Tur de forţă misterios şi bântuit în capitala Scoţiei

TIPĂREȘTE

Dacă în primul review din Scoţia, am scos la iveală o latură care... mă rog... apare mai rar la mine şi de obicei se împleteşte cu cea haioasă, e timpul acum pentru dezvăluirea adevăratului motiv pentru care am renunţat la ideea unui tur de trei zile cu maşina. Dacă îl făceam, ratam Edinburgh, cel mai bântuit oraş al Europei. Asta, din păcate, nu puteam lăsa să se întâmple...

Aşa că prima şi a treia zi au fost dedicate misterelor Edinburgh-ului şi împrejurimilor lui. Deşi domnul meu nu este mare amator de “senzaţii tari”, nu a avut încotro şi a trebuit să “se dea” după ariciul familiei care nici în ruptul capului nu voia să renunţe la descoperirea laturii întunecate a capitalei scoţiene… nu că ar fi ea prea însorită de obicei… Ce să-i fac… simt o plăcere bolnavă atunci când îmi furnică şira spinării de fiorii groazei provocate de poveştile supranaturale. Prima experienţă de genul acesta am avut-o la Praga anul trecut, despre care am povestit pe larg aici (vezi impresii). Încurajată de succesul acesteia, m-am decis ca la Edinburgh să profit din plin de tot ceea ce oraşul oferea din acest punct de vedere. Mai corect spus ar fi, tot ce oraşul poate oferi într-o zi jumate... Drept pentru care, cu toate protestele domnului meu care considera o pierdere de timp toate tururile pe care eu le plănuisem, am programat: “City of the Dead Haunted Graveyard Tour”, “The Dungeon of Edinburgh”, “Mary King’s Close” şi “Camera Obscură”. Un adevărat “festin”. Bine, printre astea strecurasem şi Edinburgh Castle, St. Giles Cathedral şi Rosslyn Chapel, doar ca să-i mai închid guriţa un pic.

Alte preţuri, alte pregătiri

Pentru că am detaliat deja costurile cu transportul Bucureşti – Edinburgh în review-ul despre Scoţia, nu voi mai atinge acest subiect aici. Despre alte preţuri însă trebuie să vă povestesc. Aşa cum se ştie, peste tot în UK costurile sunt destul de ridicate. Intrările la obiectivele turistice sau atracţii nu fac notă discordantă. Poate doar intrarea la National Gallery of Scotland, care este liberă... În rest... îţi iau şi pe mama şi pe tata şi eventual şi vreun unchi dacă a mai rămas de prăsilă, ceva...

Făcând calcule peste calcule, cu tot ce voiam să facem, ieşeam al naibii de scump. Nici Parisul nu ne dusese la banii ăia. Aşa că săpând şi iar săpând, am descoperit Edinburgh Pass, un card-pass existent în trei variante: una, două şi trei zile. Având o singură zi pentru Edinburgh, am ales cardul de o zi al cărui preţ a fost de 30 de lire. De fapt, preţul real era de 23 de lire pentru că 7 lire era valoarea biletului de express dus-întors de la aeroport, bilet care îl primeai odată cu pass-ul. Tichetul putea fi folosit oricând, nu doar în ziua de valabilitate a pass-ului. Economia era substanţială, aşa că am decis să-l achiziţionăm din aeroport ca să avem şi biletul de express dus-întors.

Ca un vajnic membru AFA ce mă declar, am intrat acum repede pe planul făcut de mine înainte de plecare, încercând să accesez link-ul către acest pass ca să-l inserez aici. Stupoare, Edinburgh Pass nu mai există. Eu am văzut că scria că e valabil până la 31 martie, dar mă aşteptam ca după această dată să-i schimbe preţul, nicidecum să-l scoată complet de pe piaţă. Norocul a făcut că am fotografiat cardurile şi broşurile şi astfel am dovada. Altfel... trebuia să mă credeţi pe cuvânt... :)

Buuuuun, acest Pass acoperea: The Dungeon, Mary King’s Close şi Camera Obscură plus alte încă vreo 30 de atracţii în Edinburgh pentru care oricum nu aveam timp. Cu 23 de lire ieşeam însă ceva de genul “3 la preţ de 2”, aşa că a meritat achiziţionarea lui.

Pentru “City of the Dead Haunted Graveyard Tour” am tras puţin pentru că pe timp de iarnă nu se organizează decât marţea, adică ziua în care noi soseam. Ţineam morţiş să-l facem, aşa că am cumpărat un bilet online. Preţul acestuia a fost de 10 lire. Până la 31 martie aveau şi o ofertă: cu un bilet cumpărat participau două persoane. Aşa că am ieşit de nu se poate.

Burduşiţi fiind cu toate pass-urile posibile şi imposibile, cu bilete achitate în avans şi alte cele, am purces la explorarea celui mai bântuit oraş al Europei. Şi am început cu...

Edinburgh Castle – emblema capitalei Scoţiei

Încă de cum ne-am apropiat cu autobuzul de centrul oraşului, am zărit în vârful unei coline figura impunătoare a vechiului castel. Colina este de fapt un vulcan stins. Ne-am dat jos la Waverly Bridge şi, cu rucsacii în spate, am pornit spre Castelul Edinburgh. În drum, am reperat şi Camera Obscură, unde aveam plan să ajungem peste două zile şi Fabrica de kilt-uri, unde domnul meu dorea să-şi facă o fotografie îmbrăcat în costumul lui... Mel Gibson...

Ajunşi în faţa castelului după ce ne scosesem sufletul urcând o pantă considerabilă, am constatat că în faţa acestuia se executau lucrari de... ce-or fi fost. Aşa că prima impresie a fost destul de... dezamăgitoare. Nu a durat mult însă. Intrarea străjuită de William Wallace şi Robert the Bruce ne-a făcut să uităm instant de imaginea şantierului aflat la câţiva metri în spatele nostru. Eram acolo, pe bune...

Intrarea la Edinburgh Castle costă 16 lire de persoană. Noi însă nu am plătit nimic pentru că aveam Explorer Pass, cel de care vă povesteam în review-ul anterior (v-am zis doar că eram burduşiţi de pass-uri…).

“Ooooo, we have explorers here! ”, ne-a întâmpinat Martin, băiatul de la casa de bilete, zâmbindu-i şăgalnic soţului meu şi fluturându-şi genele înspre el. Nu a nimerit să ne completeze data pe hârtii, deoarece era prima intrare, pentru ca mai apoi să înceapă să scoată… o grămadă de broşuri şi hărţi despre ce se mai poate vizita în Scoţia având Explorer Pass. A întins o hartă pe tejghea şi a început a o mângâia duios în sus şi-n jos cu degetul arătător în timp ce ţinea ridicat graţios degetul mic. “Oh, you have to go there! You’ll love it! ” îi spuse domnului meu cu privire la nu mai ştiu ce obiectiv turistic. Eram mult prea concentrată să nu cad pe jos în timp ce făceam eforturi deosebite să îmi ţin hohotele în frâu. Cred că în viaţa lui jumătatea-mi nu a folosit mai des şi mai apăsat expresia: “My wife and I” în combinaţie cu diverse verbe care exprimau dorinţe, planuri, etc. “Ehe, dacă era vreo bunăciune brunetă şi focoasă şi mai ales de gen feminin nu mai aveai tu pe “wife” atât în gură! Puteam ca prin farmec să mă transform într-o “sister”…”, l-am apostrofat cu prima ocazie. Săracul, îl trecuseră toate apele până am reuşit să scăpăm de la casa de bilete…

Edinburgh Castle domină capitala scoţiană cu silueta sa impunătoare. În jur de trei ore este bine să-i aloci pentru a-l putea savura pe de-a-ntregul. Noi i-am oferit doar vreo două. Ca de obicei, nu voi intra în amănunte. Ceea ce mie mi-a reţinut atenţia în mod deosebit a fost Muzeul Războiului, închisoarea, piatra de încoronare, coroana sabia şi sceptrul, capela St. Margareth şi, un sentiment de mare duioşie mi-a stârnit cimitirul căţeilor soldaţilor. De asemenea, un tun vechi de 500 de ani, Mons Meg se numeşte, care avea o inscripţie care ruga vizitatorii să-l trateze cu respect şi să nu-l “călărească”, iarăşi mi-a plăcut în mod deosebit. Castelul este foarte mare şi tocmai din cauza acestei imensităţi nu-l poţi simţi în totalitate.

Mi-a mai plăcut mult modul regizat în care este prezentată temniţa. Ai impresia că totul este actual şi acolo încă sunt deţinuţi care numai ce au ieşit puţin până afară, dar se vor întoarce repede.

Castelul Edinburgh este un must pentru oricine ajunge în zonă. Eu poate sunt mai... altfel şi nu gust chestiile prea mari şi comerciale. Mi-a plăcut mai mult la Stirling, iar de ruinele vizitate nu mai zic... Poate şi acesta este unul dintre motivele pentru care nu voi stărui prea mult asupra acestui obiectiv turistic. Ăsta şi faptul că @TraianS a scris pe larg aici (vezi impresii) şi eu n-am ce să mai adaug. Aaaaaaa, că tot veni vorba de Traian, ce-am mai râs căutând pe lângă St. Giles’ Cathedral „inima de scuipat”. “Unde naiba e mă, inima aia de scuipa Traian în ea??? ” Dar voi ajunge şi acolo la un moment dat...

Plecând de la Edinburg Castle, imediat pe stânga e fabrica de kilt-uri unde se pot face poze. Am intrat repede dar am ieşit de două ori mai repede. “Doar” 19.95 lire pentru o singură fotografie cu o singură persoană. Hai pe bune? Lasă... mai bine luăm un kilt de pe okazii şi ne facem poze acasă...

Cimitirul Greyfriars sau cum să dai bani ca să-ţi tremure chiloţii

Încă de acasă plănuisem cel puţin un tur “cu bântuieli”. Am ales City of the Dead (click aici) după ce am studiat mai multe oferte ale unor firme diferite, pentru că aveau în faţa celorlalţi un mare plus. Firma respectivă era singura din tot Edinburgh-ul care avea acces într-o anumită parte a cimitirului Greyfriars: Covenanters Prison, secţiune închisă cu cheia de către autorităţile oraşului deoarece aici au fost raportate câteva atacuri inexplicabile. Ştiam pe scurt câte ceva despre “Covenanters”, şi anume că erau cei care nu l-au acceptat pe Charles I drept cap al bisericii şi au pornit o revoltă, care s-a soldat cu închiderea lor în această “închisoare”.

Deşi obosiţi după drumul cu avionul Bucureşti-Dublin şi Dublin-Edinburgh, storşi de vlagă după vizita din aceeaşi zi la Edinburgh Castle, la ora 20.30 ne-am prezentat lângă St. Giles Cathedral, locul de întâlnire pentru “City of the Dead Haunted Graveyard Tour”. Noi şi alţi vreo 14-16 turişti am fost întâmpinaţi de Sam, ghida noastră, îmbrăcată cu o haină de piele, lungă şi neagră. Deosebit de simpatică această fată. Se vedea clar că iubeşte ce face. Şocul a fost că, deşi era scoţiancă, vorbea o engleză fără cusur. Muuult mai bună decât ghida din Praga, pe care, pe alocuri, nu prea o înţelegeam. Ca să n-o mai lungesc, prima oprire a fost pe treptele din spatele catedralei St. Giles. Aici, Sam a început să ne dezvăluie tainele şi legendele Edinburgh-ului. Ne-a povestit despre metodele de tortură din Evul Mediu. Cum acuzaţii erau torturaţi şi care erau metodele “de lucru” ale scoţienilor. Nu am să vă povestesc tot, pentru că ar trebui să scriu un întreg review numai despre asta, şi nu cred că sunt prea mulţi amatori de aşa ceva pe site. Cea mai înfricoşătoare metodă de tortură mi s-a părut cea în care acuzatul era dezbrăcat, toracele îi era închis într-un fel de cuşcă şi înăuntru era pus un şobolan. Apoi, cu carbuni încinşi încălzeau cuşca până când şobolanul, disperat să scape de arşiţă, începea să “sape” cu dinţii şi ghearele în pieptul acuzatului până când îşi găsea refugiul în interiorul corpului acestuia. Moartea survenea inevitabil, dar existau trei modalităţi. Fie şobolanul o lua în sus, muşca inima sau alt organ vital şi decesul era instantaneu (varianta fericită). Fie animalul o lua în jos muşcând intestine şi atunci moartea era mai lentă. Sau, în cel mai nefericit caz, rozătoarea murea în interiorul corpului uman, intra în putrefacţie, iar decesul omului se producea în chinuri inimaginabile. Nu v-am povestit asta pentru că sunt sadică sau ceva (bine, ok, poate sunt puţin…), dar cel care uită greşelile trecutului, e condamnat a le repeta. Aşa că m-am gândit să nu carecumva să repetaţi aşa ceva…

Buuuun, de ajuns cu tortura. Să trecem la vrăjitoare. Femeile bănuite a fi vrăjitoare trebuia să treacă un test “simplu”. Erau legate cu mâinile de genunchi şi erau aruncate în Nor’ Loch (un lac aflat pe atunci în Edinburgh, acolo unde acum se află Princess Street Gardens). Dacă se duceau la fund şi se înecau, atunci erau nevinovate şi familia lor primea scuze. Dacă se ridicau la suprafaţă, însemna că sunt vrăjitoare şi erau împinse cu beţe şi cu pietre până se scufundau şi mureau. E lesne de înţeles, la fustele care se purtau atunci (anii 1500-1600), cam câte femei erau considerate vrăjitoare în Edinburgh. Nu de puţine ori, familiile celor ale căror fuste se umflau aruncau cu bolovani în apă pentru ca respectiva să se scufunde şi să moară, pentru că dacă o femeie era găsită vinovată de vrăjitorie, întreaga ei familie era condamnată la moarte. Ciudat popor şi scoţienii ăştia…

Odată terminate poveştile despre tortură şi vrăjitoare, ne-am îndreptat în grup compact spre Greyfriars Graveyard.

Aici prima oprire a fost la “piatra funerară” a căţelului Bobby. Căţelul Bobby este o celebritate în Edinburgh. Se spune că a existat cândva un câine al cărui stăpân a murit. Timp de 14 ani căţelul a petrecut zi şi noapte pe mormântul stăpânului până când, într-un final, a murit şi el de bătrâneţe. Oamenii sunt deosebit de impresionaţi de această poveste. Problema e că dacă ar fi doar impresionaţi şi ar rămâne aşa, ar fi ok. Sunt însă nebuni care vin la aşa-zisul mormânt al câinelui (care, dacă a existat vreodată, oricum nu e îngropat acolo), şi lasă flori, apă, mâncare, ba chiar… scrisori şi bilete de autobuz pentru ca Bobby să vină să-i viziteze. Aproape în fiecare zi administraţia cimitirului adună dubioşenii de pe lângă piatra funerară a căţelului.

De aici am pornit înspre unul din morminte care avea o piatră cam de juma’ de metru. Sam ne-a povestit de fenomenul ciudat care se întâmplă în cimitirul Greyfriars. Pietrele de mormânt se scufundă încet până când dispar de tot. Tot în dreptul acestei pietre ne-a povestit puţin şi despre cimitir în sine. Pe vremuri, acesta era singurul cimitir din oraş. Chiar şi în vremea ciumei. Toţi oamenii care mureau erau îngropaţi aici. Ideea e că acest cimitir este unul destul de mic, asta ca să nu spun că mie mi s-a părut foarte mic. Şi totuşi, toţi oamenii erau înmormântaţi acolo. Şi acum explicaţia: La început cimitirul era ... la nivel cu strada. Acum el apare ca fiind amplasat pe... o colină. Acea colină nu este deci una naturală ci una... artificială. Vă las să vă daţi seama singuri cum s-a format. Cât adevăr şi câtă ficţiune este în aceste povestiri, rămâne iarăşi la latitudinea (şi longitudinea) fiecăruia. Cert este că, de fiecare dată când plouă mult, printre firele de iarbă mai apare… câte un os, câte un craniu, etc… Dubios este că există turişti care ştiu asta şi vin special în cercetare după ploaie puternică pentru a pleca acasă cu “un suvenir”. Oare cât de bolnav să fii???

Ultima oprire a fost la Covenanters Prison. După o scurtă relatare a adevărului istoric despre “covenanters”, Sam ne-a povestit că aceştia au fost prinşi şi închişi în acestă “închisoare”. Locul nu este o închisoare în accepţiunea comună, ci este un loc în aer liber, cu ziduri de jur împrejur. Covenanţii (nu găsesc un termen potrivit în română) au fost încuiaţi aici şi lăsaţi în calea vremii neprielnice pentru care Scoţia e celebră. Au fost 1200 de prizonieri, după spusele lui Sam. Nu li se dădea decât o bucată de pâine pe zi. Suficient cât să nu moară, dar insuficient ca să trăiască. Aşa că în scurt timp ajunseseră cadavre ambulante. Cei care încercau să evadeze, erau scoşi şi executaţi în dreptul zidului intrării, unii însă au reuşit. Practic, această “Covenanters Prison” a fost prima formă a unui lagăr de concentrare. Cel mai dureros este faptul că gardienii erau tot scoţieni conduşi de unul numit MacKenzie, Cei care însă se răzgândeau şi jurau credinţă regelui, erau scoşi şi lăsaţi să plece. Au fost câţiva care au ales această cale, dar foarte puţini. În cele din urmă, după cinci luni de zile, când deja suflarea din Edinburgh începuse să vocifereze cu privire la cum sunt trataţi scoţienii de către scoţieni, cei rămaşi au fost deportaţi spre America. Vasul lor însă a fost prins de o furtună şi toţi cei aflaţi la bord şi-au găsit sfârşitul în ape.

Wow, ce m-am întins… După aceste relatări, Sam a descuiat “închisoarea” şi am intrat cu toţii. Ne-a dus la “The Black Mausoleum” unde a continuat cu povestirea fenomenelor stranii care se întâmplă în acest loc. Vai, uitaţi cât am scris până aici, şi nici măcar n-am ajuns la jumatea review-ului. Gata, trebuie s-o scurtez! Ideea este că niciunul din cei prezenţi n-a păţit nimic în mausoleu, deşi au fost câţiva cărora li s-a făcut rău şi s-au cerut afară. Din punctul meu de vedere, turul a meritat cu vârf şi-ndesat, cum se spune. Am aflat lucruri deosebit de interesante, am ascultat povestiri “spookie” pe care, culmea, le-am şi înţeles chiar dacă au fost relatate de o scoţiancă, şi mai ales ne-am distrat iar le_maitre a făcut nişte poze marfă în cimitirul ăla.

Am ajuns la hotel după o zi nu plină, ci foarte plină. Am picat rupţi şi nu fusese decât prima noastră zi pe tărâm scoţian.

Continuarea misterelor la Rosslyn Chapel

A doua noastră zi în Scoţia a fost rezervată aventurilor prezentate în precedentul review, aşa că acum voi continua cu ziua a treia.

Dis de dimineaţă, după ce am predat maşinuţa la Arnold Clark, ne-a urcat în autobuzul 15 pentru a ajunge la capela Rosslyn, aflată la distanţă de 9 mile în afara Edinburgh-ului. Fac o paranteză pentru a explica puţin preţul transportului. Un bilet simplu de călătorie costă 1,5 lire şi acoperă orice rută operată de autobuzele Lothian. Dacă ai mai multe drumuri de făcut cu aceste autobuze într-o zi, sau dacă trebuie să le schimbi, cel mai avantajos este să achiziţionezi un day card care costă 3,5 lire şi este valabil în ziua respectivă în orice autobuz Lothian până la ora 12 noaptea. Atât biletul simplu, cât şi day-card-ul se achiziţionează de la şofer. Atenţie însă că trebuie să aveţi bani ficşi pentru că nu se dă restul. Şi acum să continuăm...

După o călătorie de vreo 40 de minute cu autobuzul, iată-ne ajunşi (ce mă distrează expresia asta…) la staţia Rosslyn Chapel. Cum am coborât din autobuz, am văzut indicatorul spre capelă. După trei minute eram la intrare… Noi şi încă vreo două clase de copii şcolari veniţi în… săptămâna altfel, sau ce-o fi fost la ei, că nu înţelegeam ce caută acolo la ora aia în loc să fie la şcoală. Preţul de intrare la Rosslyn a fost de 9 lire de persoană, vizitarea capelei nefiind inclusă în niciun Pass.

Poate că am fi păşit mult mai emoţionaţi în ciudata biserică, dar alergătura şi urletele copiilor nu au contribuit la setarea atmosferei propice pentru vizitarea acestui loc. Deh, nu se poate să avem numai noroc pe bandă rulantă…

Cu toate astea, trebuie să recunosc, este pur şi simplu superbă. Sculpturile sunt magistral realizate, iar pilonii… Există Pilonul Maestrului şi Pilonul Ucenicului. Se spune că maestrul (nu @le_maitre, să ne-nţelegem..), a sculptat primul pilon. Ucenicul, inspirat de realizarea profesorului său, a sculptat într-o noapte cel de-al doilea pilon. Dimineaţa, când maestrul s-a trezit şi a văzut opera elevului său, a fost cuprins de invidie, pentru că aceasta din urmă o depăşea pe-a lui. Aşa că de supărare… şi-a ucis ucenicul. Pentru această crimă a fost condamnat la moarte. (Huh, iată că pot fi şi sintetică…). Cei doi piloni reprezintă, cu toată povestea lor tristă, adevărate capodopere. Ne-a mai plăcut şi descoperirea pietrei de mormânt a ultimului templier şi am coborât şi în criptă, care acum se vizitează. Din păcate acolo nu am putut sta cât am fi vrut, deoarece copiii se jucau un fel de “v-aţi ascunselea” sau “prinselea”şi erau să ne dărâme de vreo două ori. Am găsit însă răbdare să citim plăcuţele explicative şi ne-a făcut o reală plăcere să descoperim în dantelăria aflată deasupra noastră planta interzisă, sau cele şapte păcate sau... celebrul the green man. Eh, ce este cu acest “green man”? Unii spun că ar fi reprezentarea diavolului, alţii că a divinului, oricum părerile sunt împărţite.

Legenda spune că Adam, alungat din Rai şi aflat pe patul de moarte, l-a trimis pe fiul său Seth să verifice dacă Dumnezeu e bun şi iertător. Seth s-a dus până la porţile Raiului unde a fost întâmpinat de Arhanghelul Mihail. El i-a spus acestuia cine l-a trimis şi i-a transmis întrebarea. Arhanghelul a deschis atunci poarta Raiului şi Seth a putut vedea în mijlocul grădinii un măr pe tulpina căruia stătea încolăcit în şarpe bătrân, iar între ramurile copacului se afla un bebeluş. Mihail i-a spus că acum a văzut cu ochii lui că Dumnezeu e bun şi iertător şi i-a dat trei seminţe pe care el să le ducă tatălui lui. Întors acasă, Seth şi-a găsit tatăl înaintea ultimei suflări. I-a spus că Dumnezeu e bun şi iertător iar bătrânul a închis ochii fericit. Seth a pus în gura părintelui său cele trei seminţe iar din urechile şi gura acestuia au început să crescă frunze verzi… un nou copac. Capul lui Adam înconjurat de frunze şi crengi este exact imaginea sculpturii “the green man”. Se spune că reprezintă adevărata dovadă a bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu: liberul arbitru. Nebuni şi masonii ăştia... Reprezentarea „omuleţului verde” este ascunsă peste tot în capela Rosslyn. Se crede că sunt nu mai puţin de 100 de reprezentări ascunse în dantelăriile acesteia. Noi nu am reuşit să identificăm decât vreo cinci. Bine... nici n-a fost momentul propice. Sunt curioasă dacă a descoperit cineva mai multe.

Rosslyn Chapel, este într-devăr ceva deosebit. Dincolo de ficţiune, dincolo de Codul lui Da Vinci, dincolo de copiii gălăgioşi, este de neratat. Sentimentul pe care îl ai când te afli în prezenţa misticului, simbolismului este definitoriu pentru acest loc. Capela nu este departe de Edinburgh, este chiar foarte uşor de ajuns. Merită să-i faceţi o vizită dacă treceţi prin capitala Scoţiei. Dacă ajungeţi acolo, căutaţi omuleţii verzi. Succes în aflarea lor! A, mi-am adus aminte, în capelă fotografierea este interzisă, aşa că nu vă faceţi socoteli că vă duceţi, faceţi poze la tot şi apoi vă puneţi acasă pe zoom-at şi căutat...

St. Giles Cathedral şi povestea inimii de scuipat

Cred că în fiecare zi petrecută în Edinburgh am trecut de cel puţin trei ori pe lângă această catedrală în alergătura noastră de sus în jos pe Royal Mile. Prima dată ne-am oprit în prima seară atunci când cu Graveyard Tour. Era bineînţeles închisă. Ne uitam însă după inima lui Traian. N-am avut însă timp atunci să căutăm cum se cuvine. Mie mi s-a părut că văd ceva pe partea cu intrarea înspre bordură, dar jumătatea-mi mă contrazise urgent: “-N-are cum. Trebuie să fie chiar în faţa intrării!” A urmat un schimb de replici “-Are cum, pe locul ei a fost o închisoare. Traian a zis că ea marchează uşa închisorii şi locul execuţiilor. De ce ar fi exact la intrare?” A rămas totul în coadă de peşte şi ne-am întors în a treia zi acolo, imediat după vizita la Rosslyn. Ajunşi la St. Giles am dat să intrăm. În faţa ei se executau lucrări ca şi la Edinburgh Castle. Intrarea era normală ca la orice catedrală. Nu am găsit nicio uşă automată. Ne-am gândit că probabil şi-au dat seama cât era de penibil şi au scos-o. Peste tot în catedrală sunt afişe cu recomandarea donaţiei de 3 lire, aşa că poţi depune banii în orice cutiuţă. Nu era nimeni la intrare să încaseze vreo taxă de fotografiat, cu toate că ştiam că există şi este în valoare de 2 lire. Toată lumea făcea poze, aşa că am făcut şi noi cu gândul că dacă vine cineva, plătim şi gata. Oricum nu era nimeni pe acolo. Catedrala este frumoasă, nu m-a impresionat în mod deosebit. Cred că mai mult eram emoţionată de evenimentele care ştiam că se petrecuseră în zona ei decât de arhitectura în sine.

Nu am zăbovit foarte mult înăuntru şi am ieşit hotărâţi să găsim inima lui Traian. Ne-am uitat exact din dreptul uşii catedralei în stânga şi-n dreapta, ioc inimă. “Mă, unde naiba e inima aia de scuipa Traian în ea?” Deja domnul meu se enervase. L-am luat uşurel şi l-am dus puţin în dreapta cum am ieşit din biserică, aproape de bordură, acolo unde mi se părea că văzusem ceva în prima seară. Avusesem dreptate. La picioarele noastre se afla inima făcută din cărămizi gata să primească scuipinolurile celor dornici să se întoarcă în Edinburgh. Recunosc, mi-a fost jenă să-mi încerc norocul. Niciodată n-am avut ţintă în sportul ăsta. Jumătatea-mi însă, a profitat din plin. “-Ha, eu o să mă întorc în Edinburgh şi pe tine o să te iau doar dacă vrea muşchii mei!”, mi-a zis pe ton de sâc-sâc. Aaaaaa, şi mi-au ieşit ţepii… “Întoarce-te tu în Edinburgh şi fă tururi pe aici că eu o să mă duc direct în Highlands să văd loch-uri şi castele. Şi pe tine oricum n-o să te iau!”. Normal că ne-am stricat de râs şi am pornit spre următoarea ţintă… Camera Obscură. Vremea tindea să devină scoţiană, aşa că se cerea ceva de interior ca să ne adăpostim de ploaie.

Cele trei atracţii care-şi merită tot… Pass-ul

Prima atracţie acoperită de Edinburgh Pass a fost Camera Obscură ( click aici). Este foarte uşor de localizat. Se află pe Royal Mile, la vreo 100 de metri de Edinburgh Castle. Se recunoaşte repede după turnul alb cu acoperiş negru. Costul unei vizite este de 12,95 lire fără Edinburgh Pass. Vizitarea se recomandă a se începe de la ultimul etaj în jos. Deci la etajul 5 avem camera obscură propriu-zisă unde se face o demonstraţie a modului în care funcţionează o astfel de cameră. Practic se proiectează pe o masă în mijlocul camerei tot ceea ce se întâmplă în Edinburgh de jur împrejurul locaţiei. Poţi vedea turiştii care se fotografiază la Castel, oamenii care îşi plimbă căţeii pe Royal Mile, autobuzele care circulă în toate direcţiile. Este foarte interesant. Din păcate tipa care explica vorbea o engleză cu un accent de nici măcar 40% n-am înţeles. Aşa că am plecat de acolo cu multe întrebări fără răspuns. Dar am continuat distracţia la etajele inferioare. Există fel de fel de distracţii pentru cei mari dar şi pentru cei mici. De la fenomene electrice, la optică, la perspective, găseşti absolut orice acolo. Ne-am adus puţin aminte de Praga şi de Labirintul Oglinzilor de acolo. E, aici a fost de 100 de ori mai tare şi mai distractiv. Holograme, oglinzi, tuneluri ale timpului, labirinturi, caleidoscop, jocuri, ce să mai... de toate pentru toţi. Dacă la intrare maestrul era cam reticent, a sfârşit prin a se da şi a încerca toate trăznăile şi drăciile de acolo. Ba chiar a trecut de trei ori prin Vortex, chestie pe care eu nu am putut-o face nici măcar o dată deşi sunt mare amatoare de senzaţii tari. Am încercat de patru ori. De fiecare dată m-am oprit înainte de jumate. Profit de ocazie să vă spun că-s tare mândră de el... O să dau mai multe explicaţii în cadrul pozelor, pentru că aici am avut voie să fotografiem orice. Am ieşit în Royal Mile cu un zâmbet cât toată faţa după vreo oră jumate de încercat tot ce Camera Obscură oferă. Până şi toaletele erau geniale...

Următoarea oprire a fost la The Edinburgh Dungeon (click aici). Există această atracţie şi în Londra şi în Amsterdam şi în Cluj şi am înţeles că peste tot este la fel de terifianto-haioasă. Noi nu am fost decât aici, în Edinburgh, dar tare ne-a plăcut. În timpul verii, acest loc e aglomerat şi e recomandată rezervare în avans. Noi am prins ultimul tur şi, din fericire, sau din păcate, nu am fost decât şase persoane. Preţul full al acestei atracţii este de 16,50 lire sau 10,50 lire la achiziţionarea online. Cu Pass, a fost gratuită. Aici nu am avut voie să facem poze. Bine, nici nu cred că ar fi fost indicat...

Show-ul, pentru că este un show într-adevăr, este făcut de nişte actori geniali care interacţionează permanent cu “publicul” şi care te sperie şi te distrează în acelaşi timp într-un mod care, dacă îl iei logic, îţi dă cu virgulă. Sunt spontani şi haioşi, iar efectele sunt de-a dreptul scary. Totodată turul-show este unul educativ pentru că te introduce în istoria Scoţiei şi îţi prezintă personaje care au existat cu adevărat sau măcar au fost prezente în legendele locale: William Wallace, Sawney Bean, Maggie Dickson. De asemenea, te introduce în atmosfera unei săli de judecată, unei camere de tortură, a uneia de disecţie sau a unui loc de execuţie. Nu pot să uit, asta apropos de spontaneitatea de care vă vorbeam mai devreme, discuţia de la intrarea în “casa” lui Sawney Bean: “Do you know who Sawney Bean was?”, ne întreabă “ghidul. “No”, se aude din stânga, “No”, se aude din dreapta. “Yes”, sare repede cu gura domnul meu, deşi îi spusesem că dacă vorbeşte o să-l ia la ochi... “Aaaa, ok, great. We have an educated man here, finally! Congratulations! You’ll die first!”. Nu vă povestesc mai multe ca să nu stric farmecul în cazul în care vreţi să încercaţi aşa ceva. Ideea este că noi ne-am distrat şi ne-am speriat în acelaşi timp pentru că, deşi logica îţi spunea că e doar un joc, niciodată nu ştiai ce urmează. Teama m-a făcut să ratez o cădere din aia gen Tower of Terror din Disneyland de frică să nu cumva căderea aia să ascundă şi altceva gen chestii care vin şi-mi sar în braţe sau ceva care să mă strângă de gât. Tare rău mi-a părut după aia, dar asta a fost… Data viitoare o să fiu mai curajoasă. Promit!

Ultimul tur pe listă a fost Mary King’s Close (realmarykingsclose.com ) Probabil că l-am fi gustat mai mult dacă l-am fi făcut înainte de “The Dungeon”. Intrarea se află exact vizavi de St. Giles Cathedral, pe Royal Mile. Deşi se vrea a fi, printre altele, un tur care să-ţi dea fiori, eu trebuie să recunosc că mă luase un sooooomn. Treaba e următoarea. De la intrare grupul nostru (eram 13) a fost preluat un ghid îmbrăcat corespunzător modei de la 1600 care ne-a condus într-un Close aflat undeva sub Edinburgh-ul actual, unde totul e aranjat ca acum 400 de ani. Această stradă, există, este reală, exact cea de la 1600. În timpul ciumei strada a fost sigilată, oamenii au murit, iar cu timpul noul oraş s-a ridicat deasupra celui vechi. Ghidul ne-a explicat obiceiurile vremii, cum tratau oamenii situaţiile de îmbolnăvire de ciumă, ne-a dus prin case aranjate ca atunci şi apoi... ne-a spus că e posibil să fi luat ciumă aşa că trebuia să stăm în carantină şase săptămâni. Am fost invitaţi într-o sală cu nişte bănci unde am stat jos, s-a stins lumina şi ni s-a pus o bandă cu o poveste, nişte lătrături de căţei... mă rog... subţire de vară după ce fusesem la Dungeon. Eu tot aşteptam să apară vreo fantomiţă, ceva să mă sperie, un vânticel, o adiere, ceva... Aiurea! Eu voiam fantome, ăştia îmi puneau poveşti. Drept pentru care m-a luat un somn de dacă mai dura mult, nu ştiu cum ar fi reuşit le_maitre să mă trezească pentru a ajunge la hotel. Ideea e că nu mi s-a părut cine ştie ce, ori eu mă încânt repede de obicei la trăznăi d’astea. Cred că mă aşteptam la mai mult. E adevărat, strada arată bestial, e perfect conservată, dar... chiar nu cred că-şi merită banii. Adică acelaşi efect l-ar avea oricare din străduţele de pe Royal Mile denumite “close”, noaptea, cu două-trei cârpe atârnate deasupra între geamuri. Mă rog… asta e părerea mea cu care sunt de acord, bineînţeles. M-am mai enervat şi că nu ne-a lăsat să facem poze, şi aici chiar am fi putut. Dacă la “The Dungeon”, la “Camera Obscură”, la “Graveyard”, am zis că da, merită toţi banii, aici nu e cazul. A fost pierdere de vreme în stil mare.

Concluzii

Tot încerc de ceva vreme să închei. Cam asta am reuşit eu să “sintetizez” (e doar o expresie, să ne-nţelegem, n-o luaţi ad literam...) din mica noastră incursiune în Scoţia. Deşi au fost doar trei zile, nu am avut cum să spun totul într-un singur review. Am încercat să creionez cele două etape distincte poate există amatori ori de una, ori de alta. Cei care le preferă pe ambele, trebuie să citescă două review-uri. Asta este... Ştiu că nu am văzut mai nimic din Edinburgh. Ştiu că erau muzee şi catedrale fără număr, fără număr de la naşu’ Pantelică, dar eu nu asta am căutat. Am rezervat o zi doar pentru Edinburgh, tocmai pentru a-i putea pătrunde latura sumbră, macabră, fantomatică. Ar mai fi fost de făcut “Turul Crimelor şi Misterelor pe Royal Mile” (click aici ) cu începere joi seară la ora 21.00 şi punct de plecare din faţa restaurantului Witchery aflat vizavi de Camera Obscură pe Royal Mile. Nu ne-am mai simţit în stare însă. Oricum, aveam tolba plină de legende şi poveşti. Despre ce alte crime şi mistere să mai aflăm? Acum îmi pare rău că nu l-am mai făcut şi pe acela. Am vrut să ne păstrăm forţele pentru ziua următoare când ajungeam la Dublin. Maaaare dezamăgire acolo! Mai bine ne rupeam în paişpe la Edinburgh şi zăceam o zi întreagă la B&B-ul din Dublin. Oricum, acestea fiind zise, sper că aţi înţeles cam ce se poate face în capitala Scoţiei din punct de vedere al misterelor şi fantomelor. Dacă ajungeţi pe acolo, nu rataţi close-urile de pe Royal Mile pe timp de noapte. Sunt într-adevăr înfiorătoare! Aveţi grijă să nu vă împiedicaţi de vreun os prin cimitirul Greyfriars şi mai ales, vă rog, nu-i lăsaţi mâncare şi bilete de autobuz căţelului Bobby! Nu veţi face altceva decât să daţi de lucru administratorilor cimitirului.... În rest, vizită bântuită! :)))

---

VIZUALIZĂRI: 5640 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI