A doua zi prin Irlanda rurală - drumul între Cork și Ring of Kerry

TIPĂREȘTE

Țărmul vestic al Irlandei este extrem de franjurat, de parcă o mână uriașă ar fi rupt din el, scufundând mai apoi fără urmă bucata lipsă. De aceea e și partea cea mai spectaculoasă a insulei, cel puțin la capitolul „natură și peisaje” . Și începe cam de la primul nostru popas de noapte...

După ce am părăsit Dunmore House, am continuat urmând linia coastei, intenționând să ne oprim în câteva locuri pin-uite pe hartă și, desigur, acolo unde ni se va părea interesant. Prima dată am făcut-o după doar câțiva kilometri, în dreptul Duneen Bay Beach. E o plajă mică, n-am văzut parcare amenajată, nu știu unde-și lasă oamenii mașinile în sezonul (ceva mai) cald; probabil că pe marginea drumului, ca noi. Am admirat un pic întinderea de nisip de sus, apoi am coborât la ea. Am prins oceanul în reflux, dezvelind o suprafață apreciabilă de nisip mocirlos, ici-colo punctată de alge și mici vietăți marine. Pe promontoriul din stânga se sprijineau niște nori albi, grei, pufoși, realizând un contrast impresionant cu albastrul profund al mării și cu cel fluid al cerului. Era minunat, senzația de libertate îmbătătoare, însă trebuia să mergem mai departe.

Am străbătut apoi zona ușor colinară, cu pajiști verzi și case răzlețe, ce ne-a condus la următorul popas; întâmplător, tot o plajă: Red Strand Beach. Aici treaba era un pic mai animată, n-am mai fost chiar singuri pe tarla. În plus, plaja e mult mai întinsă și destul de lată, îți lua câteva minute bune să ajungi la apă. Chiar lângă parcare am zărit o cabină ca un butoi, alături se aflau toalete. N-am știut ce-i cu cabina aia până aproape să plecăm, când deodată s-a deschis ușa și dinăuntru au năvălit 2 tipi îmbrăcați doar în chiloți (și într-un nor de abur cald); s-au pus pe fugă în direcția oceanului și, spre marea noastră surprindere, n-au pregetat să se arunce în valurile reci! Pasă-mi-te, saună era butoiul cu pricina! Aveam să vedem construcții asemănătoare și pe alte plaje. Se pare că e un „sport” îndrăgit de irlandezi: reprize de saună alternând cu reprize de scaldă în apele înghețate ale oceanului. Să fie la ei, acolo...

Am continuat pe șoseaua principală, din loc în loc se desprindeau ramificații în stânga (spre mici golfuri și plaje) sau spre dreapta, spre inima insulei. Nu înaintam cu viteză mare, ne-am luat timp să ne imersăm în atmosferă, să căscăm gurile (și mai ales ochii) la câmpurile verzi, la ochiurile de pădure, la câte-o casă frumoasă ițindu-se din spatele unui gard zimțat de piatră, la câte-un castelaș veghind din vârful unei coline... Au început să apară localitățile – Leap, pe urmă Skibbereen, un adevărat orășel. Inițial am vrut să ne oprim să vizităm Heritage Centre, un muzeu dedicat foametei de la mijlocul sec. 19, despre care aflasem din pliantele de la Dunmore House. Nu ne-am mai oprit, în ritmul ăsta ne-ar fi trebuit 3 zile să ajungem la următoarea cazare! Am înțeles atunci: o săptămână dacă ai sta numai în bucățica asta dintre Cork și Kenmare, nu te-ai plictisi! Insule și insulițe, plaje și plăjuțe, numeroase relicve istorice, terenuri de golf, parcuri și grădini, ferme tradiționale... și câte or mai fi!

În Ballydehob ne-am mai oprit un pic, dar nu ne-am abătut spre oraș, am rămas chiar la intrare. Întâi am remarcat un imens parc cu locuri de joacă pentru copii, atâta puhoi de copii și părinți n-am văzut nicicând! (Era zi liberă în Irlanda, May Day, prima zi de luni din mai, cum ar veni weekend prelungit, prilej de minivacanță pentru irlandezi.) Pe urmă am observat că șoseaua traversează un râu și cotește imediat pe lângă el, în direcția oceanului (care nu-i departe, dar totuși nu se vede). Am tras pe dreapta. Era un camping acolo, cu corturi și mai ales rulote, pe chei un grup de tineri se strânsese în jurul unui tip ce cânta (dumnezeiește!) la chitară, norii albicioși se reflectau frumos în oglinda apei... În depărtare se zărea un viaduct cu mai multe arcade, despre care panoul din apropiere ne-a informat că reprezintă o parte din calea ferată ce a funcționat în zonă între 1886 și 1947.

Din Ballydehob am urmat șoseaua spre nord. Cu oceanul ne-am reîntâlnit nu după mult timp, la Bantry. Citisem de ceva hotel aici, pe terasa căruia poți bea o cafea cu vedere la golf și am decis că-i timpul pentru un scurt popas. Doar că gps-ul ne-a dus greșit, în fața unor porți închise, despre care ne-am gândit că reprezintă nu intrarea în hotel, ci vreo ieșire obscură, așa că ne-am întors, amintindu-ne că în urmă cu vreo 2 km văzuserăm indicator spre Bantry House. De data asta am nimerit bine, într-o parcare și imediat după ea, ... în dreptul casei de bilete! Hotel cu casă de bilete?! Cine a mai pomenit una ca asta?!  

Bantry House and Garden este un domeniu privat alcătuit dintr-un vechi conac plus grădinile lui, pentru care se plătește taxă de vizitare (14 euro/adult). Terminația „Hotel” adăugată (inclusiv pe GoogleMaps) mi se pare mai degrabă o licență de marketing; există 6 camere în aripa vestică unde te poți caza în regim B&B, există o cafenea/ceainărie, se poate închiria tot complexul pentru nunți sau alte evenimente. Astea toate le-am aflat mai târziu. La momentul respectiv, un pic dezamăgiți, am oscilat dacă să facem stânga-mprejur sau nu... Am avut inspirația să rămânem și asta cred că avea să fie una dintre cele mai bune decizii din această vacanță!

Domeniul a aparținut unui lung șir de bărbați înrudiți între ei, numiți Richard White, primul mutându-se aici din Limerick, împreună cu familia, și ridicând o mică locuință în anul 1690. Cel căruia i se datorează extinderea conacului la aspectul său actual, precum și organizarea grădinilor este tot un Richard White (1800-1865), al doilea Conte de Bantry, călător neobosit și colecționar de artă europeană. Mai târziu, în anii 1920-25, în timpul Războiului Civil, locul avea să funcționeze ca spital militar, iar ocupanții germani l-au folosit drept reședință în cursul WW2. Ulterior revine familiei moștenitoare, ce-l stăpânește și manageriază și în prezent.

Domeniul se întinde pe un teren terasat, casa fiind poziționată pe a treia terasă, în stânga față de parcare. Am pornit pe aleea ce urcă ușor, flancată de arbuști ornamentali, rododendroni și camelii; i-am găsit plini de splendide flori de forme și culori variate! ; prima surpriză. Nu cred că am întâlnit nicăieri, prin locuri cu climă mult mai blândă, flori de rododendron atât de frumoase!

La capăt, aleea se bifurcă, noi am urmat indicatorul spre casă și grădini. Casa, cu zidurile alcătuite din piatră cenușie și cărămidă roșie, își arată vârsta adevărată, fără ca acest lucru să fie deranjant, mai degrabă – împreună cu tufele de vegetație ce se cațără pe fațadă – l-am găsit fermecător! În dreapta se întinde grădina englezească, de forma unui dreptunghi, centrată de o fântână înconjurată de o pergolă în care glicinele movulii abia își desfăceau bobocii. Am lăsat pentru mai târziu misterul celor „100 de trepte ale Contelui de Bantry” , ce păreau să urce spre terasele superioare și ne-am întors să vizităm casa.

În fața intrării principale (pe fațada estică) se află un scuar din mijlocul căruia ne-a salutat statuia de bronz a zeiței Diana/Artemis, înconjurată de câinii săi de vânătoare, tot din bronz. Alți 2 căței, de data asta cât se poate de reali și neastâmpărați, se fugăreau pe pajiștea din apropiere; erau ai supraveghetoarei ce ne-a întâmpinat și ne-a îndemnat să vizităm în voie. Poate că simpaticele patrupede au fost norocul nostru, căci teoretic n-am fi avut voie să facem poze înăuntru, dar doamna custode nu s-a ținut defel după noi, fiind preocupată să-și supravegheze „copiii” . Așa că am pozat la greu.

Pe cât de nesemnificativ arată zidurile exterioare ale conacului, pe atât de minunate mi s-au părut încăperile! Sigur, nu se vizitează întreaga casă, ci doar o parte din fosta locuință a contelui, în bună parte decorată cu obiecte de artă de o valoare incontestabilă, aparținând vastei sale colecții adunate din vastele sale călătorii. M-au impresionat în egală măsură combinațiile cromatice ale decorurilor – culori puternice, mult albastru, roșu, turcoaz, dar și nuanțe neutre, ca bej, gălbui, crem. M-a impresionat și vederea splendidă către golf pe care o oferă camerele orientate spre sud. O să pun câteva poze cu interioarele, mi-a fost extrem de greu să le aleg!...

Am omis deliberat grajdurile de est (care păreau destul de dărăpănate și probabil n-am fi avut prea multe de văzut prin ele) și-am revenit în grădină. La baza celor 100 de trepte se află o plăcuță de avertizare, gen „fiecare urcă pe barba lui” . Într-adevăr, nu se păstrează în cea mai bună condiție, dar am văzut și mai rău. În plus, faptul că scara nu deține balustrade de susținere, nu ne-a impresionat nici el, așa că am pornit a urca voinicește. Țin minte că le-am numărat până la un punct, pe urmă am pierdut șirul, așa că nu bag mâna-n foc că-s fix 100. Nici nu contează dealtfel. Nu se urcă greu, de fapt sunt împărțite în mai multe șiruri despărțite între ele prin terase. Cu cât urci, priveliștea din urmă devine din ce în ce mai frumoasă și mai cuprinzătoare: conacul, grădina englezească în față, golful cu bărci albe și insulițe în spate, norii pe cerul albastru deasupra!... Mirific tablou!

Treptele se termină în buza unei păduri, de fapt într-o alee de promenadă garnisită cu băncuțe, ce continuă în stânga și în dreapta. Noi am luat-o în dreapta, căci văzusem pe hartă că se poate coborî pe aici spre parcare. Ceea ce s-a și întâmplat, dar după ce am dat o raită scurtă și prin fostele grajduri vestice. De cafeaua cu view am uitat cu totul, ne-am dat seama la ceva vreme după ce plecaserăm! :)

Drumul între Bantry și Kenmare străbate baza unei peninsule muntoase, pe la jumătate aflându-se granița dintre ținuturile Cork și Kerry. Peisajul se schimbă treptat, șoseaua șerpuiește printre stâncării de granit (ușor sinistre, noroc că nu durează mult), se strecoară prin mici tunele tăiate în munte, apoi revin pajiștile verzi pe care pasc turme de oi și capre. Una din multele fațete ale Irlandei rurale, sălbatice, autentice, pe care o căutam și de care deja ne îndrăgosteam!...

În Kenmare am poposit din nou un pic mai mult, pentru câțiva pași prin centrul vechi cu case colorate și, desigur, pentru un prânz întârziat. Kenmare este poartă de intrare în Ring of Kerry – o șosea circulară ce înconjoară peninsula omonimă, oferind o sumedenie de atracții turistice: în primul rând, peisaje de vis (acces spre zeci de plaje și insulițe, dar și spre munții din centru), vechi orășele tradiționale, castele și vestigii istorice. La fel, o săptămână și tot n-ar fi de ajuns să „faci” Ring of Kerry cu simț de răspundere!

Noi aveam la dispoziție doar câteva ore din după-amiaza ce ne mai rămăsese din ziua în curs și alte câteva în dimineața următoare. Cât să ne facem o idee... Din fericire, avusesem inspirația să aleg o cazare pe Ring of Kerry și, ajunși deja la „ora de aur” , am decis să ne îndreptăm spre ea, poate cu câteva scurte opriri pe parcurs. Dar mai ales rulând cu viteză mică, pregătiți să asimilăm ceea ce avea să ne iasă în cale.

Am luat-o deci în sens orar, urmând țărmul sudic al peninsulei, care la început pare oarecum banal, nici măcar nu trece prin localități, acestea fiind ascunse de o perdea de copaci. Prima pe care o străbate efectiv este Sneem, un sat cu case țuguiate, păzit de coamele golașe ale munților din spate. Cu puțin înainte de capătul vestic al peninsulei, șoseaua se apropie din ce în ce mai mult de mare și, de la oarece înălțime, vederile devin copleșitoare, dezvăluind insulițe și golfulețe romantice! Sunt și vreo 2 puncte de belvedere, am oprit și noi pentru fotografii.

Spre Derrynane Beach a trebuit să ne abatem câțiva kilometri din șosea pe un drum nu foarte grozav, dar a meritat cu prisosință. Am lăsat mașina în parcarea ce se golea văzând cu ochii, am urcat cărarea nisipoasă ce părea că duce în direcția mării și – da, din vârful dunelor ni s-a dezvăluit unul dintre cele mai frumoase tablouri văzute vreodată! Plaja punctată de pâlcuri de vegetație de nisip, scăldată de ape liniștite de un albastru incredibil, stânci ici-colo precum niște cocoașe de animale cuibărite în golf... Probabil că merită o zi sau măcar jumătate de alocat zonei, căci în imediata apropiere se pot vizita Derrynane House cu ale sale grădini și, pe insula omonimă, Derrynane Abbey. Dealtfel, întreaga zonă este declarată Parc Național Istoric.  

Am străbătut latura vestică a peninsulei (mult mai scurtă, dar spectaculoasă) fără prea multe opriri, căci ne cam presa timpul; în rezervarea de pe booking scria că ne putem caza doar până la ora 19. În realitate, sunt sigură că am fi putut întârzia un pic, oamenii sunt foarte relaxați pe-acolo. Totuși, cu 5 minute înainte de ora H parcam în fața hotelului din Cahersiveen. Faptul că am ajuns relativ devreme avea să vină cu ceva avantaje: vom avea timp să ne plimbăm prin frumoasa localitate, să admirăm un apus de poveste în port și să experimentăm, din întâmplare, atmosfera unui pub tradițional.

---

VIZUALIZĂRI: 287 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI