O plimbare prin Fuerteventura – Partea II-a

TIPĂREȘTE

Drumul către următorul obiectiv presupune revenirea în Pájara, și continuarea traseului spre nord. Intrăm într-o zonă muntoasă, cu relief mai accidentat, Ajungem chiar la o porțiune de șosea, de circa 4 km lungime, cu o singură bandă de circulație. Avem noroc, nu este o circulație intensă. Iar dacă ne întâlnim cu vreo mașină din sens opus, șoferul nostru își dovedește îndemânarea.

Pe acest traseu este un alt punct de pe lista mea: „Mirador Risco de las Peñas. ”. Dar, ghinion! Parcarea este așa de plină, încât autocarul nostru nu mai are loc. Mergem mai departe, dar ghida ne anunță că, în câteva minute, vom opri într-un alt punct interesant. Și, într-adevăr, după numai 2 km găsim o parcare liberă. Acasă aveam să aflu că se numește „Mirador Las Peñitas”. Nu cred că vedem aceleași imagini care ar fi fost vizibile de la parcarea anterioară Dar nici aici nu este prea rău. Putem vedea foarte bine „Lacul de acumulare Las Peñitas”. Este cel mai mare lac artificial al insulei. Nu am reușit să aflu date despre el, dar este mult mai mic decât cu ce este obișnuit ochiul meu, în domeniu. În plus, alimentat, pare-se, numai din apă de ploaie, este în mare parte colmatat. ȘI, pentru că plouase destul de mult în ultimele zile, culoarea apei era maro. Pe partea opusă a șoselei se ridică, destul de impozant, „Pico de la Muda”. Cu ai săi 689 de metrii înălțime, vârful este al șaselea de pe insulă. Dar, caracteristice acestei zone sunt veverițele. Deși mai multe panouri ne atenționează să nu le hrănim, chiar și saiturile turistice ne recomandă să venim cu alune, care le plac foarte mult. Cert este că, odată oprit autocarul, acestea apar imediat, așteptând mâncare. Deși au curaj să se apropie de mâna cu hrană, sunt destul de sperioase și fug imediat la orice mișcare neașteptată. Sunt destul de greu de fotografiat. Un panou ne informează că sunt din specia „Ardilla Moruna”. Originare din Africa de nord, se pare că în 1965, accidental, au ajuns în Fuerteventura două exemplare. Astăzi sunt colonii întregi, în întreaga insulă. Dar nu sunt foarte dorite în zonă, deoarece au ajuns să distrugă culturile. În plus, sunt un pericol și pentru om, fiind purtătoare a unor viruși deosebit de periculoși.

Continuăm drumul și trecem pe lângă satul Vega de Rio Palmas. Aici se află o capelă închinată „Sfintei Fecioare de la Peña”, patroana spirituală a insulei Fuerteventura. În septembrie are loc aici un festival în onoarea acesteia, care se bucură de o largă participare. Nu avem timp să ne oprim.

După alți câțiva kilometri ajungem în Betancuria, următoarea destinație a noastră. Rămân surprins cât de puține case sunt aici. Aveam să aflu că acesta este orașul cu cel mai mic număr de locuitori, circa 800. Dar este declarat „oraș istoric”. Orașul a fost înființat în 1404 de către cuceritorul insulei, Jean de Béthencourt, care i-a dat și numele. Amplasamentul orașului, în mijlocul insulei, departe de coastă, a fost ales pentru a-l feri de atacurile piraților. Totuși, ca urmare a capturării unor oameni din Africa de Nord și aducerea lor, ca sclavi, pe insulă, a condus la represalii. În consecință, Betancuria a fost atacată de mai multe ori de maurii și berberii din nordul Africii care, la rândul lor, au capturat sute de prizonieri. Orașul a mai fost martor al unor revolte a „majoreros”, populația indigenă, contra spaniolilor cuceritori, dar fără ca aceștia să obțină ceva. Numele „majorero" derivă din cuvântul „majo" care definea un anumit tip de pantofi, din piele, purtat de aborigenii din Fuerteventura. Betancuria a fost capitala insulei până în anul 1834. În timp, ca urmare a dezvoltării economice a zonelor de coastă și migrației populației către aceste zone, capitala a fost mutată, inițial, în orașul La Oliva și, apoi, în Puerto del Rosario.

Cel mai important obiectiv din Betancuria este biserica „Santa María de Betancuria”. Biserica a fost construită în secolul al XV-lea, fiind prima biserică din Fuerteventura. În 1496, biserica este sfințită ca și catedrală a întregului arhipelag, rămânând în această postură până în 1500, când Dioceza este transferată catedralei din Las Palmas de Gran Canaria (vezi impresii). Distrusă de un incendiu în timpul unei invazii a berberilor din 1593, biserica este refăcută păstrând aspectele specifice ale bisericii originale. În prezent, biserica nu mai este folosită decât pentru anume evenimente importante, fiind, practic, un muzeu, chiar intitulat „Muzeul de artă sacră”.

După o scurtă prezentare a ghidei, avem timp pentru a o vizita. Biserica, în stil bazilică, de formă dreptunghiulară, are o navă centrală și două nave laterale, despărțite de șiruri de stâlpi și bolți. Intrarea se face prin mijlocul laturii sudice. Îmi atrag atenția pardoseala de dale de piatră, probabil original, și acoperișul din lemn. Există mult lemn în interiorul bisericii: în statui, altar, amvon, diverse decorațiuni. Din acest motiv, în interiorul bisericii, au fost interzise lumânările de ceară. Pentru creștinii care doresc să aprindă o lumânare, au fost introduse, în două locuri, „lumânări electrice”. Contra unei monede de 2 euro s-au aprins vreo 10 mici beculețe amplasate în capătul unui suport alb și subțire, cu aspect de lumânare. Dintre sculpturile aflate în biserică, am reținut-o pe cea a „Sfintei Fecioare de la Peña” – patroana spirituală a insulei - și pe cea care îi reprezintă pe „Domnul Umilinței și Răbdării și Sfântul Petru în pocăință”. Dar cea mai impresionantă este sculptura ce ocupă tot peretele din spatele mesei altarului, ceva gen catapeteasma din bisericile ortodoxe, dar fără uși și lipită de perete. Dacă am reținut bine, datează din secolul al XVI-lea. Arată excelent pentru vechimea sa. Două din tablourile de pe pereți sunt considerate de valoare. Primul, lângă intrare, înfățișează „Apariția Sfintei Fecioare de la Peña”. Al doilea, al cărui nume nu l-am reținut, amplasat pe peretele din spatele navei laterale - dreapta, este, se spune, singurul tablou dintr-o biserică catolică care înfățișează, în partea de jos a sa, iadul, fapt interzis de dogme. Din acest motiv, mulți ani, partea de jos a fost acoperită cu o pânză. Mie îmi pare a fi „Judecata de Apoi”, iar iadul este un fel de animal cu colți, care îi înghite pe cei pedepsiți. Nu am idee cine au fost pictorii, și nici în ce ani au fost pictate.

În dreptul altarului, pe latura nordică, se află Sacristia. Aici, în două încăperi, este organizat un mic muzeu. În prima, protejate în niște vitrine, sunt adăpostite veșminte preoțești vechi de peste 200 de ani. A doua încăpere, tot în câteva vitrine, adăpostește obiecte de cult. Aici, pereții sunt pictați cu scene religioase. Dar foarte interesant este decorațiunea plafonului acestei camere, despre care nu pot să mă pronunț dacă este veche, sau nouă.

Părăsind biserica, remarc faptul că mai avem 10 minute până la ora întâlnirii în autocar. Eu mai aveam aici de văzut două obiective care, însă, nu intrau în programul excursiei. Primul era Muzeul arheologic, un muzeu, relativ, mic, care ilustrează istoria și stilul de viață al vechilor locuitori ai insulei, și prezintă o colecție de unelte și obiecte ce facilitau existența în condițiile din trecut. A doua era Mănăstirea San Buenaventura. Construită în 1423 de călugării franciscani veniți aici să-i creștineze pe localnicii cuceriți, mănăstirea nu mai prezintă, astăzi, decât zidurile unei clădiri în formă de cruce. În interiorul acestora este mormântul unuia din cuceritorii insulei, Diego García de Herrera, decedat în 1485. Pe aceasta a doua am văzut-o din fuga autocarului. Interesant este faptul că nu am remarcat pe nimeni prin zonă, iar zidurile par destul de recent reabilitate. Nu pare a fi un obiectiv turistic prea interesant.

În dreptul mănăstirii părăsim șoseaua principală, și o luăm la stânga, pe un drum secundar. După mai puțin de 2 km ajungem la următorul obiectiv. „Finca Pepe” este o fermă de capre, unde se și prelucrează laptele, pentru a se obține brânză. Este o altă „afacere de familie”, introdusă în circuitul turistic, în special în scop comercial. O clădire, cu aspect de locuință adăpostește, de fapt, un magazin de valorificare a produselor, dar și o sală de primire a vizitatorilor și chiar o sală de mese.

Pentru început, în sala de primire, ni se face o prezentare cu modul tradițional de preparare a „gofio”. Gofio este un fel de făină, obținută din boabe prăjite, de obicei grâu sau anumite soiuri de porumb, sau alte plante cu conținut bogat în amidon, de exemplu, fasole, și rădăcină de ferigă, la care se adaugă puțină sare. Gofio este un produs extrem de versatil, care poate fi adăugat la supe, tocană, deserturi, înghețată, sosuri și multe altele. Este foarte bogat în vitamine, proteine, fibre și minerale. Pentru noi, făina aceasta a fost amestecată cu puțină apă și zahăr, ceva ulei de măsline și încă alte câteva ingrediente. Amestecul acesta a fost puternic frământat într-o pungă de piele de capră, până a rezultat un gen de aluat vârtos, care poate fi mâncat ca atare. Suntem serviți și noi cu câte un cubuleț din proaspăta producție. Îmi aduce vag aminte de halvaua noastră. În timpul preparării, eu studiez un panou de pe peretele din față, care ne prezintă, cu imagini, mai multe tipuri de capre. Nu am știut până acum că există atât de multe.

Trecem, apoi, în magazin. Ni se oferă trei sortimente de brânză: una proaspătă, una mai maturată și una îmbrăcată în boia de ardei. Sunt bucăți, ambalate vidat, de câteva sute de grame fiecare. În magazin, mai are succes o dulceață din fructe de cactus, în borcane la mai multe gramaje, tot producție a fermei domnului Pepe. Dar, din magazin nu lipsesc diverse produse industriale, băuturi și artizanat.

Drept mulțumire pentru produsele cumpărate avem voie să vizităm, liber, ferma. Pentru început, descopăr hala de producție. Nu cunosc tehnologia de obținere industrială a brânzei, dar sunt impresionat de un echipament imens, care ocupă toată lungimea halei. Trec, apoi, în staul. Acesta este destul de mare, estimez eu la circa 20 x 100 m, cu o alee în lung, și împărțit în mai multe compartimente. Nu am idee care este scopul compartimentării, căci am impresia că ocupantele pot sări dintr-unul în altul. Prind un moment interesant: hrănirea. Două containere, suspendate se plimbă în lungul halei, descărcând continuu un nutreț în niște jgheaburi. Să te ții înghesuială și alergătură în paralel cu containerele. În unul din capetele adăpostului, un compartiment este destinat iezilor. Față de dimensiunea compartimentului, nu sunt prea mulți, și par destul de mari. Poate că nu este încă sezonul. Pe partea cealaltă a aleii, câteva boxe adăpostesc un cal, un măgar și două cămile. În afara clădirii mai sunt câteva țarcuri, ce adăpostesc alte capre. De ce această discriminare a unora și avantajare a altora să trăiască sub cerul liber? Sau poate fac prin rotație? În țarcurile exterioare mai sunt crescute și alte animale și păsări. Cea mai mare turmă identificată de mine a fost cea a unor purceluși mici și negrii.

Ca orice obiectiv turistic care se respectă, ferma dispune de o parcare suficient de mare, cam 50 x 50 m. Revenind la autocar, identific și sursa materiei prime pentru gemuri. Parcarea este împrejmuită de o mulțime de cactuși, plini de fructe.

Plecând de la fermă, revenim la Betancuria, și de acolo o pornim spre nord. După mai puțin de 3 km ajungem la ultimul obiectiv al excursiei noastre. Pe drum, ghida se roagă să găsim loc în parcare. Și avem noroc! . Autocarul nostru are unde să oprească. Am ajuns în punctul cel mai înalt al traseului excursiei, la circa 600 m altitudine. Suntem la „Mirador Guise și Ayose”. Pe diverse alte saituri, l-am găsit și cu numele „Mirador Corales de Guize” sau „Statuile Morro Velosa”. Guise și Ayose au fost ultimii regi ai „Guanche”, populația locală, înainte de cucerirea insulei, în 1402. Numită la vremea aceea „Erbania”, insula era împărțită în două regate, „Maxorata” în nord și „Jandía” în sud. Granița între cele două era un zid, ale cărui urme s-au pierdut. Unele teorii îl amplasează chiar în zona statuilor, altele îl consideră mult mai la sud. Guise a domnit în nord, iar Ayose în sud. În momentul atacului, cei doi s-au aliat, dar nu au putut face față superiorității tehnice și numerice a inamicului. După cucerire, cei doi au fost păstrați ca vasali, dar au fost obligați să se creștineze, primind numele de Luis și Alfonso.

Statuile celor doi regi au fost realizate de sculptorul Emiliano Hernández, cu sponsorizarea unei firme de construcții spaniole. Sunt realizate din bronz și au 4,50 m înălțime. Au fost inaugurate în iunie 2008. Nu am reușit să aflu care statuie reprezintă pe cine. Dar statuia care are o mână în jos este punctul de atracție. Toți turiștii doresc să facă o fotografie, ținând regele de un deget, Ca urmare, degetul acela este lustruit.

Și dacă suntem la un „mirador”, nu mă pot abține să fac două fotografii panoramice. Cea către sud nu este foarte spectaculoasă. Cel mai înalt „punct de belvedere” de pe insulă, „Mirador Morro Velosa”, la 668 m altitudine, este foarte puțin vizibil. Se vede, însă, destul de bine, în centru, micuțul oraș Betancuria, pe care l-am părăsit mai devreme. Ceva mai bună este panorama spre nord. În partea stângă reușesc să prind statuile, iar în partea dreaptă se vede deșertul din „Parcul Național Corralejo”, prin care am trecut în cursul dimineții. Mai în spatele acestuia se vede și o mică porțiune din ocean.

Și cu asta, excursia noastră s-a încheiat. Pornim către hotel. Ni se promite că noi, cei din Caleta de Fuste, vom fi debarcați primii. Mergem puțin spre est, apoi spre sud, intersectăm drumul făcut înainte de prânz în orașul Antigua, și apoi din nou spre est, până în autostrada pe care ne-am început traseul. Conform programului, fix la ora 17.30, suntem în fața Hotelului Barceló.

---

VIZUALIZĂRI: 2261 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI