Edinburgh - orașul de patrimoniu UNESCO în care ne-am început vacanța în Scoția (II)

TIPĂREȘTE

Să ne continuăm plimbarea prin Edinburgh….

Capela Rosslyn a devenit faimoasă după apariția cărții Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown. În carte personajele principale anchetează o crimă din Muzeul Luvru și urmând un set de indicii ajung la Londra și apoi la Capela Rosslyn. Apoi, cartea a fost ecranizată, iar cele mai multe dintre scenele din interiorul capelei au fost filmate chiar acolo, protagoniști fiind Tom Hanks și Audrey Tautou. După filmări Tom Hanks a spus că Rosslyn a fost “tot ce mi-am imaginat și am sperat”, iar Codul lui Da Vinci a avut un impact major asupra numărului de vizitatori, care a ajutat capela să-și termine proiectul de restaurare. Din acest motiv a fost și pe lista noastră principală, fără nici o intenție de a o rata, cum probabil urma să se întâmple cu unele dintre obiective. Astăzi, Capela Rosslyn este proprietate privată și aparține celui de-al 7-lea conte de Rosslyn.

Pentru că se află în împrejurimile Edinburgh-ului, am hotărât ca în ziua aceea să luăm o cartelă de călătorie de o zi și să concentrăm obiectivele astfel încât să profităm cât mai mult de ea. Așa că am hotărât ca după capelă să mergem la jocurile muntenești, iar în seara aceea de la 22,30 aveam bilete la spectacolul de la castel, Royal Millitary Tatoo, așa că am profitat din plin de cartelă.

Am ajuns la Capela Rosslyn cu autobuzul 37 care poate fi luat, de unde altundeva decât, de la gara Waverley de unde se iau toate, dar în funcție de cazare și de la orice stație de pe traseul lui. Cu toate că unele autobuze au trasee mai lungi și ies afară din Edinburgh călătoria costă tot 1,60 lire. Noi am luat autobuzul 37 care circulă la fiecare 10-15 minute, de la o stație apropiată de casa noastră și am făcut multe, multe stații cu el, stațiile fiind destul de scurte. Ca și timp, cam o jumătate de oră, n-a fost mult, iar de unde ne-a lăsat autobuzul am mai mers foarte puțin pe jos. Intrarea la capelă a fost 9 lire/persoană.

Rosslyn este impozantă, o construcție din piatră de o culoare negricioasă și am aflat că este așa pentru că la una din recondiționări muncitorii s-au gândit să o spele cu o soluție de amoniac și au stricat piatra. Deosebite sunt și ornamentele din interior sculptate în piatră. Când am ajuns noi tocmai era o prezentare a capelei. Astfel am aflat că sculpturile au fost făcute timp de 40 de ani, reprezentative fiind cele de pe 2 stâlpi din fața altarului care au și o poveste. Un meșter a făcut stâlpul din stânga și a plecat într-o călătorie pentru inspirație, ca să îl facă și pe al doilea. Unul din ucenici a avut un vis și după acest vis a făcut stâlpul din dreapta, care a ieșit infinit mai frumos decât al meșterului. Meșterul s-a întors și invidia a fost prea mare, astfel că l-a omorât pe ucenic, dar nici el n-a sfârșit prea bine pentru că ceilalți l-au spânzurat și pe el.

Am găsit în spatele capelei un cort unde era o masă lungă pe care erau așezate feluri de mâncare din vremea aceea pe care ne-a prezentat-o cineva care le și făcuse. Mâncarea era așezată într-o ordine și începea de la un capăt al mesei cu mâncarea săracilor și se termina în capătul celălalt cu cea a bogaților. Săracii mâncau un fel de varză cu praz și condimente, amestecate toate și fierte, arătau ca un terci, numai apetisante nu, iar bogații aveau și prăjituri pentru că aveau zahăr, foarte rar și scump la vremea aceea. Nu se creșteau porci în Scoția pentru că nu avea o populație mare, deci nu rezultau resturi cu care să crească porci, iar cu cât înaintai în Nord nu se găseau deloc. Tot aici am aflat că bogații își etalau toate hainele pe care le aveau pentru că, cu cât îți puneai mai multe haine pe tine cu atât arătai cât ești de bogat.

Highland Games (Jocurile muntenilor) – au loc in Scoția în fiecare week-end, din mai pana in septembrie. Când am aflat de ele ne-am dorit neapărat să ajungem. Ele se desfășoară în mai multe locuri, iar noi aveam de ales între două locații care erau cel mai aproape de Edinburgh. Dra de la punctul info cu care am vorbit foarte mult, ne-a ajutat să le alegem pe cele de la North Berwick pentru că, chiar dacă manifestările sunt aproximativ aceleași, cele de la North Berwick sunt mai mari, iar localitatea este pe coastă și peisajul mai frumos. O idee despre ce se întâmplă la aceste jocuri vedeți în link-ul următor visitscotland.com/see-do/ ... /highland-games.

Am cuplat jocurile cu Capela Rosslyn, ca să profităm de cartela de o zi, așa că după vizita la capelă ne-am întors la gara Waverley, de unde am luat un tren, puțin după prânz. Trenul a costat 6,9 lire/persoană, dus-întors, iar intrarea la jocuri, 8 lire/persoană. Din apropierea gării ne-a luat un autobuz (gratuit) care a mers pe lângă terenuri de golf, port și orășelul foarte, foarte frumos, care mi-a plăcut mult și mi-a părut rău că n-am putut să petrecem puțin timp acolo.

Jocurile se desfășoară pe pajiști mai la marginea localității și este asemănător unui bâlci, să spunem. La North Berwick s-au desfășurat pe terenul de rugby al comunității. Pe teren erau câteva corturi și acolo aveau loc întrecerile (aruncarea cu ciocanul, aruncarea cu greutatea și aruncarea cu un trunchi de copac de 5 m, care este cireașa de pe tort, dar și concursuri de cimpoaie), urmărite de spectatorii aliniați pe marginea terenului, iar pe laterale erau tarabe cu suveniruri, cu mâncăruri, bere, alte scene pe care se desfășurau diverse concursuri de dans și muzică, mai ales pentru copii și adolescenți și mai în spate erau tot felul de chestii de dat. Peste tot defilau și cântau formații de cimpoieri în mai multe culori, care se roteau și își tot schimbau locul între ei.

De la tarabele de pe margine am cumpărat și noi niște ciorapi de ski (5 lire, 3 perechi) și un corn de pescuit foarte bine realizat (din acela cu care îi dai la cap peștelui ca să-l omori), pe care am dat 8 lire. La plecare am văzut aproape de stația de autobuz un supermarket Aldi. Am intrat în el și am plecat cu ceva cumpărături, prețurile fiind mult mai bune decât în Edinburgh.

Ziua cu Capela Rosslyn și jocurile muntenești a fost cea mai lungă, cu o energie pe care nu știu de unde am luat-o în ziua aceea. De dimineață am plecat cu autobuzul în afara Edinburgh-ului la capelă, după prânz ne-am întors la gară, am luat trenul și ne-am dus la jocurile muntenești de la North Berwick, am ajuns acasă seara ca să ne luăm ceva mai gros pentru că aveam bilete la Royal Tatoo, la Castelul din Edinburgh, de la 22,30.

Dar mai aveam aprox o oră jumătate înainte să plecăm la spectacol și pe când ceilalți au vrut să se odihnească, eu m-am dus (singură) să-l cuceresc pe Arthur’s Seat (Tronul lui Arthur) , dealul din apropierea noastră, care se vede din centrul orașului și este veșnic plin de oameni. A fost o plimbare foarte plăcută, este o urcare de aprox o jumătate de oră (251 m altitudine), iar de sus ai aceleași priveliști uimitoare pe care le ai de pe oricare din cele 3 coline ale orașului. N-aș fi vrut să plec din Edinburgh fără să escaladez și eu dealul ăsta, dar cum nu aveam amatori, seara asta mi s-a părut singura ocazie și am fost foarte mulțumită că am făcut-o.

I-am pescuit pe colegii de apartament din mers și am încheiat seara la Castelul din Edinburgh, la spectacolul Royal Tatoo Millitary, pentru care ne-am luat bilete din decembrie 2016, ora 00, fix, chiar atunci când s-au pus în vânzare, pentru că se epuizează rapid. Spectacolul a început la 22,30 și s-a terminat la 24,10 cu un spectaculos foc de artificii. Aproape 1000 de muzicieni, parade militare internaționale, în general din țările cu care Scoția a avut de împărțit ceva de-a lungul istoriei, cimpoieri, toboșari, cântăreți, dansatori, salve de tunuri, muzică, dans, bătălii, un spectacol memorabil din care puteți vedea o mostră aici, RoyalEdinburghTattoo2014- ... EndPerformance). Spectacolul s-a terminat cu interpretarea unui singur cimpoier care se afla pe zidurile castelului luminat feeric. Acest spectacol este unul pe care vă recomand să nu-l ratați dacă ajungeți în august la Edinburgh.

Cu toate că era atât de târziu, am mers acasă pe jos ca să discutăm despre spectacol, iar copilul care stă în Edinburgh ne-a condus prin Pajiști (The Meadow) , un parc imens, unde se adună toată studențimea Edinburgh-ului, dar nu numai, pe lângă clădirile universității, unde a învățat și ea.

După ziua grea cu capela Rosslyn și jocurile muntenești, ambele în afara orașului și spectacolul Royal Tatoo de la castel, ne-am propus o zi mai liniștită, și am făcut obiective din centrul istoric aflate foarte aproape unul de altul, adică pe strada Royal Mile, principala stradă a centrului istoric cum am mai zis care are în capete cele 2 castele ale Edinburgh-ului și între ele, Catedrala St Giles, Muzeul Whisky-ului, Muzeul Copilăriei, alte muzee, Camera Obscură, magazine și cârciumi.

Am început cu Casa John Knox, pentru care aveam vouchere cumpărate de acasă, la mai puțin de jumătate de preț (am luat biletul cu 2 lire de persoană și la fața locului era 5). John Knox a fost preot, teolog și scriitor scoțian care a fost liderul Reformei scoțiene și este considerat fondatorul Bisericii Presbiteriene a Scoției. Nu era de acord cu opulența catolicilor și datorită convingerilor sale a stat în închisoare, a plecat prin Europa, s-a stabilit la Geneva o vreme, iar când s-a întors s-a însurat cu o puștoaică de sânge regal (el avea 50 de ani, ea 20), fapt care l-a adus și mai mult în contradicție cu regina Scoției, Maria Stuart, cu care s-a certat oricum toată viața. Knox, reformatorul bisericii, este îngropat la catedrala St Giles simplu, fără nici un monument, așa cum și-a dorit și aveam să-i căutăm mormântul, pentru că după casa lui ne-am dus să vizităm catedrala.

Tot pe Royal Mile, un pic mai departe, spre castel, Catedrala St Giles are intrare liberă și este simbolul orașului. Pe lângă ea am trecut de mai multe ori de când eram în Edinburgh, dar tot seara, iar la ei toate închideau la 18. St Giles este patronul orașului și protectorul leproșilor și un portret al lui se poate vedea chiar la intrarea în catedrală, în stânga, cu o săgeată în mână și o căprioară. Legenda spune că regele a venit la vânătoare și a vrut să împuște o căprioară, dar St Giles a întins mâna să o apere, iar săgeata l-a străpuns pe el. Se spune că a trăit cu căprioara cât a fost pustnic.

Catedrala este foarte frumoasă cu vitralii multe, incredibil de frumoase, iar în spatele ei, în partea dreaptă, este o capelă mică, deosebită, în care se intră doar cu tur ghidat. Neapărat să o vedeți. Este vorba de Capela Ordinului Scaietelui (un ordin cavaleresc care reprezintă compania de cavaleri aleși de regină), scaietele fiind floarea națională a Scoției.

Pentru 6 lire de persoană am putut să facem un tur pe acoperișul catedralei. Nu poți face asta decât cu ghid și nu pot merge mai mult de 4 persoane o dată, scările fiind foarte, foarte înguste. Cum noi am fost 4, am avut parte timp de 30 de minute de povești interesante, am văzut în pod piese din orga recondiționată în anii 90 dar și alte antichități și piese de valoare. La întrebarea noastră, de ce nu au fost duse la Muzeul Național ni s-a răspuns, “ca să nu se fure”. Uuups! A fost cam ciudat să aflăm asta într-o țară ca Scoția.

La clopotnița bisericii sunt câteva grinzi originale din anul în care s-a făcut biserica și tot acolo, în pod, am văzut un ceas cu 3 clopote, căreia i-au scos cadranele pentru că erau urâte, unul mare care bate ora și două mici care bat sfertul. Acest ceas se reglează în fiecare săptămână pentru că merge înainte cu 6 secunde, nu au nici o explicație. Am avut o vedere frumoasă de sus asupra manifestărilor stradale ale festivalului Fringe dar și a orașului. Ghidul ne-a dus și în parcare să ne arate mormântul lui Knox despre care aflasem la casa lui, dar nu reușisem să îl identificăm pentru că noi l-am căutat înăuntru, nicidecum într-o parcare. Dar cum a ajuns așa?

St Giles a fost o biserică mai mică inițial, apoi au ridicat acoperișul mai sus și au mărit-o. Este în continuă evoluție și astăzi, geamurile cu vitralii sunt din diferite perioade și chiar intrarea este destul de modernist făcută de un artist scoțian în 1995, iar paravanul decorativ din spatele ușii de la intrare are doar câțiva ani. Lângă ea era un cimitir pe care l-au mutat ca să facă o parcare, au lăsat acolo doar mormântul lui John Knox care se află în parcare, la nr. 23.

Ziua pe care am vrut-o mai lejeră a continuat la Camera Obscură, aflată între catedrala Sf Giles și Castel, vis-à-vis de Muzeul Whisky-ului. Pentru 15 lire de persoană am avut parte de o distracție interactivă, pe 6 nivele care s-a terminat la ultimul nivel cu un spectacol de 15 minute, la o oră care ne-a fost comunicată de când am luat biletele. Nu are rost să vă spun în ce constă distracția, trebuie să mergeți acolo. Nouă nu ne-au ajuns cele 2 ore pe care le-am avut la dispoziție de la intrare până la spectacol, așa că ne-am dus la etajul 6 să vedem spectacolul și apoi ne-am întors la etajul 4 unde rămăsesem. Să nu ratați Camera Obscură dacă ajungeți la Edinburgh. Înființată acum 150 de ani, are iluzii optice și tot felul de chestii interactive din domeniul optic și este o joacă pentru copiii mari și mici.

Noi aveam pe listă și Castelul în ziua aceea dar s-a făcut prea târziu și cu toate că puteam să intrăm nu mai aveam la dispoziție decât o oră pentru vizită și nu ne-am mai încurcat pentru că era prea puțin. Așa că am lăsat castelul și ne-am întors la un pub pe lângă Casa Knox, la care ne rămăsese ochii, The Mitre, despre care v-am spus la capitolul mâncare.

În excursia noastră am alternat zilele mai liniștite cu cele mai agitate, cu trasee mai lungi, așa că după ziua petrecută pe Royal Mile, am luat autobuzul 42 de la o stație de pe lângă casa noastră dar, ați ghicit, el trece și pe la Waverley, prin centru. Cu el voiam să ajungem spre periferia Edinburgh-ului și să vedem sătucul Dean Village, care era pe lista noastră. Autobuzul 42 merge din 30 în 30 de minute și pentru Dean Village trebuie urmărită direcția Craigleith. Ca peste tot și în Edinburgh trebuie să știi nu numai ce mijloc de transport iei, dar și direcția în care ai de mers. Am mers cu autobuzul acesta vreo 12 stații, dar din centru, de la Waverley, sunt mai puține.

Dean Village este un sătuc cu case frumoase și vechi la care ajungi după o plimbare foarte frumoasă prin natură. Stația a fost la Stock Bridge și chiar înainte de pod începe traseul pe o potecă pe lângă râul Leith. Zona este un fel de rezervație pentru păsări, am văzut stârc cenușiu, gaițe, am ajuns la Izvorul Bernard cu apă minerală, apoi la casele superbe, am traversat iar un podeț și pe partea cealaltă a râului am ajuns la o cascadă și apoi am urcat în șosea și acolo am dat de Cimitirul Eroilor de război, de care nu știam, dar în care am intrat și chiar am zăbovit puțin. Este foarte frumos, ca un parc, cu mulță verdeață, aleile cu morminte și monumente deosebite aliniate foarte frumos. Nu trebuie să ratați sătucul ăsta din inima Edinburgh-ului, uitați-vă puțin aici ca să vă convingeți google.ro/search?q=dean+v ... =6TMzjKku8neA5M

Ne-am întors înapoi în oraș, de data asta cu autobuzul 41 care ne-a lăsat la Edinburgh Castle, pe care trebuia în sfârșit să-l bifăm. Castelul a fost primul obiectiv la care am intrat gratuit pentru că aveam Exploreer Pass-ul (intrarea ar fi fost 17 lire de persoană). Asta ne-a scăpat de cozi și ne-a adus la final o economie de 22 de lire de persoană.

Castelul este cea mai populară și celebră atracție a Edinburgh-ului care domină orașul din vârful unui vulcan stins. A fost reședință regală sute de ani pentru regii Scoției dar după ce a apărut Holyrood ei au stat numai acolo, acesta fiind prea sus. Cele două palate se află exact la capetele străzii Royal Mile, iar între ele este o milă scoțiană, de aceea și strada a fost numită Royal Mile.

La intrarea principală sunt două statui impozante din bronz, cea a lui William Wallace conducătorul rezistenței scoțiene împotriva lui Edward I și a lui Robert Bruce, eroul național scoțian.

După cum am mai spus suntem norocoși în excursii și pentru unele lucruri ne documentăm și știm ce avem de făcut, dar altele ne ies în cale la fața locului și vin exact la momentul potrivit. Așa și la castelul ăsta. Chiar după ce am intrat, în dreapta, am dat cu ochii de un ceas care nu era cât arăta de fapt. Asta ne-a intrigat și când ne-am uitat mai bine am văzut și un anunț care spunea că ceasul este potrivit la ora la care va începe următorul tur gratuit al castelului. Eiii, de asta nu știam și ne-a prins bine. Cum mai erau doar 2 minute am stat cuminți acolo și ne-a preluat o ghidă, Lesley, foarte, foarte haioasă și vorbăreață, care a fost o încântare. Cu ea am stat doar o jumătate de oră cât ne-a povestit lucrurile importante, iar singuri am mai rămas aproape 3 ore.

Lesley ne-a spus că la fel ca St Giles, catedrala simbol a orașului, castelul este într-o continuă evoluție, și astăzi se lucrează și se restaurează și că nu a fost gândit niciodată ca să fie frumos ci ca să fie puternic. Se spune că nu a fost cucerit niciodată, dar ea ne-a spus că s-a predat de mai multe ori. Robert the Bruce (și a ținut să sublinieze, acel Bruce, vorbind despre eroul lor național), când a simțit că pierde controlul zonei a dărâmat toate clădirile în afară de capelă pentru că era religios. Fiul său David a început să reconstruiască iar unul dintre turnuri care se numea chiar așa, Turnul lui David, a fost doborât în timpul războiului dintre protestanți și catolici și a căzut peste rezervorul de apă ceea ce i-a obligat să se predea, pentru că nu mai aveau sursa de apă.

Ne-a spus și Lesley povestea cu salva de tun care se trage la ora 13 fix, simultan cu bila de pe Calton Hill (v-am spus-o și eu, am citit-o la Monumentul lui Nelson). “De ce la ora 1 când toată lumea trage 12 salve, la ora 12? ” am întrebat-o pe Lesley. “Pentru că suntem în Scoția și este mult mai ieftin să tragi o salvă în loc de 12”.

Capela St Margaret este cea mai veche clădire din castel și capela cea mai veche din Edinburgh (din anul 1130), care mai există și astăzi și Lesley, ghida noastră, ne-a spus să urmărim când ne ducem s-o vizităm un vitraliu cu Sf Columbus care seamănă izbitor cu un personaj din Războiul Stelelor. Să nu uitați nici voi asta dacă ajungeți acolo.

După ce ne-a abandonat ghida, am mers singuri prin castel să descoperim ceea ce ne povestise ea. La Muzeul Armelor ne-a impresionat povestea soldatului care a fost părăsit de nevastă și l-a lăsat cu un copil de 3 săptămâni cu care a luptat în una din bătălii, când pe câmpul de luptă au fost cel mai mic soldat, copilul lui de 3 săptămâni pe care îl ținea legat la spate, dar și cel mai mare, un bărbat de 89 de ani.

Am mai văzut micuța camera în care Regina Maria Stuart l-a născut pe fiul ei James, care avea să devină regele James al VI-lea al Scoției și regele James I al Angliei, sala de recepții (a regelui) cu acoperișul deosebit, din lemn și vitralii cu plumb (mai există unul la fel doar la Castelul Stirling) și tot aici este urechea regelui (o gaură în perete în Sala Armelor prin care regele auzea ce spun curtenii). Am văzut Cimitirul câinilor soldaților și de pe zidurile castelului am avut panorame frumoase asupra Edinburgh-ului.

La tezaur am văzut simbolurile străvechi ale Scoției - Coroana, Sceptrul și Sabia dar și Piatra Destinului, aceea pe care se suiau vechi regi ai Scoției, când erau încoronați. Aveam să ne mai întâlnim cu ea prin Scoția și să-i aflăm povestea la Abatia din Abroath. La galeriile din castel, organizate pe un culoar cu camere pe o parte și alta, am găsit diferite chestii interactive, dar și o garderobă unde am găsit haine cu portul tradițional, de la slugi până la boieri, pe care le puteai folosi ca să faci poze și așa am făcut și noi.

La castelul din Edinburgh este expus și cel mai mare tun medieval din lume - singurul tun care putea dărâma ziduri de apărare ale castelelor și fortificațiilor. Se spune că numai când îl vedeau inamicii se predau. De asemenea aici este tunul cu care se trage salva la ora 13.

Cea mai haioasă chestie a fost însă la temnițele străvechi ale castelului. Acolo, într-un subsol insalubru, am văzut cum trăiau prizonierii, fără lumină, în paturi suprapuse, cu rufele agățate la uscat peste tot și mese cu niște blide de mâncare, ca să vedem ce mâncau pușcăriașii. La una din mesele astea soțul a vrut să-i fac o poză și am văzut un domn destul de în vârstă care mergea încet și se tot uita la noi. Eu am crezut că ne așteaptă să facem fotografia ca să nu treacă prin cadru, dar el ne studia și când a trecut pe lângă noi, i-a zis doar soțului la ureche “Dacă te-ai însurat oricum ești la închisoare” și s-a depărtat cu un zâmbet în colțul gurii. Am mai aflat că aici, la castel, prizonierii erau tratați foarte bine pentru că se făceau schimb de prizonieri și trebuiau să arate bine (primeau câte 1 litru de bere pe zi să se hidrateze și nimeni nu era torturat acolo).

La arena de la intrarea în castel se ține Royal Military Tatoo, o paradă internațională a ansamblurilor artistice ale armatelor din India, Australia, America, Franța, etc., în general țări cu care Scoția a avut legături de-a lungul istoriei, un spectacol despre care v-am spus deja.

Vizita s-a terminat la magazinul din castel unde am degustat un whisky dulce, pentru fete (habar n-aveam că există așa ceva), pe care l-am cumpărat și eu. Foarte bun, 24 de lire, 700 de ml.

De la castel am plecat la Monumentul lui Scott, cel mai înalt monument din lume dedicat unui scriitor, care se află în grădinile Princes din fața gării Waverley și a fost construit pentru a-l comemora pe Sir Walter Scott, născut în Edinburgh, pentru romanele sale istorice. Monumentul, care domină toată zona din jur, a fost prima imagine pe care am avut-o după ce am ieșit din gara Waverley din Edinburgh iar Waverley (gara, podul, zona), vine de la protagonistul primului său roman, Edward Waverley.

În acest monument care este destul de înalt, se urcă și noi voiam să facem asta. Pentru 5 lire am urcat 287 de trepte, care se întind pe 5 nivele (60 de m) și fiecare nivel are câte un balcon cu balustrade de unde am avut cele mai frumoase vederi din Edinburgh. Scările circulare se îngustează din ce în ce, după cum face și monumentul și din păcate nimeni nu gestionează asta, astfel că este o balamuceală de oameni, pentru că nu ai loc să treci unii pe lângă alții iar la ultimul nivel mai aveam un pic și făceam un atac de panică. Monumentul lui Scott este destul de larg la bază dar se îngustează spre vârf, iar acolo, la ultimul nivel, ne-am blocat. Eram prea mulți oameni sus și nimeni nu voia să coboare până la nivelul precedent ca să ne permită nouă să coborâm, iar la acel nivel, ultimul, nu mai avea loc nici măcar o persoană, eram ca sardelele, așezați în balconul circular. Acolo, atât de sus, așteptând preț de vreo 10 minute să se deblocheze situația și cei de pe scări să înțeleagă că nu avem altă soluție decât ca ei să coboare, am avut senzația că vârful monumentului se clatină. Soțul mi-a zis că chiar se clătina și este foarte firesc la cât este de înalt. Eu am înghețat. Nu mi-e frică de înălțime și îmi place să experimentez tot felul, dar acolo mi-a fost frică, n-aș mai merge a doua oară. Priveliștea din vârf este extraordinară și merită urcușul, dar nu este pentru cei slabi de inimă.

De la Monumentul lui Scott ne-am dus doi pași mai încolo unde este Roata Mare din Edinburgh, la care aveam vouchere cumpărate din țară cu 4 lire de persoană, la fața locului fiind 9. Păi și dacă-i bal, bal să fie. Abia mi-am tras sufletul după panica de la monument și suie-te în Roata Mare, care se bălăbănea și aia din cauza vântului destul de violent…. Oricum, roata nu prea merită banii. Mai mult am stat pe loc până i-a urcat pe toți și apoi ne-a învârtit 3 ture și gata, jos. A fost prea scurt…. nu prea înțelegi mare lucru. Dar a fost o experiență, eu nu m-am mai dat într-o roată până acum.

În drumul spre casă am trecut pe la Diagon Alley, magazinul de unde se aprovizionau Harry Potter și vrăjitorii și am încercat să găsim ceva pentru fi-miu, fan înrăit Harry Potter în copilăria lui și apoi ne-am oprit la Greyfriars Bobby, peste drum de Muzeul Național unde este o cârciumă și o statuie mică a unui terrier, cunoscut sub numele de Greyfriars Bobby. Bobby a fost eroul mai multor cărți dar și al unui film Disney pentru că a păzit cu credință mormântul stăpânului său (un polițist), din curtea bisericii Greyfriars timp de 14 ani. Am vizitat și noi cimitirul unde am văzut piatra de mormânt a polițistului, a unui prieten al lui, care a mai avut grijă de Bobby după ce a murit el, dar și piatra de mormânt a cățelului.

Tot din București am cumpărat bilete pentru intrarea la The Edinburgh Dungeon (Temnițele din Edinburgh) , care online au costat 13 lire de la ora 10, primul spectacol, iar la fața locului era 17,95. The Edinburgh Dungeon este un spectacol interactiv de groază. Mergi prin temnițe, prin întuneric, te sperii, țipi… Temnițele funcționează într-o fostă parcare iar spectacolele se țin de 20 de ani. A fost nevoie de imaginație multă pentru amenajarea lor, spectacolul este susținut de 11 actori, se intră din cameră în cameră, unde te preia mereu altcineva și nu pot să vă spun decât că, în general, subiectele sunt inspirate din realitatea Scoției, mai ales de la istoria lui Burke și Hare, criminali în serie care au omorât 16 persoane într-o perioadă de 10 luni și au vândut cadavrele dr-ului Robert Knox care le diseca la cursurile lui de anatomie de la universitate. În rest, ca și în cazul Camerei Obscure trebuie să mergeți acolo, veți avea parte de un spectacol interactiv de 1,5 ore pe cinste. La ieșire am luat albumele cu poze pentru 12,50 lire cu 2 poze, dar cu un cod am putut să le descărcăm și pe celelalte. Cam scumpe pozele, n-am știut că am fost pozați, dar au fost haioase tare, nu ne-am îndurat să nu le luăm. Am fost prinși în cele mai haioase momente.

Copilul prietenei care trăiește în Edinburgh și a făcut arte, a ilustrat prima ei carte, un album despre Edinburgh care a avut lansarea chiar în timpul festivalului Fringe. Cand ne-am întors de la Dean Village, sătucul cu case vechi, frumoase, ne-a arătat și albumul ei ca să îl vedem dar una din poze, foarte frumoasă, de altfel, nu ne spunea nimic. “Cum, n-ați văzut Circus Lane? Ați fost la Dean Village și n-ați văzut-o? ” Așa că a doua zi, ne-am dus frumușel înapoi, de data asta pe jos din centru, cam 20-25 de minute, iar faimoasa străduță, semicirculară este chiar înainte de podul Stock Bridge, dar în dreapta. Pentru sat, noi am luat-o în stânga pe poteca pe lângă râu dar n-am știut și de această stradă. Ne-am liniștit că am bifat-o și pe asta. Circus Lane este o străduță liniștită, semicirculară, cu case frumoase și cu multă, multă verdeață. Dacă ajungeți la Dean Village, neapărat intrați și pe ea.

Am văzut reședința regală Holyrood Palace într-o după amiază frumoasă. Regina stă aici în timpul săptămânii Holyrood (între sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie), iar Prințul Charles stă la Holyrood o săptămână pe an ca să-și îndeplinească îndatoririle de duce de Rothesay.

Palatul se află în capătul opus Castelului din Edinburgh, la o milă scoțiană distanță, pe strada Royal Mile. Este construit pe o structură pătrată, cu o curte interioară, are o scară de acces superbă și camere frumos mobilate, chiar dacă nu sunt multe care se vizitează. Ultima intrare este la 16,30 și poți să ștampilezi biletul la ieșire și să te întorci să vizitezi timp de un an de zile, fără să mai plătești. Am văzut camerele, dormitoarele, dormitorul reginei Mary of Scots, colecții de artă și arme, obiecte de epocă, dar și foarte multe obiecte personale, o cameră cu zeci de obiecte cu etichetă. De aceea este bine să vă rezervați mult mai mult timp pentru Holyrood decât am rezervat noi. El funcționează și astăzi, acolo au loc recepții, iar regina a adus de la Buckingham mobilă și tapiserii.

Este interzis fotografiatul, așa că am cumpărat cu 5 lire un album de la casa de bilete. Intrarea a fost 25 de lire pentru 2 persoane care a inclus palatul, ruinele vechii biserici făcută la 1130 și grădinile palatului, care sunt circulare, înconjoară castelul și sunt foarte frumoase. Doar că diferit față de alte grădini aici rondurile frumoase de flori sunt la mare distanță de alei și nu distingi bine. Mai întâi sunt pajiștile dar nu ai voie să calci pe iarbă și apoi rondurile. De aici, din grădini, se vedea foarte bine dealul de lângă noi, Arthur’s Seat. N-am mai avut timp de tezaur pentru că în ziua aceea trebuia să ridicăm mașina închiriată pentru restul excursiei în Scoția, de la unul din peroanele de la gara Waverley.

În drum spre gară, mergând pe Royal Mile, am trecut pe lângă Parlament, care are intrare liberă, o clădire modernistă, cu mesaje profunde pe zidurile exterioare, Muzeul Copilăriei, un muzeu de jucării din secolele trecute până astăzi, am intrat în Piața de Purici, cu diverse multe și mărunte, inclusiv mâncare și am admirat încă o dată casele foarte vechi de pe Royal Mile. Apropo de mâncare am cumpărat 4 bucăți mici, mici, de cioco, hand made de la Fudge House, o cofetărie foarte arătoasă, dar ne-a stat în gât când ne-a cerut și banii, 7,15 lire.

Ultima zi la Edinburg am vrut-o mai lejeră pentru că trebuia să ne facem și bagajele și voiam să ne acomodăm cu mașina pentru drumul care urma prin Scoția. Așa că ne-am propus o plimbare scurtă de până la100 de mile dus-întors și am zis să fie Castelul Stirling care se află între Edinburgh și Glasgow, la aprox aceeași distanță și puteam să-l vizităm din ambele orașe. Numai că uitându-ne pe hartă, am văzut că înainte de Stirling este Castelul din Linlithgow, unde s-a născut Mary of Scots, pe care nu mai puteam să-l vedem de la Glasgow, ca pe Stirling. Ne-am propus atunci să revenim asupra programului și să mergem la Linlithgow pentru că era și pe Pass și aveam intrare gratuită. Nu ne-a ieșit însă pentru că, în fiecare miercuri din iulie și august, la palat avea loc Scottish Dancing for All cu formație live și în 2017 era a 28-a ediție. Intrarea era 8,5 lire de persoană, cu ceai, suc și biscuiți, fără a uza de Exploreer Pass. Păi dacă ne-am nimerit într-o miercuri și 9 august, adică în acea zi era ultima party, am lăsat baltă toate și ne-am propus să participăm și noi la dancing-ul ăsta scotchhop.org.uk. Dar până atunci mai era mult pentru că petrecerea începea la 19,30, așa că ne-am plimbat prin Linlithgow, un orășel foarte simpatic și am mâncat la restaurantul celor 4 Marii, The Four Marys, v-am spus despre el și apoi ne-am întors la palat.

Palatul Linlithgow a fost palatul plăcerilor și a fost construit de James I. Intrarea este 6 lire, gratis cu Exploreer Pass. Pe aleea de la intrare sunt plăcuțe cu regii Scoției în ordinea cronologică a domniei, începând cu Mary of Scots și terminând cu Elizabeth II. În dreapta palatului era o biserică deosebită, dar închisă la data vizitei noastre, iar în spate este castelul (ruine) pe malul lacului cu același nume, Linlithgow Loch. Castelul este înconjurat de pajiști imense, verzi, cu băncuțe la tot pasul, plin de copii și persoane care făceau sport. Are camerele destul de bine conservate, chiar dacă sunt ruine, fără mobilă, sala mare de bal s-a păstrat cel mai bine, iar în cele 4 colțuri sunt turnuri în care se poate urca până sus. Am urcat și noi și am filmat frumoasa petrecere din curtea interioară.

Petrecerea s-a desfășurat așa: o doamnă prezenta fiecare dans scoțian și exemplifica cu ajutorul unui partener, acompaniați de formație, iar apoi trebuia să executăm și noi. Scoțienii dansau de rupeau podeaua, iar noi, turiștii, eram ajutați de câteva fete tinere care erau intercalate printre cei neștiutori. În pauze am băut ceai și suc și am mâncat biscuiți. La petrecere au luat parte în special scoțieni îmbrăcați în port tradițional, bărbații în fuste, în general persoane de vârsata a 2-a spre a 3-a. Ulterior am găsit prin toată Scoția astfel de petreceri, nu neapărat la palate, dar prin tot felul de săli, organizate în special pentru persoanele menționate. Nu ne-am îndurat deloc să plecăm de la petrecerea aia, a fost extraordinar. După ora 20,30 intrarea a fost liberă, nu s-a mai taxat…

A 8-a zi a vacanței noastre am plecat din Edinburgh cu destinația Duftown, patria distileriilor, unde aveam o noapte de cazare. Până acolo erau aprox 150 de mile, nu așa mult, numai că dra de la punctul info din Edinburgh ne-a sugerat să ne oprim la Abația din Abroath și apoi la Montrose, iar noi aveam pe listă, pe acest drum, Castelul Dunnottar din Stonehaven, foarte aproape de Aberdeen, una din localitățile de coastă căutate.

Mi-ar fi plăcut să scriu articole pentru fiecare loc în care am văzut ceva interesant, sau despre fiecare castel unde am aflat tot felul de povești, numai că nu este posibil, așa că o să adaug la împrejurimile Edinburgh-ului și aceste 3 obiective la care ne-am oprit în drumul nostru către Duftown, ultimul dintre ele, Castelul Dunnottar aflându-se la aprox 100 de mile față de Edinburgh.

Deci, am plecat din Edinburgh urmând traseul Dundee - Abroath - Montrose - Stonehaven, pentru castelul Dunnottar - Aberdeen și apoi Duftown, urmând un drum de coastă absolut spectaculos. Prima noastră oprire a fost la Abbey Abroath. Abația a fost construită de Wiliam I (the Lion) în amintirea prietenului său din copilărie, Thomas Becket, care fusese omorât cu 8 ani înainte. Acolo s-a semnat și Declarația de la Abroath scrisă de abate în numele nobililor scoțieni ca s-o trimită Papei, o declarație similară cu declarația de independență a americanilor de mai târziu, esența ei fiind că scoțienii nu se duc în luptă pentru onoare, glorie, bogății, ci doar pentru libertate. Am găsit aici Piatra Destinului, simbolul Scoției, folosită la încoronarea regilor, care era la Londra, dar a fost furată de 4 studenți scoțieni și au dus-o la Abroath pentru că acolo au considerat că îi este locul. Abația are un muzeu interesant și un cimitir imens, iar mormântul întemeietorului se află singur, în mijlocul unei pajiști.

De acolo, ne-am mai oprit la Montrose, tot la sugestia punctului info, un golf cu viață sălbatică și o rezervație de păsări și după ce am lăsat mașina într-o parcare, pe o alee prin pădure am ajuns la un observator amenajat de unde puteam privi.

Castelul Dunnottar din Stonehaven are o așezare spectaculoasă, pe un cap de stâncă și se vizitează pentru 7 lire. A aparținut familiei Keith în sec XIV, dar când ultimul conte și-a pierdut titlurile pentru că a participat la revoltele iacobite a fost vândut de mai multe ori și acum se află în proprietatea familiei unui viconte care l-a reparat și l-a băgat în circuitul turistic. O parte din Hamlet cu Mel Gibson și Glenn Close a fost filmat aici. Are o parcare suficient de mare, gratuită și tot acolo am găsit o rulotă cu câteva mese, unde se poate mânca sau bea ceva. Apoi este un drum de acces către castel de 2-300 de m și pe măsură ce te apropii, vederea lui te lasă fără cuvinte. Poți merge prin dreapta castelului pe niște stânci de unde poți face fotografii deosebite sau poți să cobori și apoi să urci pe o potecă de scări care te duce la intrare dar și spre golful și plaja din fața lui, unde am petrecut și noi destul timp.

Din lista cu ce n-am apucat să vedem în Edinburgh ne pare rău pentru Bătălia de la Bannockburn (Robert the Bruce vs. Edward II, în sec XIV) care are un centru cu reconstituirea bătăliei în 3D și se poate participa la joc cu rezervare din timp battleofbannockburn.com. Câmpul se află lângă Castelul Stirling și noi am ajuns acolo, dar am avut de ales și s-au legat lucrurile altfel, de data asta. Al doilea regret a fost Dynamic Earth, un muzeul al naturii și al științei, o experiență interactivă, o călătorie prin spațiu și timp, care se află foarte aproape de Palatul Holyrood și de casa noastră din Edinburgh, dar n-a fost să fie nici asta.

Dar cred că toate au avut un rost și acela ar fi o întoarcere la Edinburgh. Dă-I Doamne! Și mie dar și vouă!

---

VIZUALIZĂRI: 3947 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI