Theth - tabloul Albaniei

TIPĂREȘTE

Alpii Albanezi au fost adăugați pe traseu în săptămâna dinaintea plecării, în momentul în care i-am vorbit Adrianei despre traseu și am întrebat-o dacă sunt suficiente câte zile de litoral – adică 3 – programasem în total.

Expresia” se poate și mai puțin” mi-a trimis șuvoiul la moară și am ajustat drumul de așa natură încât să ajungem și la Theth.

Aveam de ales între Theth și Valbona și am optat pentru prima destinație. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, zona e mai sălbatică decât secunda, cea mai amenajată și oferind condiții mai bune celor ce vor să ajungă cu mașina oriunde la munte.

Cert e că drumeția Theth – Valbona figurează în topurile amatorilor de drumeții iar fotografiile văzute în timpul documentării sejurului mă atrăgeau insistent spre această zonă.

Drumul spre Theth merită a fi lăudat de atâtea ori câți kilometri are. E superb! Șoseaua îngustă, pentru o mașină, cu un asfalt și marcaje de o calitate remarcabilă, șerpuiește și se cațără pe munți în pante și ace de păr ce o determinau pe Adriana să țină strâns ușa din dreptul ei. Cred că o cască de biciclist reprezenta unul dintre lucrurile la care se gândea abitir...

Drumul ca drumul, însă peisajele ce se succedau privirii mă determinau să opresc în cele mai neprielnice porțiuni de șosea pentru a surprinde măreția și grandoarea culmilor muntoase, liniștea văilor de dedesubt și verdele pajiștilor ce contrasta vehement cu albul zăpezii cuibărite încă pe gâtlejurile piscurilor din piatră gri.

Din punctul cel mai înalt al șoselei urmează o coborâre de 16 km pe un drum forestier către satul Theth ce se vede undeva jos, ca într-o găleată (asemănarea mi-a venit în minte atunci, pe loc).

Am citit de nenumărate ori despre peisaje care îți taie răsuflarea. Ce am văzut eu în cele două zile prin părțile locului au reprezentat panorame, imagini sau priveliști care mă pironeau locului, astfel încât mă desprindeam cu greutate din cadru și numai având siguranța că următorul este cel puțin la fel de frumos.

Amabila noastră gazdă din Theth avea să îmi strice oarecum planurile în momentul în care i-am prezentat intențiile pentru ziua următoare, ce cuprindea parcurgerea traseului vedetă.

Într-o engleză aproximativă, punctată cu expresii largi ale brațelor, mi-a dat de înțeles că traseul încă este pe alocuri acoperit cu zăpadă iar elicopterele Salvamontului albanez ridică aproape zilnic turiști rătăciți sau accidentați. Văzusem și noi un elicopter roșu pe deasupra când am ajuns și gândisem că e în recunoaștere, nu în acțiune de recuperare a vreunuia din cine știe ce prăpastie.

Motiv pentru care am ales cel de-a doua drumeție conspectată de acasă, cea spre Blue Eye. E musai să vă fac cunoscut că în Albania există mai mulți ochi albaștri, în diferite zone ale țării, probabil și pentru claritatea apei, a peisajului și a culorilor ce se oglindesc în ochiurile de apă (în articolele viitoare voi mai scrie și despre altul).

În dimineața celei de-a doua zile, cea a plecării pe traseu, nu am somn și m-aș ridica din pat de cum dau zorii, însă mi-e să nu o trezesc pe Adriana. Sunt nerăbdător să îmi arunc ochii pe geam pentru a privi cerul. E albastru sau plin de nori, după ploaia de aseară?

Fiind între munți, razele soarelui nu ajung la această oră până la noi pentru a avea un indiciu în privința clarității cerului.

Mă tot sucesc în pat, nu am stare. La 7.15 trag oblonul. E senin!!! Un albastru diferit de ce văzusem până acum. Bucuria mea îi dă deșteptarea consoartei care, totuși, ar mai picoti nițel. Eu nu. Cred că în 5 minute aș fi gata echipat să pornesc, e zona din Albania în care mi-am dorit cel mai mult să ajung.

Ies pe terasă și, cum mă vede, proprietarul mă înștiințează că aseară lăsasem unul din geamurile mașinii deschis. Iar cum plouase, stropii de ploaie fuseseră curioși să afle cum le-ar sta pe scaunul din dreapta șoferului. După unul s-au luat o sumedenie iar acum norocul nostru e că mai avem de stat încă o zi pe aici, altfel cineva ar fi avut nevoie de pungi de plastic sub șezut...

E prea frumoasă dimineața să ne-o agităm cu lucruri minore...

Stând pe terasa pensiunii în soarele dimineții, priveam cu jind, recunosc, la cei care – în grupuri ce conțineau numere variate de drumeți – se îndreptau spre Valea Valbonei.

Noi am luat-o în sens invers...

Paralel cu albia râului coborâm prin sat, pe lângă pensiuni și case tradiționale albaneze, trecem la ceva distanță de biserica cocoțată pe un deal, imaginea simbol a acestui colț de rai natural și ne încadrăm pe poteca bine marcată ce începe să urce puțin.

Pentru a nu o lua greșit, întreb niște țânci curioși ce ies la poartă despre direcție și ei, bucuroși și cu larmă, înțelegând oarecum destinația noastră, încep să o ia la fugă pe cărare, privind înapoi spre noi și îndemnându-ne cu mâna să îi urmăm. Momentul e unul dintre cele mai frumoase din acest concediu și am dorința de a le mulțumi și pe această cale pentru amabilitate, zburdălnicie și zâmbete.

Traseul începe să urce, se strecoară printre copaci și case de țară, răzlețe, având curți mari, cu iarbă și flori, în care vacile și caii pasc într-o ambianță de tihnă pură.

Ceva mai încolo se aude un foșnet ușor, apoi foșnetele sunt legate într-un susur mai prelung, semn că ne apropiem de Cascada Grunas.

Continuăm prin canionul omonim iar jos apa devine mai nervoasă că o părăsisem mai devreme și își aruncă cu forță debitul în pietroaiele mari – prăvălite din munte – ce îi stau în cale, dând naștere unei spume albe imaculate, semn al nervozității, probabil.

Numai că într-un asemenea cadru natural, nervozitatea reprezintă ceva străin, straniu, de neacceptat. Totul este, în rest, lin, calm, tihnit.

Avansăm când cocoțându-ne către culmea muntoasă printre copaci, cînd revenind spre albia râului în plin soare până ajungem să traversăm podul spre sătucul Nderlysaj, unul aproape pustiu, în care precarele semne de viață sunt date de o turmă de capre ce pasc pe imașurile strâmte care răzbat pe alocuri, mărginite de pietrele de râu.

Luăm o pauză pe malul apei și ne răcorim pe pietroaie cu picioarele în apa cristalină, înainte de ataca porțiunea de urcare către obiectivul nostru.

Pe ultima parte a potecii aveam să remarc ingeniozitatea celui care servea la două mese și patru scaune suc și bere ținute” la rece” într-o văniță sub căderea apei reci de munte precum și a celui care ține deschis un bar pe un pietroi imens cu vedere minunată asupra Ochiului Albastru, cel care te întâmpină cu o apă limpede și culori imposibil de reprodus manual sau descriptiv.

La întoarcere, adăstăm la o bere rece la Restaurantul Samuel, amenajat pe buza apei în Nderlysaj, înconjurat de priveliștea munților.

De aici ne întoarcem pe alt drum, unul – se zice - mai ușor, pe celălalt mal al râului. Pe acest drum circulă și microbuzele care duc turiștii mai puturoși din Theth sau Tirana până la urcarea pedestră spre Blue Eye.

Mare parte a drumului de dus și de retur l-am parcurs ba în fața, ba în spatele, ba chiar mărșăluind de trei albanezi stabiliți în Germania și întorși să își viziteze țara. Ei aveau să ne arate, la un moment dat, un pod ce traversează Canionul Grunas, situat între pereți abrupți de stâncă, deasupra apei la o înălțime amețitoare, de la care priveam în jos doar ținându-mă de balustradă. Fără localnici nu l-am fi descoperit, nu apare marcat nicăieri.

Pe ultima porțiune a traseului ne bucurăm de o ploaie scurtă ce are menirea a ne revigora pe ultimii 3 kilometri până la pensiune. Ce miros degajă pinii după ploaie!!

Oboseala unei zile de drumeție de 8 ore și jumătate în care am parcurs 19,2 kilometri – cu urcușuri și coborîri - se resimțea. Ca o zi de serviciu. Și mai zici că ești în concediu...

Per ansamblu, sunt convins că traseul parcurs nu se poate compara cu cel la care râvneam, dar o plimbare având în față – la dus - valea și culmile muntoase împădurite și descrescătoare ca înălțime iar la întoarcere vârfurile înalte de piatră și acoperite încă, pe alocuri, cu pete de nea, reprezintă o minunată oportunitate de deconectare.

Parcă pentru a-mi atenua bruma de regret, pe înserat, pe ultimii metri străbătuți până la Villa Gurra, deasupra apei verzui a râului se ridicau aburi ce dansau în fața ochilor noștri, o imagine aievea, nu viziune născută din starea noastră de oboseală.

În dimineața următoare, înainte de ora 7 mă plimbam pe drumul spre Okoli – ultima casă din sat aflată la o oră de centru – într-un cadru natural splendid, cu rame de munți și plafon de cer albastru, având ca așternut verdele câmpului presărat de flori multicolore, în miros de balegă și cântat de cocoși.

O, ce frumoase pot fi clipe din viața noastră!

Clipe din cel mai frumos loc din Albania în care am ajuns. Mă atrăgea ca un magnet de când îl descoperisem.

---

VIZUALIZĂRI: 1568 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI