Sultanahmet Camii

TIPĂREȘTE

Vă povesteam recent despre celebra Sf. Sofia, catedrală patriarhală ortodoxă, moschee imperială, biserică romano-catolică a cruciaților și peste toate un valoros muzeu vizitat până acum un an de hoarde de turiști de pe toate continentele și al căror număr creștea spectaculos de la un an la altul. Anul acesta a fost mai calmă lumea! Peste drum de aceasta aproape strălucește în soarele zilei de vară, privind oarecum sfidător spre Înțelepciune, o clădire impresionantă a cărei identitate nu ai cum să o confunzi chiar fiind cel mai neștiutor în tainele marilor religii ale lumii, Sultanahmet Camii, cunoscută mai ales după al doilea nume, neoficial și dat de occidentalii fermecați de culoarea interiorului, Mavi Camii / Moscheia Albastră. Dar turcii folosesc doar în scop turistic numele de Mavi Camii. Este momentan cea mai impresionantă moschee din Istanbul, fostă imperială, azi moscheia națională a Turciei dar acest statut nu va mai dura mult, Camlica Camii se apropie cu pași repezi de forma sa finală și atunci va fi cea mai mare din oraș și din Turcia. Nu trebuie să fii sultan ca să-ți permiți o astfel de lucrare, poți fi doar președinte, cu atât mai mult cu cât are un precedent în Sultanahmet Camii din istoria căreia a învățat cum să aduni banii necesari realizării. După ce am făcut un interesant schimb de informații cu Selma, ea ne-a povestit puțin despre noua moschee, noi despre catedrala bucureșteană, ne-am îndreptat spre intrarea în acest frumos lăcaș de cult islamic.

Privită de la Hipodrom, din Atmeydani/ Piața cu cai, cum zic turcii, nu poți să o vezi chiar în întregul ei. Imaginea complexului ca întreg nu o am, sper ca atunci când voi mai vizita Istanbul să găsesc locul de unde să o pot privi în ansamblul ei exterior. Abia în dreptul porții de pe această parte începi să-ți faci o părere despre ce este la nivelul privirii. Poarta pe care am intrat noi în curte venind dinspre piață are două uși imense și grele. Curtea interioară de aprox. 500 mp este destul de simplă. Pavată cu marmură albă, în mijloc este o "fântână a curățării rituale" hexagonală cu coloane frumos lucrate, ea servind spălării obligatorii a picioarelor, mâinilor și feței de către bărbații ce practică această religie. Acum există un spațiu într-un lateral special pentru așa ceva dar se poate lua apă și de aici. Pentru femei există un alt loc ferit de ochi curioși, n-am intrat acolo dar bănuiesc că seamănă cu cele de la alte moschei, adică un lung șir de robinete de-a lungul unui jgheab, în fața fiecărui robinet fiind un scăunel.

Curtea este înconjurată pe trei părți de ziduri cu ferestre zăbrelite, o trecere boltită susținută de multe coloane și arcade, ce formează mici domuri. Am trecut pe sub ele căutând caligrafia arabă în marmură. Ajunsă în partea de vest am dat de intrarea cu lanț, uitasem rolul lui despre care citisem ceva dar Selma ne-a reamintit: când s-a ridicat moscheea, singurul care avea voie să intre călare în curte era sultanul. Pentru al face să aplece măcar capul, în semn de umilință, arhitectul a pus acest lanț mare și foarte greu. Se poate ieși din curtea moschei și pe porțile laterale. Latura a patra a curții este de fapt fațada lăcașului de cult, intrarea principală și singura permisă turiștilor obișnuiți. Din motive religioase intrarea credincioșilor pentru rugăciune se face prin poarta de vest, cea mai spectaculoasă. Se motivează această separare în special, spun ei pentru păstrarea ideii de sacru.

Minaretele sunt turnurile cu dublă funcție în lumea islamică, ele delimitează sau doar marchează un loc de rugăciune și din ele se cheamă credincioșii la slujbe. Sultanahmet Camii are șase minarete, este singura moschee de acest fel din Istanbul (tot șase, se pare aurite complet, va avea și Camlica), patru plasate la cele patru colțuri ale întregului complex și două la punctul unde începe zidul sălii de rugăciune și se termină curtea interioară. Minaretele nu sunt toate egale, 4 au 73 m înălțime și 3 balcoane iar celelalte 2 au 60 m și câte 2 balcoane. N-am prins nici un moment al cântecului muezinului, mi-am notat pe undeva versetele pe care le cântă de acolo de sus (acum mult mai simplu, un singur om pentru toate minaretele, nu șase în același timp ca în trecut dar acel muezin nici nu prea mai urcă, tehnica nouă i-a salvat încheieturile). Pot să vă spun că cea de la ora 5 parcă, dimineața are și un îndemn haios pentru noi, care ar suna cam de genul că rugăciunea este mai bună, mai folositoare decât somnul!! Ca număr se spune că au apărut dintr-o greșeală, sultanul a cerut minarete aurite - altin - dar arhitectul a înțeles șase - alti. Camica Camii va avea și “altin” și “alti” ca să nu mai fie confuzii! Greșeala aceasta a costat scump visteria turcă, sultanul a aranjat ca să se ridice la moscheea al-Haram la Mecca, cea care adăpostește piatra Kaaba, al șaptelea minaret și să se facă și renovări importante acolo, altfel Alah l-ar fi avut pe lista neagră!!

Imensitatea sălii de rugăciune care se zice că poate primi 10000 de credincioși - 2646 mp- îți creează același sentiment ca și la Sf. Sofia, doar că aici totul strălucește, trecerea timpului se observă mai greu. După ce ne obișnuim cu lumina de la cele 260 de ferestre cu vitralii comandate la Veneția dar și cea a candelabrelor foarte joase (v-am povestit în articolul despre Selimiye Camii de ce se făceau așa), ne strângem lângă una din cele patru coloane imense de susținere, ”picioare de elefant” numite în arhitectură, cu un diametru de 5 m fiecare și care au pe parte superioară texte din Coran.

Există și aci ca în orice moschee imperială o “maqsura”, locul închis rezervat sultanului, construit din marmură și bare de fier aurit, ornate cu materiale scumpe, cu ieșire separată, creată din teama de atentate (egalitate și în religia islamică dar cu pauze).

Fiind o mare moschee cu mult personal are și o “dikka” pentru muezini, locul unde ei se strâng în timpul slujbelor obligatorii.

Mihrabul este deosebit de frumos, din marmură aurită parțial, încrustat cu fildeș și perle iar minbarul are o frumoasă perdea verde, culoarea islamului, brodată cu caligrafie arabă în fir de aur.

Domul central este la 43 m înălțime și este cu 2,6 m mai mare decât cel de la Sf. Sofia, are 33.4 m diametru, este un cerc perfect. În orice moschee, domul este foarte important, este simbolizarea Raiului.

Faianța cu care este decorat interiorul este predominant albastră - în islam albastrul simbolizează protecție divină iar albul puritate și pace - dar și ceva verde, turcoaz sau “albastrul turcesc” dar și puțină roșie, ultima fabricată doar un timp limitat la Iznik. Motivele florale de pe plăcile lucrate manual sunt lalele, zambile, viță de vie, rodii și multe altele care pur și simplu îți iau ochii iar chenarele sunt pictate mai ales cu chiparoși, fiecare din aceste flori având semnificații aparte în cultura turcă. Documentele în care sunt consemnate toate cheltuielile făcute cu această moschee - opt volume - dovedesc că s-au comandat la Iznik 21043 plăci ceramice. Unele modele au fost create special pentru această moschee iar plăcile, pentru rezistență au fost emailate.

Faianța de Iznik cu care este decorat interiorul, cea care de fapt a dus la numele absolut occidental al moschei și pe care turcii nu-l agreează decât din punct de vedere comercial, a avut perioada de vârf în fabricarea și folosirea ei exact în sec. XVI, din mai multe motive. Unul s-a numit Hürem Sultan care, sclavă fiind la Iznik, a cunoscut aceste ateliere și ajunsă stăpână la Topkapî le-a folosit și promovat intens, chiar ca o afacere proprie. Dar orașul care producea celebrele plăci de faianță pictate în special în nuanțe de albastru și cu modele florale a fost Niceea, numele spune totul, așa cum este socotit azi, al treilea oraș sfânt după Ierusalim și Vatican. Numele de Iznik este dat de turcii care l-au ocupat prima dată în sec. XI. Faianța aceasta se lucra în ateliere locale încă din sec. VI, producerea și comercializarea ei a înflorit până în sec. XVII - XVIII când s-a hotărât mutarea producției la Istanbul unde calitatea a scăzut, fiind mai greu de adus materialul din dealurile Iznikului. Astăzi magazinele din Istanbul abundă în plăci cu faianță de Iznik. Dacă este ieftină, e o ceramică ordinară.

Covorul imens care acoperă pardoseala de marmură este predominant roșu, o culoare neimportantă din câte știu eu pentru islamiști dar deosebită pentru turci. Covorul în aceste lăcașuri a apărut odată cu tipul de rugăciune “sajdah” când credinciosul trebuie să atingă pământul cu fruntea, nasul, palmele, genunchii și toate degetele picioarelor, bazinul fiind ridicat, poziție foarte bine studiată și despre care nu știam până aici că are așa reguli stricte. E complicat și cam haios din postura de necredincios și vizitator dar respectăm locul și oamenii, ne distrăm afară, doar am intrat singuri, din propriei voință acolo.

Atât în curtea interioară, deasupra porților dar mai ales în interior, sunt plăci de granit sau lemn pe care sunt scrise în arabă, limba în care se citește și studiază islamul, versete din Coran și cele mai importante predici ale profetului Mahomed, toate caligrafiate de cel mai valoros caligraf din perioada construcției. Pe cele două mari medalioane rotunde pe fond albastru stă scris numele profetului, în stânga și numele lui Alah în dreapta, deasupra mihrabului.

Sultanahmet Camii a fost construită între anii 1609 - 1617, din porunca sultanului Ahmed I atunci când proaspăt urcat pe tron își dorește o moschee nouă care să depășească Sf. Sofia, până atunci moscheia imperială (la 13 ani era sultan cu drepturi depline iar la 18 - 19 ani a planificat construcția acestei moschei). S-a ridicat foarte repede această construcție dar s-a terminat la un an de la moartea lui Ahmed, fapt dovedit cu actele oficiale semnate de următorul sultan. Tânărul sultan a participat personal la toată munca, el a colindat pe la cele mai frumoase moschei căutând un model dar cea care l-a inspirat a fost tot Sf. Sofia. L-a ales pe arhitectul de origine albaneză, Sedefkar Mehmet Aga, fost discipol al lui Mimar Sinan iar după întocmirea planurilor sultanul a participat la ceremonia de început a lucrărilor, el find cel ce a început săparea șanțului. De fapt cronicile povestesc că venea des pe șantier și săpa, căra materiale, făcea orice muncă alături de constructori, la marele incendiu din timpul domniei lui a primit sarcini ca orice pompier de rând și le-a îndeplinit, fapte pentru care și-a luat destule vorbe grele pe la colțuri căci înalții demnitari s-au simțit obligați să participe și ei la munca fizică. Acum, citindu-i biografia dai și de alte obiceiuri mai puțin plăcute, cred, lui Alah, însă era om în balanța vieții ca noi toți. Cazmaua sultanului era placată cu argint, a fost folosită de acesta și la alte construcții și este expusă la Topkapî. Pentru construcția acestei moschei s-au distrus resturile Palatului Imperial al lui Constantin dar și alte clădiri importante bizantine, expropriații de atunci fiind plătiți din fonduri publice, inclusiv sultanul ce avea un palat aici. În perioada Imperiului Otoman aici era un întreg complex, cu școala coranică, școala pentru copii săraci de orice religie, o cantină unde se servea mâncare caldă celor amărâți, apoi locuri pentru activități speciale precum camera de astrologie, camera profesorilor și multe altele. Majoritatea au dispărut.

Imperiul începuse să aibă probleme teritoriale și financiare așa că sultanul a folosit pentru construcția lăcașului de cult, pentru prima dată în istorie, bani din trezorerie și nu din prada de război, ceea ce a dus la multe revolte. Sumele nu erau deloc neglijabile dar visul i s-a împlinit, moscheea este încă națională și cea mai mare din Istanbul de ceva timp, 400 de ani de la inaugurare, acum în noiembrie. Nu știe nimeni dacă versetul din Coran a fost împlinit în cazul sultanului Ahmed I și dacă Alah i-a construit ceva în Rai în schimbul acelei moschei “mică măcar cât un cuib de pasăre”, probabil speranța de la care au pornit planurile acestei clădiri. Oricum aici pe pământ are mormântul foarte aproape de ctitoria lui fabuloasă.

Vizitarea Sultanahmet Camii se face fără taxe dar este necesar să se ajungă acolo în pauzele dintre slujbe, ele sunt afișate pe site sau la intrarea în lăcaș, pot să spun că obișnuit sunt trei pauze în cursul zilei iar vinerea este închis până la ora 13. Cel mai bine este ca înainte de vizită să căutați informații pe sultanahmetcamii.org căci în funcție de orele de răsărit și apusul soarelui sunt și rugăciunile. Intrarea se admite de supraveghetori doar dacă sunteți îmbrăcați decent, femeile cu capul și umerii acoperiți, altfel primiți niște pânze oribile care au trecut prin multe mâini. Eu am avut grijă să am eșarfa mea și o bluză cu mâneci. Primiți o pungă de plastic la intrare pentru a vă pune pantofii în cazul în care nu doriți să-i lăsați în rafturile special amenajate, la ieșire vă puteți încălța abia după ce ați trecut nu doar pragul ci și traversa roșie de plastic din fața ușii, nu faceți ca mine care vroiam să mă încalț după ce am trecut pragul pentru că mă înțepa plasticul acela și... am păcătuit! Fiți atenți să nu treceți dincolo de gărduțul de lemn, este destinat doar credincioșilor și de obicei sunt mereu câțiva în poziția specifică dar sunt și gardieni atenți. Dacă pe site veți citi că intrarea este liberă dar puteți face donații în bani pentru care primiți chitanță oficială, să știți că așa este, am văzut un credincios vorbitor de franceză ce a dat banii - 50 € - și imediat a primit bon de casă. Oare doar la islam este legea asta, la noi în biserici casele de marcat sunt obiecte diavolești!?

Fiind în grup și știți cum este cu timpul în aceste cazuri, mai ales că eram legați de procurarea biletelor la alte obiective, apoi fiecare are alte planuri, n-am intrat în muzeu deși știam de el, este muzeul de covoare vechi originale, aranjat în fosta cameră de rugăciune a lui Ahmed I. Nu știu nici dacă era deschis atunci și nici cât este taxa de vizitare, ne grăbeam spre alte locuri din zonă. Despre spectacolul de lumini de seara de la ora 21 am aflat abia a doua zi, poate și acesta este un motiv care mă face să-mi doresc revenirea aici tot vara. Și dacă mergeți singuri nu în grup organizat, luați puțină energie de la “copacii cosmici” ai parcului, cei care unesc cerul și pământul, au o vârstă legendară, credincioșii în Alah spun că ei contopesc materia cu spiritul. Dacă sunteți atenți, în stânga intrării în moschee este un trunchi de pom decojit și protejat, acela este un rest dintr-un pom cândva viu, pom pe care turcii îl cinstesc foarte mult.

Webmaster, te rog, youtube Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 2500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI