Zagorohoria

TIPĂREȘTE

În nord vestul Greciei, nu departe de Ioannina, pierdute printre culmile munţilor Pindului, patruzeci şi şase de sate şi cătune formează un ţinut fermecător în care timpul parcă a stat în loc: Zagorohoria.

Etimologic, Zagorohoria compus din termenul slav „za goro” şi termenul grecesc „horia” înseamnă satele de dincolo de munte. După căderea imperiului Bizantin, această regiune şi-a asigurat o autonomie faţă de dominaţia otomană, ceea ce i-a permis să-şi păstreze identitatea culturală şi religioasă. Zagorohoria este ţinutul păstorilor vlahi şi a păstorilor sarakatsani, două grupuri etnice cu o prezenţă străveche pe aceste meleaguri.

Am pătruns în această lume într-o seară de august. Soarele îşi arunca ultimele raze asupra masivului Tymfi şi a pitorescului sat Mikro Papingo ce se întinde la poalele sale, colorând întregul peisaj în nuanţe de foc. Încet, încet, odata cu apusul soarelui, umbrele crestelor ce străjuiesc defileul Vikos, învăluie valea şi satul în întuneric, doar masivul Tymfi mai străluceşte preţ de câteva minute în lumina ultimelor raze. Cântecul greierilor şi foşnetul copacilor în adierea uşoară a vântului acompaniază din când în când muzica molcomă ce răzbate dintr-o tavernă îndepărtată; în rest linişte deplină.

Un răsărit de soare, un nou început, o nouă zi în vechea Zogorohoria. Ne grăbim şi plecăm să vizităm cele două sate gemene: Megalo şi Mikro Papingo. Este sâmbătă dimineaţa şi satul nu s-a trezit încă. Asta nu ne împiedică să ne plimbăm pe străduţele înguste pavate cu piatră. Garduri de piatră, case de piatră înşirate sub umbra uriaşelor stânci de piatră. Acoperişuri negre din ardezie acoperă casele, taverna şi mica bisericuţă. Un mic univers din piatră.

Câteva pensiuni oferă turiştilor posibilităţi de cazare în Megalo Papingo. Satul este punctul de plecare a mai multor trasee ce stăbat defileul Vikos. Cei care vor străbate aceste cărări de munte sunt sfătuiţi să se aprovizioneze de aici, ulterior posibilităţile fiind limitate. În Mikro Papingo aceiaşi linişte domneşte peste cele câteva case care alcătuiesc satul.

Ne întoarcem şi coborâm spre valea râului Voidomatis. Urmează o serie de cincisprezece serpentine consecutive în ac de păr, roţile maşinii fumegă. Râul Voidomatis, o oază de răcoare, este locul de popas pentru câteva minute. Ape limpezi în nuanţe de smarald ce oglindesc cerul, copaci umbroşi ce îşi întind ramurile peste maluri, podul, un arc de piatră, suspendat peste râu dau farmec peisajului. Un schimb de cuvinte cu doi turişti ce savurează o cafea făcută la ibric pe malul apei şi plecăm mai departe. Ne îndreptăm spre satul Vikos, ce tronează deasupra canionului cu acelaşi nume.

Canionul Vikos, cu o lungime de 12 km şi o adâncime de 900 m, este considerat conform Guinness Book of World Records cel mai adânc canion din lume, deşi alte surse contestă acest lucru, inclusiv eu mă îndoiesc că ar fi cel mai adânc. Zona defileului Vikos este declarată parc naţional adăpostind specii de pin balcanic şi pin negru dar şi ultimii lupi şi urşi din Grecia. Pereţii verticali ai canionului oferă numeroase posibilităţi pentru amatorii de alpinism, apele repezi ale râului Voidomatis sunt propice pentru rafting, iar cele câteva poteci şi trasee marcate pot mulţumi iubitorii de drumeţii montane.

Drumul şerpuieşte deasupra canionului, oferindu-ţi la tot pasul privelişti ce-ţi taie răsuflarea. Nu ratăm nici un loc în care se poate opri, pentru a admira grandoarea peisajului. Surprindem o vedere de ansamblu asupra serpentinelor ce urcă pe cealaltă parte a defileului spre satele Papingo. Sunt întradevăr impresionante.

Înconjurat pe trei laturi de adâncurile canionului, satul Vikos pare un bastion. În sat aceleaşi case de piatră specifice arhitecturii zagorohorice iar în centru o frumoasă biserică închinată Sfântului Tryphonas. Din sat pleacă un traseu marcat ce coboară în interiorul canionului.

Ne întoarcem şi plecăm spre satul Kipi, în jurul căruia există numeroase poduri vechi de piatră.

În toată zona Zagorohoriei există peste 45 de poduri de piatră construite în secolele 18-19 pentru a facilita transportul oamenilor şi a bunurilor în zonă. Podurile au fost construite din iniţiativa localnicilor înstăriţi, deţinători a diverse funcţii de dregători în Ioannina în cadrul imperiului Otoman, sau de monahii mănăstirilor din zonă. Ca recunoaştere din partea comunităţii, fiecare pod a fost denumit după numele celui care a asigurat finanţarea. Materialele folosite au fost de provenienţă locală, iar arhitectura tipic otomană, în arcuri semi circulare, numărul acestora variind între unu şi patru în funcţie de lungimea podului.

În jurul satului Kipi am vizitat podurile de piatră Capetan Arkouda, Kokkoris şi Geromnios. Dintre aceste podul Kokkoris (sau Noutsos) construit în anul 1750 ne-a impresionat prin dimensiunile sale. Ultimele sate zagoriene vizitate au fost Kapesovo şi Tsepelovo. Case de piatră răspândite pe versanţii muntelui, drumuri de piatră, biserici de piatră, până şi adăposturile pentru oi sunt tot din piatră.

La ieşire din Kapesovo, am apucat pe una din acele cărări de piatră numite kalderimi ce coboară în defileu pentru ca apoi să urce în numeroase zig-zag-uri spre satul Vradeto. Coborârea în defileu a fost uşoară, paşii venind de la sine pe cărarea ce şerpuieşte lin pe versant. Trecerea printr-o pădure arsă acum câţiva ani, astăzi trunchiuri negre, tăcute ne creează un sentiment de solitudine. Un vultur ce planează deasupra defileului sparge această linişte cu ţipătul său prelung. Ajungem în vale. Secată. Un deja familiar pod de piatră (Vradetou) traversează valea. Vegetaţia îmbracă acest pod conferindu-i un aer exotic. În faţa noastră urcuşul. Pe o interminabilă kalderimi ce urcă muntele. Stânga dreapta, un stânga dreapta nesfârşit spre vârf. Renunţăm la o astfel de aventură şi facem drumul întors spre maşină. Un drum uşor la coborâre care s-a dovedit anevoios la întoarcere.

Am părăsit această lume cu speranţa că odată voi reveni (deşi nu prea merg de mai multe ori în acelaşi loc) şi voi continua explorarea acestui tărâm mirific.

---

VIZUALIZĂRI: 6938 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI