La pas prin Pas-de-Calais

TIPĂREȘTE

Cei puţin peste 800 de kilometri care despart Nürnberg-ul de Calais se fac pe autostrăzi excelente şi pe un drum care te poartă prin istorie. Treci pe lângă aeroportul din Frankfurt şi te minunezi de pământul roşu care acoperă dealurile, ocoleşti Köln-ul pe la sud, la doi paşi de oraşul lui Beethoven şi fostă capitală federală, Bonn, doar ca să te apropii de Aachen – Aix-la-Chapelle – cunoscuta reşedinţă carolingiană. Apoi tai un colţ de Olandă, chiar la nord de Maastricht, ca să intri în Belgia, la timp pentru un ocol nordic al capitalei, Bruxelles şi ajungi, pe lângă Gent, la mare, la Oostende, unde îţi aminteşti că ai întrerupt călătoria, cu numai doi ani în urmă, ca să cobori, atunci, spre capitală. Aşa că nu poţi decât să te bucuri la ideea că, acum, o coteşti spre vest, de-a lungul coastei, spre Dunkerque, oraşul pe care promiţi să îl vizitezi fie şi numai pentru a înţelege tragedia unei întregi armate romantice prinse în cleştele necruţător al războiului modern, pe care aceia, aruncaţi în mare, încă nu îl înţelegeau.

Iar începutul după-amiezei de vară te prinde în Calais. Calais, portul evitat de englezii lui Henric al V-lea, care au preferat să debarce la Harfleur, în sud, tot aşa cum, cinci veacuri mai târziu, conaţionalii săi, care, între timp, învăţaseră regulile războiului modern, aveau să îl ocolească şi să debarce tot în acea Normandie atât de contestată. Calais, portul pe care inginerii celor două ţări de peste Canal l-au învins, după cum au învins, de altfel, Canalul însuşi, care, de atâtea ori, le-a fost stavilă în calea năvălirilor reciproce. Calais, oraşul de unde începe Eurotunelul.

Căci Cottage Hotel, la care am adăstat preţ de două nopţi, la doi paşi de tunel se găsea, fiind foarte apreciat de supuşii reginei, în drumul lor spre sau dinspre insulă.

Am ales Calais-ul ca punct intermediar al expediţiei normande din două motive. Primul, pentru un binemeritat popas de noapte, iar cel de-al doilea, deoarece de acolo se putea face o incursiune prin istoria ultimului mileniu. Aşadar, în după-amiaza sosirii, am luat-o la pas, prin Calais, către centrul oraşului, ajungând, cam după vreo jumătate de oră, în dreptul Primăriei, unde am admirat grupul statuar Les Bourgeois de Calais, al celebrului Rodin. Faimoasa sculptură imortalizează o scenă demnă de tragedia greacă, ce marchează istoria atât de încercată a acestei zone de confluenţă anglo-franceză când, undeva în timpul Războiului de 100 de Ani, asediul oraşului şi incapacitatea regelui francez de a face faţă situaţiei au dus la înfometarea orăşenilor şi, în urma parlamentărilor, şase burghezi de vază s-au predat spre a fi executaţi, ca zălog scump pentru ridicarea asediului. Din fericire, graţie milei reginei de peste mare, cei şase au fost iertaţi, dar gestul lor eroic a rămas, peste veacuri.

Altminteri, Calais-ul nu este un oraş deosebit, poate Farul şi portul turistic, plin cu iahturi de tot soiul să mai atragă atenţia, precum şi cele câteva taverne răsfirate de-a lungul promenadei şi al plajei. Şi faptul că, din orgolii continentale, Franţa merge pe fusul orar al Europei Centrale, ceea ce conferă aici, la aproape meridianul zero, o oră în plus de lumină solară, pentru plimbare şi relaxare...

A doua zi, în zori, am pornit la drum. Prima oprire a fost în micul sat Azincourt, care nici nu apare pe multe hărți, dar loc de pelerinaj pentru mulți vizitatori de peste Canal. Satul, în sine, poate trece neobservat, pierdut pe un drum între tarlale, neted ca în palmă, precum toate drumurile dintre tarlale de aici, din Hexagon, dezamăgitor, cu doar câteva case, frumos construite, ce-i drept. De altfel, pentru un neavenit, pot părea stranii cavalerii de tablă, simbol de netegăduit al unui kitsch de neînțeles, care apar din loc în loc, pe șoseaua care împrejmuiește un câmp aproape rectangular, plin cu buruieni sau cu cine știe ce cultură agricolă... Teren pe care l-am ocolit de două ori, în căutarea unor semne, dar, în afară de avertismentul ridicol ”Keep right” și de panoul ce anunța existența muzeului, undeva, pe partea dreaptă a drumului, vizavi de o tavernă ruptă din veacul al XV-lea, nimic nu atrăgea atenția. Păi, cum? Aici, pe câmpul cu buruieni, ar fi trebuit sa se ridice zgârie-nori de reclame, de imagini, de cuvinte, pentru că aici, pe acest câmp de bătălie, s-a scris istoria Europei moderne. Într-un secol când Europa veche pierea sub ghiulele păgâne, care aveau să deschidă calea AI și UAI jumătate de mileniu mai târziu, într-un secol când ultimul Împărat bizantin cerșea ajutorul barbarilor de la fruntariile apusene ale unei civilizații care își trăia ultimele zile, ei, barbarii, se luptau într-un război de o sută de ani, doar ca să răzbune o incursiune ce pornise tot de aici, din nord-vestul Franței, ca să ridice un regat peste Canal. Numai că acel Canal, ca o Mânecă, devenise o mare internă a noului regat, care își revendica acum ambele maluri. De limbă engleză. Iar bătaia pe care le-au administrat-o aici, la Azincourt, englezii normanzi francezilor normanzi ar fi putut să schimbe cursul istoriei, dacă nu ar fi apărut o zână din Orleans, a cărei imagine este dăltuită pe toate zidurile bisericilor pe unde a purtat-o martiriul său, către un final tragic. Dar un final care a creat Europa pe care o cunoaștem. Tocmai de aceea, Azincourt-ul de azi este dezamăgitor, un sat oarecare din regiunea Pas-de-Calais, cu un muzeu care nu își merită banii, pentru că prețul de intrare este aproape jumătate din cel care îți permite vizitarea Versailles-ului și a grădinilor reginei. Așa că, după un al treilea ocol al câmpului cu pricina, conștient de faptul că, adânc în măruntaiele sale, zace floarea cavaleriei franceze, am părăsit satul și, pentru ca să nu reeditez dezamăgirea, a doua zi, în drum spre Amiens, pe o ploaie enervantă, nu am mai oprit în celălalt sat cu rezonanțe istorice, Crecy, din care am zărit, doar, cu coada ochiului, aceiași soldați medievali din tablă care, probabil, păzeau un alt ogor...

Drumul m-a purtat spre Arras, capitala regiunii Pas-de-Calais, orașul franco-flamand milenar, al cărui nume olandez, Atrecht, încă păstrează amintirea tribului Atrebates, care a fondat localitatea. Azi, Arras este un oraș atipic, mai degrabă francez în atitudine, dar, cu siguranță, flamand, ca arhitectură, simbol al mozaicului de popoare, culturi și stăpâniri care a marcat acest colț de Europă. Până la urmă, ceea ce nu pricepeam, atunci când îl auzeam pe străzi, dialectul picard, această reminiscență antică a limbilor oil, cel care a pierdut lupta cu moderna și melodioasa franceză, a fost, totuși, graiul primilor trubaduri.

Am reușit să parchez foarte aproape de centru, spre care am pornit la pas. Interesant, centrul amintește de Sibiul din cealaltă parte a Continentului, prin cele două Piețe, Mare și Mică, una fiind dominată de o catedrală gotică, de dată recentă, undeva, prin secolul al XIX-lea și cealaltă de Hotel de Ville, primăria, la rândul său reconstruită recent. De fapt, aici avem cele două caracteristici ale zonei. Mai întâi, faptul că multe locașuri de cult au fost distruse de nebunia Revoluției franceze și unele, precum vechea catedrală a sfântului Vaast din Arras, datând din epoca de glorie a arhitecturii gotice, a trebuit să fie refăcute. Apoi, pentru că cele două războaie mondiale care au marcat veacul trecut au lăsat răni adânci prin grele lupte (cum ar fi bombardamentul major la care a fost supus orașul în timpul primului), majoritatea clădirilor au fost refăcute, dar în așa fel încât patina trecutului să nu fie atinsă. Iar spiritul acesta constructor, cu respectul tradiției și al istoriei, îl vezi peste tot, până spre sud, spre Saint-Malo.

Și, ca să nu uităm că Arras este la confluența franco-belgiană, de jur împrejurul Pieței care se întinde la picioarele Primăriei se găsesc mici magazine pline cu bunătățuri din cicolată de toate formele și culorile.

Pentru că trecuse bine de prânz, am decis să ocolim Lille și să mergem direct către următoarea țintă, dincolo de frontieră, în Belgia, chiar dacă nu era marți... Căci istoria secolului trecut va comemora, alături de multe grozăvii, poate pe cea mai mare, abominabilă, încât până și inventatorii ei, atunci când s-au trezit din nebunie, au interzis-o pentru următoarea conflagrație pe care, în secret, o pregăteau. Este vorba de iperită, gazul toxic ce a făcut prăpăd în tranșeele Antantei.

Iar ținta călătoriei noastre a fost Ieper sau Ypres, cum este cunoscut în Franța vecină. Un frumos orășel flamand, cu clădirile tipice, nu foarte înalte, lipite una de alta și viu colorate, așa cum le vezi la Amsterdam sau aiurea, prin Țara Lalelelor. Căci, de notat aici, în Belgia flamandă, nici măcar un indicator rutier nu este scris în franceză, toate însemnele fiind în limba olandeză. De altfel, impresia pe care mi-am făcut-o, atât aici, cât și stând de vorbă cu oameni din Olanda, este că doar Belgia flamandă există, ca o suburbie înapoiată a țării mamă. Ceea ce spune destul despre o anumită mentalitate și mod de a vedea lumea...

Spre deosebire de Amsterdam, aici casele sunt mai late și mai așezate, pentru că nu se simte nevoia de strâmtorare, pe terra firma, departe de pericolul mării. Și, la capătul străzii principale, care pornește de sub poarta medievală de intrare în oraș, se deschide piațeta cu celebra Lakenhalle, Sala de Pânză, una dintre primele clădiri cu scop comercial construită la final de Ev Mediu. Te uimește construcția, de o frumusețe rară, ca un castel de nisip și îți amintești că țesăturile de Flandra ajungeau până în Țările Române și chiar îndepărtata Rusie. Și aproape că nu poți să crezi, când vezi imaginile orașului după Primul Război Mondial, o mare de ruine fumegânde. Cum au putut locuitorii să îl reconstruiască, la fel de viu și de colorat ca în epoca sa de glorie? Poate pentru că le pasă?

Iar de-a lungul zidurilor cetății, pe șoselele care te scot din oraș, pretutindeni, se întind mii de cruci, printre alei tăcute, care își poartă, fiecare, tragedia numelui scrijelit în piatra rece. Tragedie uitată pentru că, peste numai douăzeci de ani, alte mii de cruci să umple aceleași câmpuri, cu, poate, alte nume, dar, cu siguranță, aceleași destine frânte la aceeași vârstă la care unii abia își dau Bacalaureatul.

Inapoierea în Franța se face pe niște șosele vălurite, cu asfaltul crăpat în multe locuri. Iar la Dunkerque am oprit ca să văd portul, dar nimic nu mai păstra amintirea colțului de continent pe care s-a înghesuit, la un pas de a fi aruncată în mare, o întreagă armată romantică...

De aceea, sub un cer posomorât, am oprit pe una dintre plajele care leagă drumul de coastă ce duce la Calais și, alături de o familie de olandezi (cum altfel?) care își găsise refugiul într-o rulotă, am privit, dincolo de valuri, către un Dover prea îndepărtat

---

VIZUALIZĂRI: 2957 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI