Slalom prin muzeele Stuttgart-ului

TIPĂREȘTE

Slalom prin muzeele Stuttgart-ului

Nu mai există Stuttgart-ul lui Hegel, nici măcar al lui Ferdinand Porsche, chiar dacă moştenirea lor încă este privită cu respect. Stuttgart-ul de astăzi este cel al lui Sami Khedira, copil de imigranți, de oameni veniți în căutarea propriului Eldorado. Oraşul a evoluat mult cantitativ, dar mai ales calitativ, iar clasarea în partea superioară a topului Mercer ne dă dovada. Este adevărat ca giganți industriali, precum Mercedes-Benz, Porsche, Bosch îşi au inima aici, că a doua bursă a Germaniei, după Frankfurt, se află tot în Stuttgart, dar poate a contat şi faptul că după cel de-al doilea război mondial au fost doar patru primari.

Stuttgart-ul m-a întâmpinat cu un plafon de nori negri de am crezut că trebuie să sune ”stingerea". Noroc cu vântul răcoros care mi-a mai dat speranțe. Vreme de sfârşit de iulie teuton :) . De la aeroport, unde mă lăsase pasărea albastră, până în oraş se circulă cu trenul. Rapid, lejer, curat. Dai 4 euro, dar ştii că face. Oraşul nu-mi este complet necunoscut, aşa că-mi propusesem doar să vizitez muzee, ceea ce omisesem la trecuta vizită. Despre el a povestit prietenul Dan (@Dan&Ema) - vezi impresii şi încă mai are de povestit, căci a petrecut aici mult mai mult timp decât mine. Şi de ce să nu recunosc, înainte de plecare n-am mai răsfoit "100 de oraşe ale Germaniei", ci am recitit review-urile lui. Tot ce mi-a mai rămas să fac este să scriu despre cele trei muzee în care mi-am petrecut ziua.

Inima oraşului, Piața Castelului, este înconjurată de clădiri care vorbesc despre istoria locului. Castelul vechi, fosta cancelarie, castelul nou, Königin-Olga-Bau sunt trecutul Stuttgart-ului. Doar într-un colț se vede viitorul, materializat prin cubul de sticlă ce adăposteşte Kunstmuseum, pentru noi Muzeul de artă. Nu este, cum te-ai fi aşteptat, o reuniune de impresionişti francezi, vechi maeştri flamanzi sau renascentişti italieni. Sediul având un design futurist şi operele non-conformiste sunt mai aproape de zilele noastre, atât prin data creerii, cât şi prin ideile materializate plastic. Încă de la început chipul arian a lui Otto Dix mă priveşte dintr-un "Autoportret", aşezat printre alte picturi ale sale. In "Grosssstadt" văd satira cu care caricaturizează societatea în mijlocul căreia traieşte, cea a Republicii de la Weimar. În "Prager Strasse" văd marginalizarea veteranilor şi mutilaților din primul război, pe care Dix, el însuşi fost combatant rănit pe câmpul de luptă, nu o trece cu vederea. Un alt pictor german prezent cu multe pânze în muzeu este Willi Baumeister, dar cu o altă manieră de abordare, suprarealistă, mai încriptată, îndreptată poate spre un public elitist. Muzeul continuă cu lucrări ale unor artişti contemporani, care nu vor să ne dezvăluie fața frumoasă a artei lor, ci caută cu tot dinadinsul să-şi ascundă adevăratul mesaj. Probabil a admira o operă plastică se va transforma în a rezolva o problemă de enigmistică.

Muzeul Landului Würtemberg şi-a găsit sediu în castelul vechi al oraşului, situat la marginea lui Schlossplatz, lângă vechea cancelarie. Odată fortificat şi întărit cu şanț de apărare în jurul său, castelul şi-a schimbat înfățişarea într-un romantic stil renascentist. Iar timpul, flăcările, războiul n-au reuşit să-i altereze frumusețea medievală. Pătrunzând în curtea interioară te surprinde aparenta fragilitate a coloanelor cu capiteluri, întăriturile distonante coloristic ale uşilor şi ferestrelor, eleganța riguroasă a balustradelor. Într-un colț, statuia ecvestră a lui Eberhart, primul conte de Wirtemberg, împlătoşat şi cu sabia scoasă din teacă, parcă salută vizitatorii castelului. Zic "parcă" deoarece lipsa zâmbetului şi tradiționala aroganță nobiliară față de muritorii de rând nu i-ar fi permis să ne salute.

Mă salută în schimb personalul de la casa de bilete, după care-mi încep vizita. Traseul pare cam artificial de sinuos. Urc la etaj pentru a coborâ la parter şi apoi la subsol, la cripta regală. Mă salută încă o doamnă, care pare că ia salariul degeaba, căci parafrazând un clasic, nici răposatul rege Carol I de Württemberg nu vrea să-şi părăsească locul, nici eu nu vreau să i-l ocup. Continuarea este în acelaşi ritm: sus la parter, apoi la etaj, ocolit curtea pe la etaj şi coborât înapoi la subsol. De aceasta dată mult mai spectaculos, într-o serie de încăperi în care clar-obscurul era atotputernic, o fascinantă expoziție de ceasuri şi instrumente de masură cu o vechime de câteva secole. Sunt ceasuri la care ora exactă este ultimul lucru care ți-ar atrage privirile. Cu un cadran sau mai multe, cu figurine mişcatoare sau ornamente bizare, din aur, argint sau cupru, delicatele mecanisme sunt păstrate în vitrine ferite de lumina în exces. Nu lipsesc astrolaburi, lunete astronomice sau globuri pământeşti prezentând o geografie bazată mai mult pe imaginație.

Urc din nou, de această data la al doilea etaj, şi pornesc într-o călătorie în timp prin ținutul Württemberg. Organizată nemțeşte şi tinzând spre exhaustivitate, expoziția o ia ab ovo, cu vremurile preistorice, prezentând exponate la care vârsta se măsoară în milenii. Ceramică, unelte, arme, bijuterii, obiecte de cult, toate evidențiază existența omului pe acele meleaguri de mii de ani. Încercându-se şi o interacțiune cu vizitatorii era instalat un arc a cărui coardă o puteai întinde şi afla, de pe un monitor, la ce distanță s-ar duce săgeata. Fără a avea veleități de Robin Hood am întins puternic de coardă sau cel puțin cred eu că am întins puternic, deşi nu era nici o specificație cu privire la precizia tirului. Sunt vitrine întregi cu sculpturi din epoca romană, mai mult sau mai puțin întregi, vase greceşti din lut şi, favorita mea, o cască grecească precum cele văzute în filmul "300". Văd nenumărate arme, săbii şi spade cu măiestrie făurite, care se doreau a fi nişte rafinate obiecte ale morții, arme de foc cu dispozitive de aprindere primitive sau mai evoluate. Veselă fină, meşteşugit creată pentru a impresiona, bibelouri fragile din jad sau fildes, podoabe pentru cei cu sânge albastru şi chiar coroana regală realizată la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Cabinetul de numismatică este impresionant deoarece are nenumărate monede din metale prețioase sau obişnuite şi practic nu ştii la ce să te uiți dacă nu eşti cunoscător. Nu putea lipsi arta religioasă prin care se dorea acontarea unui loc în ceruri. Sunt prezentate altare mobile la care pictura se împleteşte cu sculptura, icoane, statuete. Nici arta laică nu este uitată, capete încoronate, prinți şi prințese, mă privesc cu figuri rigide de pe pereți, autorii fiind totuşi pentru mine cu totul necunoscuți. Am petrecut mult timp în muzeu şi la ieşire am avut bucuria de a reîntâlni soarele, ce-i drept o prezență foarte discretă anul acesta prin Germania.

Am profitat de şansa pe care mi-a acordat-o primăria care moderniza nişte artere de circulație şi am ocolit trei sferturi din centrul oraşului pentru a ajunge la Staatsgalerie, care reprezintă Muzeul de artă al oraşului. Intrarea nu este cea prezentată pe site-ul Wikipedia, decât dacă sunteți membru al personalului. Dacă nu v-ați angajat la muzeu aveți accesul 50 de metri mai departe. Holul de primire era dominat de un verde strident care mi-a readus în memorie coridoarele şcolii generale. Se poate vizita colecția şi, facultativ, expoziția temporară. Nu puteam nimeri într-un moment mai favorabil, expoziția fiind dedicată impresionismului.

Muzeul este organizat pe țări, curente artistice, perioade, cu un traseu destul de alambicat, dar încă de la intrare eşti dotat cu o hartă pentru o mai bună orientare. Din primele săli eşti întâmpinat de nume sonore ale picturii, Edvard Munch cu nişte fetițe triste, Amedeo Modigliani cu o domnişoară fără nici un articol de îmbrăcăminte, tolănită pe pat, Wassily Kandinsky cu o improvizație pastelată, Henri Matisse cu o altă domnişoară dezbrăcată, aşteptând să fie pieptanată. Într-un colț, pe un soclu înalt, un tors semnat Constantin Brâncuşi. Cu ochelarii pe nas, îmi compun o figură cât de cât intelectuală şi rog un alt vizitator să mă imortalizeze alături de lucrarea celebrului meu compatriot.

În continuare mi se perindă prin fața ochilor lucrări pe care nu le înțeleg, deşi autorii sunt celebri artişti suprarealişti. Pablo Picasso, Georges Braque, Max Ernst, Paul Klee sunt doar câțiva dintre cei care au refuzat reproducerea fidelă a realității, facila înțelegere a subiectelor şi au pus la muncă privitorii, forțându-i să-şi utilizeze cerebelul.

Depăşesc zona intelectuală şi păşesc în cea senzitivă. Fac patru paşi în spate să privesc cu emoție "Câmpul cu trifoi" al lui Alfred Sisley şi "Câmpul primăvaratic" al lui Claude Monet. Iarba din spatele "Grădinarului" lui Camille Pissarro pare că se mişcă adiată de vânt şi cred că aud zarva din "Terasa familiei" lui Pierre Bonnard. Dar asta au vrut şi autorii, să-mi creeze o impresie, o impresie puternică.

Pătrund în aria marilor maeştri flamanzi şi germani ca să regăsesc figurile imobile ilustrate de Lucas Cranach cel Tânăr şi fizionomiile mulțumite ale olandezilor lui Franz Hals. Bătrânul Rembrandt mă priveşte liniştit, conştient de falimentul care-l aşteaptă pe timpul vieții. Hans Memling şi Hans Holbein cel Bătrân şi-au ales subiecte biblice, iar Peter Paul Rubens un tablou de familie, mult mai bine plătit. Salomon van Ruysdael rămâne credincios peisajelor din Ţările de Jos, iar Jan Steen imaginilor din societatea olandeză pe care le-a satirizat cu savoare.

Îmi închei turul prin muzeele Stuttgart-ului şi mă retrag obosit spre gară pentru a-mi continua drumul. Sper să mă întorc aici, să continui cu vizitarea palatelor care se află în apropierea oraşului şi a muzeelor dedicate automobilului. Până atunci însă,

să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3546 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI