Hostal Maestre – perfect pentru un snapshot andaluz în Córdoba

TIPĂREȘTE

Cuvânt în avans sau o re-introducere în atmosferă

Așa cum promiteam în review-urile anterioare (a se vedea aici, dacă aveți chef, drumul cu mașina și aici cazarea din Malaga), datate înainte de Hristos și de Apostoli, trebuie și este musai să continui cumva aventura andaluză petrecută la finele anului anterior.

Specific și recunosc faptul că m-am întins mai mult decât era necesar în cazul descrierii cazării anterioare, nefiind nimeni obligat să lectureze fantasmagoriile personale referitoare la acel ungher de odihnă. Pe de altă parte, voi căuta a prezenta succint, adică pe repede înainte, datele problemei pentru că aici nu este sait de literatură modernă comparată ci unul de info turistice. Neah, m-am răzgândit... presimt că va fi unul luung cât postul Pascal!

Să alegem cu drag și spor o cămăruță pentru day-trip-ul din Cordoba

Reiterând nopțile aferente călătoriei noastre zic așa: în prima seară cazare în Malaga, a doua seară, după ce văzusem Alhambra din Granada, cazare în Cordoba, iar ultima noapte am petrecut-o în Sevilla.

Plecând din Granada destul de târziu, conform planului de călătorie, urma să ajungem noaptea în Cordoba, să ne cazăm și a doua zi dis-de-dimineață să purcedem la o îmbătătoare experiență prin vizitarea celebrei Mezquita și, după timp și posibilități, a Palatului Monarhilor Creștini adică Alcázar de los Reyes Cristianos.

Unde să căutăm și ce zonă să alegem? Simplu: booking.com și... cât mai aproape de Mezquita, la distanță de o plimbărică de voie pentru a nu ne învârti aiurea cu mașina prin oraș căutând locuri de parcare. Bineînțeles, ungherul de nănică trebuia să beneficieze de anumite condiții, la care eu țin morțiș în urma unor experiențe anterioare mai puțin strălucite, printre care enumăr baia privată și comentarii pe booking din partea clienților peste nota 7. Dacă avea și mic dejun era mai mult decât mirobolant, plecând la “viziteală” cu burtica plină poate și cu o “cafecito con leche”.

Vajnicul booking.com nu a fost darnic din prima cu mine. Luate în ordinea numerelor de pe tricouri, adică preț/noapte/cameră dublă, cele mai ieftine stabilimente destinate hodinei nu beneficiau de baie în cameră. Pe arond Ariciu, care nu se implicase în această experiență, nu o prea interesa faza cu baia, oricum dormeam doar o noapte, whatever era din partea dânsei, însă ‘moi’ se manifesta la nivel exigent. Căutând rapid pe mai departe m-am oprit asupra Hostal Maestre situat pe Calle Romero Barros 4-6, sait-ul lor fiind, pentru cei interesați hotelmaestre.com. Comentariile clienților acestui așezământ erau la categoria “foarte bine”, cu o medie a notelor de 8,3 din vreo 1100 de comentatori sportivi, pardon, turistici. Distanța dintre Hostal și Mezquita era, așa cum scria pe sait, aproximativ 500 de metri. Păi zi-le așa frate! Carevasăzică acum mai rămânea de vizualizat și prețul... Acesta era de 35 euroi/noapte cu mic dejun inclus, cameră dublă cu anulare gratuită.

Mai rămânea, însă, o mică problemă de rezolvat: noi urma să închiriem o mașină astfel încât era musai să vizualizăm și potențialul loc de parcare. Hostalul beneficia de o parcare, am citit acest aspect ușor detaliat și de unii clienți ai clădirii cu pricina, iar un loc se plătea cu suma de 10 euro/zi. Mi-am șoptit, totuși, adânc în bărbi să las chitroșenia deoparte și să atac corespunzător. Fraților, stimați lectori, onorată audiență: era abia luna iulie a lui 2013 și eu mă uitam pentru noiembrie… așa că n-am mai pregetat și am rezervat. N-am regretat vreo secundă iar experiența ulterioară s-a dovedit a fi interesantă, parol!

Două vorbe despre ce-i aia “hostal”. Spre rușinea mea, cu care trăiesc chinuit la nivel cotidian, inițial am crezut că-i vorba de “hostel”. Adicătelea acel tip de cazare cu dormitoare comune, specific backpackerilor, în limbaj internațional “shared accommodation”. Însă, văzând că ne este furnizată o cameră dublă privată, am zis să caut un pic pentru a nu deceda ignorant. Hostalul este o pensiune manageriată de o familie, cu prețuri mai mici decât ale unui hotel, un tip de cazare specific Spaniei și Americii Latine. Acesta poate include camere private sau apartamente, ce pot fi închiriate pe termen scurt sau lung. Și iac-așa se lămuri subsemnatul ce-i aia cuvântul cu pricina și lumina Cunoașterii înlătură Întunericul! I love knowledge...

Prezentațiune generală asupra stabilimentului, adică Hostalului “para los conocedores”

După ce pe drumul dintre Granada și Cordoba ne-au trecut toate alea, adică apele, cu cețuri spaniolești ciudate, spooky sau stranii (spuneți-le voi cum vreți) târziu în noapte am ajuns în sfârșit în citadela ce găzduiește Marea Moschee ce doream atât de mult să o văd/simt/ascult/admir. Să fi tot fost vreo 23:45, adică in the middle of the night, drumul liber, GPS-ul fusese deja arvunit cu adresa locativă, mai rămânea doar să nimerim patul deoarece eram cam fatigați.

Intrăm pe niște străduțe mici, minuscule, strâmte rău, probabil Ioana-GPS spaniolă o luase pe scurtături și ajungem la adresă. Abia găsim un locșor să lăsăm mașina pe avarii și du-te ca mesager subsemnatule, să vorbesc cu oamenii de la recepție cum că unde pot parca definitiv otomobilu’ Clio din dotare. Mă uit eu în sus și pe ușă văzând că scrie “Maestre” (doh, doar îmi așteptau nick-ul predestinat) zic că nimeri orbu’ Cordoba și spun “hello” celor două d-șoare din recepție. Alea... “hola” și încep să turuie pe spaniolește. Oops, îmi zisei, să vezi că vom întâmpina o barieră lingvistică, deoarece mai înțeleg eu câte ceva din limba lui Cervantes, însă dacă-mi vorbești repede se alege praful de înțelegerea mea. Bâigui acolo trei vorbe în engleză, poate se simt tovarășele și încearcă să dezvolte o propoziție inteligibilă dar cu accent andaluz și cu semn din acela de mirare pus invers în debutul vorbelor. O cheamă pe o a treia care învățase engleză în generală și care mă lămurește succint: vezi că aici e hotelul, tu trebuie să mergi la Hostal care e după colț. E același patron cum ar veni, două chestii diferite: una e hotel, care are recepție non-stop și e mai scump pasămite iar ailaltă e hostalul, la care eram noi cazați. O rog pe doamna englezită să-mi spună unde parchez și mi-o predă pe una dintre celelalte să mă ducă în parcarea subterană. Despre povestea parcatului nu mai insist, pentru că am dezvoltat-o în rew cu “Elucubrațiuni autostradale… “, până la urmă șoferul, care era mi hermano, a introdus cu chiu cu vai mașina în ultimul loc disponibil.

Ne luăm toți bagajele din machinetă și... tuleo după d-șoara care ne arăta ce și cum pe unde ar fi camerele noastre. Din stradă intrăm într-un “patio” iluminat difuz, pe care, cu toată oboseala acumulată nu mă pot opri să-l admir câteva secunde și să zic: Oaaau! Normal că îl văzusem before în fotografii dar, deși era noapte, realitatea era muuult mai faină! Se făcea că, pardon... chiar așa se prezenta realitatea, erau plante amplasate ici-colo pe toată suprafața curții interioare, ferigi majoritatea lor (sper să nu mă înșel, nu mi-s vreun specialist în amenajare peisagistică/herbologie/creșterea plantelor, mă ocup doar cu creșterea infanților), pe lateralele patio-ului se găseau “azulejos” finalizate cu un brâu delicat, iar pe toți pereții clădirii erau farfurioare/obiecte din ceramică specific andaluze. Bestial!

Normal că am fost apostrofat “lasă că le vezi și mâine, hai să mergem după mademoazelă”, astfel încât am lăsat uitatul candid și m-am conformat, pentru a nu se finaliza cu oareșce echimoze sau alte daune fizice, deloc colaterale, la adresa trupului meu firav.

Am urcat câteva scări, am trecut prin spațiile destinate servirii mesei, la care am mai căscat puțin ochii câteva miimi de secundă (evitând subtil privirile tip laser ale consoartei care era obosită, somnoroasă și mai toate cele rele la acea oră) și am coborât într-o altă curte interioară, mai frumoasă decât precedenta, camera noastră fiind imediat în stânga scărilor, după cum voi explica și prin foto.

Această curte, care avea o intrare din exterior blocată de un grilaj (nu cred că se folosea) în rest punctul de acces fiind doar scările pe care coborâsem noi, era străjuită de o serie de arcade garnisite cu ceva coloane, de jurai că ai nimerit în sânul lui Avraam! La fel ca și primul patio era asezonată spectaculos cu plante curgătoare, ferigoase și mai știu eu de care, iar în mijloc trona o masă cu o mini-plantă plus patru scaune din fier forjat, cool rău de tot! Bineînțeles, azulejos pe toți pereții, ceramică-stil atârnată iar peste tot, mici vase din lut așezate pe o măsuță cu orificii în care partea inferioară le intra perfect... o priveliște extrem de fresh pentru ochiul unui călător obosit. Toate intrările în camere erau perfect încadrate în planul arhitectonic cu uși din lemn lăcuit și având modele geometrice astfel încât curtea, camerele și ferestrele (care beneficiau de gratii) păreau a fi într-o deplină armonie. Senzația de aer curat, proaspăt ca în zonele montane pe care o emanau toate acele plante era fantastică.

Odaia sau „habitación” cum ar spune un spaniol adevărat

Cu toată tevatura apropos de parcat, discutat dacă putem lăsa mașina până mai târziu a doua zi, după ce eliberam camera (au fost de acord să o lăsăm până spre ora 16:00, no extra charge, amabili foc) apoi plătit camera pentru a scăpa de griji... se făcuse ceasul vreo 01:30. Intrând, finally, în cameră, ne-am despachetat fremos băgăjelele pentru a ne căuta schimburile de noapte, am scos oareșce articole de toaletă, și alte etc-uri din acestea normale, când m-am trezit din adâncul somn al conștiinței: „aoleo, Ariciule, stai așa că trebuie să fac poze camerei plus băii, pentru conformitate! ”. Apucă-te și strânge toate chestiile împrăștiate deja peste tot, aruncă-le în dulap și... efectuează poze musiu pen’că a doua zi ne trezeam, păpam și fugeam să vizităm ceva cu totul și cu totul special!

Camera numărul 1 în care am fost cazați era absolut simplă, nu foarte mare, fără niciun farafastâc andaluz (bine, la ce decorațiuni văzusem prin patio-uri era un contrast binevenit altfel poate ar fi fost prea încărcat totul dpdv estetic) cu un pat dublu destul de comod, nu pot fi obiectiv aici pentru că am dormit ca un urs polar în hibernare. Lângă acesta era un dulap, o oglindă-oglinjoară și un taburet destul de interesant ca și construcție, pe care îl veți vedea tot în poze. Acum, trebuie să vă dezvălui un aspect sordid: deoarece estetica acestei camere era extrem de simplistă, atenția ne-a fost atrasă de acel taburet, mai ales că aici nu mai aveam tăblie aferentă patului (fier forjat sau altele precum în Malaga, naughty staff). Forma acestuia și apropierea de oglindă ni s-au părut potrivite pentru unele chestiuni, ehem... să le spunem parentale, ce se pot petrece merveioz în concediu atunci când copilașii sunt absenți. Puteți vota ideea au ba, after seeing the photo, sau pot lansa un sondaj pe această temă, dacă se dorește...

Mergând mai departe în baie, am făcut rapid ochiometric un inventar plus foto: micuță însă avea cadă, uscător de păr fixat în perete lângă oglindă, curățică, un bideu pentru o igienă strașnică, un coș de gunoi care nu cadra deloc fiind din acela ordinar plasticos și care nu avea nici măcar sac. Hmmm, zisei, hai treacă de la mine faza cu sacul de gunoi, că nu o fi “fire in Somalia”. Ies eu victorios din camera de baie și anunț prințesa consoartă că-i liberă să-și întindă rufele, ustensilele pentru lavaj dentar și ce o mai dori suflețelul dânsei deoarece am terminat momentul pre-AFA fotografic. Nu trece un minut și doamna iese din baie foc și bară la bară... aaa, pardon, pară! “Prietenașul meu, ai ridicat colacul de la toaletă? ” – Nu, răspunsei eu timid, așa cum mă știe toată lumea; - Păi da, faci poze tuturor tâmpeniilor da’ n-ai văzut că e păr pe colac și sub colac! ” Auch, mi-am zis, să vezi că Ariciu se duce și le rupe capu’ spanioloaicelor că, la cum o știu, dacă i se pune pata iese bahaos mondial. Aiurea, am scăpat toți vii, dar m-am dus și eu să văd podoaba capilară sau din zona „meridională” a corpului uman. Așa era, nu puțin, nu mai zic din ce parte, a fost înlăturată problema mintenaș și tătă lumea o fost mulțumită. Cam astea au fost singurele aspecte negative ale inspecției, ca să închei cu subiectul “cameră”.

Le petit dejeuner, ops… adică ‘el desayuno’ dacă nu mă înșel

A doua zi. Ne-am trezit cu chiu cu vai după o noapte destul de scurtă, subsemnatul încă efectua poze pe la orele 02:00, ne-am spălat și am urcat la masă. Sala de mese era în corpul celălalt al clădirii, cel prin care intrasem, iar din acea arie se putea privi în primul patio... lumina puternică a dimineții încălzind pereții albi și creând o imagine fantastică pentru servirea unui mic dejun.

De fapt, ar trebui să precizez aici că acel spațiu era împărțit in vreo două săli mai mari, separate doar de niște mici arcade. În acel moment am înțeles eu de fapt ce însemna ‘hostal’. Sălile, pentru că alt termen mai adecvat nu am găsit pe moment, de fapt păreau o sufragerie foarte mare a unei case. Gândiți-vă că sunteți la un prieten acasă și vă servește cu ceva de papa, plus o cafeluță. Living-ul său este mare, comod, extrem de plăcut decorat... parcă simțiți altfel acest ritual al servirii micului dejun. Exact așa m-am simțit eu acolo. Pereții erau garnisiți cu câteva oglinzi, câteva mici reprezentări ale unor opere de artă, continuau apoi cu mini-arcadele și coloanele extrem de... să le spun eu nimerite în acea ambianță, niște candelabre deloc mari atârnate din tavan și care “dădeau bine”, mai apoi să zăresc câteva vitrine cu veselă (hai că spun prostii: obiecte din ceramică) toate însumate dându-ți acea senzație de “homie”, de “acasă departe de casă” pe care recunosc că nu prea am mai trăit-o în alte expediții.

Coborând câteva scări ajungeai în spațiul de unde te puteai alimenta cu toate cele necesare satisfacerii poftelor matinale: două aparate mari în care se găseau cafea/lapte, pe o masă se aflau vreo trei tipuri de mezeluri plus cașcaval, pe o alta ceaiuri, miere, unt, margarină, gemuri, cutii cu pâine feliată, două carafe cu suc de portocale pe care le reumplea o doamnă dacă se gătau, lângă acea masă un mini-frigider cu iaurturi, apoi pe o altă masă un aparat de prăjit pâine asemănător cu cel de la Mistral-Moieciu, prietenii știu... totul fiind sistem bufet.

Ce este și mai interesant aici este alt aspect: în acel spațiu se aflau din nou vitrine cu obiecte din ceramică, plus o vitrină cu fotografii ale membrilor familiei ce deținea hostalul, bănuiesc eu senin. Toate aceste aspecte, conjugate, te făceau un pic mai pensiv, mai aproape de acea familie pe care nu o văzuseși în viața ta, parcă avea o altă turnură micul dejun servit în aceste condiții. Singura chestie un pic creepy pe care am văzut-o a fost o foto cu un membru al familiei aflat pe un pat de spital, cu perfuzii, lângă el aflându-se, probabil, soția lui. Acum ideea este următoarea: fără să par lipsit de sensibilitate sau Neanderthal… altă poză cu acea persoană mai în vârstă nu am mai văzut, o fi scăpat?

Concluzionând micul dejun: mai puțin un fel de mezel ce nu mi-a plăcut sub nicio formă, toate au fost bune, cafeaua ok, sucul de portocale foarte bun, compania mai puțin... am avut vreo 10 spanioloaice senioare la una din celelalte mese și care vorbeau toate în același timp, tare, de nu ne puteam auzi nici gândurile. Le iertăm pentru că erau la ele acasă...

La final, considerațiunile necesare și cuvenite

Hostal Maestre a reprezentat cea mai faină cazare a noastră în cadrul experienței andaluze, din perspectiva celui care debitează aceste lucruri, punctele forte fiind următoarele:

- zonă centrală, extrem de liniștită, foarte aproape de Guadalquivir / Mezquita;

- raport calitate-preț foarte bun;

- mic dejun tip bufet, nesperat de bun pentru prețul plătit;

- atmosfera senzațională, tipic andaluză, cele două patio făcând absolut toți banii;

- cameră simplă, curată (mici scăpări), baie proprie, aer condiționat;

- parcare privată posibilă pentru 10 euro/zi, chestiune utilă pentru cei care fac un tur în zonă cu mașină închiriată.

Con pozo, amigos!

---

VIZUALIZĂRI: 1940 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI