentru 2 adulți și un copil, cred că ar fi totuși cam mic. Lenjeria era din bumbac, pe nuanțe de bej și maro și am avut la dispoziție o singură pilotă pentru amândoi. Inițial, când am văzut-o și am comparat-o cu plapuma mea de acasă, am cam tremurat în sinea mea, gândindu-mă că vom fi nevoiți să dormim cu toată garderoba din bagaj pe noi. Dar n-a fost cazul, nicidecum. Salteaua și pernele (câte una de fiecare) ni s-au părut odihnitoare. Am dormit ca pruncii!

Patul e lipit pe toată lungimea lui de perete, așa că posedă o noptieră doar în partea sa „liberă”. De fapt, mai există o noptieră, destinată persoanei care doarme la perete, dar aceasta e poziționată la capătul celălalt, la „picioare”. Nu există veioze pe noptiere, dar camera e luminată feeric din tavan. Lângă cea de-a doua noptieră, se află și un scaun-fotoliu învelit în vinilin bej.

Vis-a-vis de pat, găsim un birouaș simplu pe care stă televizorul cu ecran plat, o veioză și o tavă de inox cu 2 pahare. În spate, oglinda, iar alături, încă un fotoliu asortat cu celălalt.

Parchetul laminat de culoare deschisă este acoperit cu 2 covoare gen traversă, iar fereastra cu perdele și draperii în ton. Sigur că nu pot să trăiesc cu gândul că am balcon la cameră și eu să nu-l „probez” măcar așa, puțin. Noapte fiind, n-am văzut mare lucru, doar aerul tare și rece amintea prezența munților.

A doua zi dimineața mi-am rezervat însă câteva minute pentru a savura priveliștea. Fabulos! Munții Vrancei, încă hibernând, cu pădurile încă desfrunzite, își profilau cocoașele pe cerul albastru! Balcoanele motelului sunt delimitate între ele prin grilaje metalice și același tip de grilaj le închide în partea dinspre stradă. În rest, sunt niște spații goale, sau cel puțin erau la data la care am fost noi și mă gândesc că probabil din cauză de sezon (iarna era departe de a se da dusă în această zonă la acest mijloc de martie, lucru pe care aveam să-l constatăm în curând, căci dincolo de Greșu, spre Târgu Secuiesc, pădurea era încă pudrată cu un praf de zăpadă). E foarte posibil ca în sezonul cald drumeții să găsească pe balcoanele locației scaune pentru șezut pe ele și admirat peisajul; eu, dacă aș fi administratorul unui loc atât de bine dotat pentru cele 2 stele pe care le afișează, așa aș face, în fond, nu ar fi o investiție mare...

Eram hotărâți să testăm restaurantul și, dacă nu ne ieșiseră pasiențele cu cina, micul-dejun ni se părea de neratat! Mezelul din traistă putea să mai aștepte, oricum se cerea degrabă corectarea nivelurilor noastre de cofeinemie, periculos de scăzute! Aceeași domnișoară de cu o seară înainte ne-a zâmbit și ne-a întrebat dacă am dormit bine. Perfect! Dar acuma, ce ziceți, doamna bucătăreasă și-a început programul?! Păi sigur că da, vă aduc meniurile să comandați!

Citisem pe booking că micul-dejun ar costa 20 Ron de persoană. Nouă ni s-a spus că putem comanda orice din meniu. Bine, nu cred că orice înseamnă chiar ciorbă de burtă sau tochitură cu mămăligă! N-am încercat... Au o secțiune specială pentru micul-dejun, cu porții mici din chestii care se mănâncă de obicei dimineața: salam, șuncă, brânză, cașcaval, măsline, unt, dulceață etc. Adică poți să-ți faci singur combinația dorită și plătești cât face. Noi am luat câte o omletă, telemea, salată de roșii și castraveți și cafea. A costat puțin peste 30 Ron și în timp ce ne-am servit masa, am primit și factura pentru cameră, pe care tot atunci am plătit-o.

... Am spus „La revedere” gazdelor și am ieșit afară, în aerul proaspăt al dimineții, să ne continuăm călătoria... Nu înainte de a arunca o privire spre pârâul care curge colo, jos, în vale, dincolo de șosea... Oare care o fi „locul” șefei?!...

... Revederea cu gazdele noastre de la motel avea să se producă destul de curând, cu ocazia următorului drum peste munți. Asta s-a petrecut cu ocazia Sărbătorilor Pascale ce nu de mult au trecut și despre care deja v-am povestit. Am plecat de acasă mai târziu decât estimasem inițial și nici nu ajunsesem bine la Focșani, că am început să miorlăi la Tati: „Mi-e foame, hai să oprim pe undeva! ” Tati avea însă un plan: „Mai țin'te, Mami, că oprim la prietenii noștri de la Greșu! Poate mi-au găsit ochelarii... ” „Ha! Vezi să nu! ”

Data trecută, ajunși la următoarea cazare, Tati descoperise că nu mai avea o pereche de ochelari. Putea să-i fi uitat acasă, sau la serviciu, sau la..., sau la..., sau la motel, la Greșu. Acasă nu i-a găsit, nici la serviciu, nici la..., nici la... „Sună și la motel!”, îl tot îndemnam eu. „Las' că sun. ” Desigur că nu sunase. Acum era logic să ne oprim și să stricăm o întrebare, dar mai ales să mâncăm la renumitul restaurant. La bar nu mai era tânăra cea drăguță, ci un tânăr, tot drăguț, după cum avea să se dovedească. Auzind de păsul lui Tati, s-a dus și a chemat-o pe doamna căreia îi plătisem cazarea data trecută. Aceasta a avut un moment de ezitare, dar cred că faptul că ne așezasem la aceeași masă a ajutat-o să-și amintească: „O pereche de ochelari?! Am, cum să nu?! Și sunt aproape sigură că sunt ai dumneavoastră! I-ați uitat aici, pe masă! ” Final fericit, deci, pentru Tati și ochelarii lui; tare s-au mai bucurat amândoi când s-au revăzut! :)

Până ne-au venit comenzile, am plecat cu Băiețel să explorăm și restul complexului. Prin stânga motelului se urcă pe o alee asfaltată până la Flora B, cealaltă locație de cazare, cred că ceva mai nouă. Nu părea să conțină turiști la momentul vizitei noastre. Pe dreapta, am descoperit mai întâi piscina (am citit că vara e permanent încălzită), la intrarea căreia era un benner mare cu regulile de funcționare, programul și tarifele afișate (le veți vedea într-o poză; interesantă prima oferta specială, chiar intenționez să beneficiez de ea!). Lângă piscină, un loc de joacă pentru copii, iar după piscină, mai la deal, terenul de mini-fotbal, foarte bine întreținut, la cât mă pricep eu. Complexul mai dispune de sală de conferințe, aviz amatorilor.

Am primit de la bucătărie ciorbiță de vacă, ceafă de porc la grătar cu cartofi - Tati, frigărui de pui cu cartofi - Băiețel și cârnați de casă - eu; fără cartofi, căci cerusem piure, dar tânărul, deși drăguț de felul lui, a uitat. M-am bosumflat puțin, cârnații arătau și miroseau grozav, dar erau așa de subțirei! El s-a fâstâcit, dar Tati și Băiețel mi-au promis că-mi vor ceda o parte din cartofii lor și toată lumea a fost mulțumită. Mâncarea foarte gustoasă, cu adevărat, ca la mama acasă. Cel mai mult mi-au plăcut cartofii, gătiți la cuptor cu ceapă și usturoi:P

La întoarcerea din mini-vacanța de Paști, iar mi s-a făcut foame prematur, adică pe la Brașov. Tati nici că s-a lăsat înduplecat, cică are o datorie morală față de „oamenii ăia de la Greșu”, care au avut grijă de ochelarii săi rătăciți. Ce să mai zic?! Datoria-i datorie... și dacă mai e și morală!...

De data asta, localul era aproape plin. Cel puțin, dacă am fi vrut să stăm afară, pe terasă (a! că uitai să vă spun că există și o mică terasă, cu 4-5 mese, chiar în stânga intrării în restaurant), n-am fi avut loc. Noroc că n-am vrut. Înăuntru am găsit însă liberă „masa noastră”. Băiețel a rămas statornic frigăruilor de pui, iar eu și cu Tati am mers pe produse tradiționale, specifice momentului, adică ciorbă și friptură de miel. Aceasta din urmă... Dumnezeule! Nu cred că am mâncat vreodată miel mai bine gătit! Efectiv se topea în gură! Cafeluța de rigoare și... pe cai! La revedere, prieteni, ne vom întoarce!

Concluzie: Recomand, recomand, recomand!

Și acum stau și mă întreb cum e posibil ca din 50 Ron să asiguri într-o cameră lenjerie și prosoape curate, televizor, internet (căci, da, telefoanele nu prea merg, dar internetul e brici), apă fierbinte, căldură, curățenie? Și să mai rămâi și cu profit? Zău, tot nu mi se leagă... Dar mă scutur, dau din umeri și merg mai departe: Ok! Works for me!

---

VIZUALIZĂRI: 2015 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI