Helga, o gazdă primitoare și foarte amabilă

TIPĂREȘTE

Ultimul popas la întoarcerea din călătoria din vara aceasta, care ne-a purtat până pe malurile Atlanticului, a fost înainte de intrarea în țară. Plecasem de dimineață de la München și, după ce am făcut și o pauză pentru a vizita Abația Melk, că tot trece autostrada la o aruncătură de băț de ea, am ajuns spre seară, pe la șapte, în Makó. Cu o seară înainte făcusem rezervare pe booking.com pentru o cameră la Helga Apartman, din orășelul de la granița cu România.

Când am ajuns, doamna Helga ne aștepta împreună cu soțul ei și ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și sincer pe buze, urându-ne bun venit.

Ne-a dat apoi cheile (una de la apartament, căci, da, este nu doar o cameră, ci un apartament, cealaltă de la poartă), ne-a prezentat facilitățile locului unde urma să înnoptăm și am mai schimbat apoi câteva vorbe.

În privința pensiunii, aceasta este alcătuită din patru apartamente (proprietarii nu locuiesc tot acolo), într-o casă mai veche, dar recondiționată și amenajată corespunzător. Casa, în forma literei U, închide și o curte interioară, în care se intră printr-o poartă de lemn, ce nu lasă să pătrundă înăuntru nicio privire indiscretă. Curtea este pavată cu dale, iar o parte este acoperită cu iarbă, acesta reprezentând locul de parcare, suficient pentru patru mașini. De asta m-am convins mai târziu, când curtea s-a umplut, cu două mașini înmatriculate în Ungaria, alături de alte două (una, a mea), înmatriculate în România.

Apartamentul în care am stat este alcătuit dintr-un hol, în care se află un frigider și un cuptor cu microunde, hol ce se continuă cu bucătăria, care dispune de aragaz, filtru de cafea și toate ustensilele necesare pregătirii mesei.

Din hol se intră în dormitor, acesta fiind suficient de larg și dispunând de un pat dublu, mare și destul de tare (așa cum îmi place mie), un șifonier și un televizor cu tub, cu diagonală medie (vreo 55 cm), aflat în stare bună de funcționare, cu semnal prin cablu și multe posturi ungurești. Nu știu câte și nici dacă există și unele în alte limbi, pentru că m-am plicitisit să tot zapez și, dând de un post unguresc cu muzică plăcută, m-am oprit acolo și l-am lăsat să cânte, deși nu înțelegeam o boabă.

Baia este și ea destul de largă, cu cabină de duș și strictul necesar (nu există, totuși, uscător de păr).

Cum spuneam, am mai schimbat câteva vorbe cu gazdele, și, pentru că încă nu se lăsase seara, am întrebat-o pe Helga ce distanță e până în centru. De fapt, am întrebat-o după ce ne-a turnat câte un păhărel de lichior de père, din partea casei. M-am oprit să beau, gândindu-mă să mă duc cu mașina până în centru, la vreun restaurant.

Atunci, Helga îmi spune să beau liniștit, că ne duce ea în centru (distanța e cam 1 km) și, după ce terminăm, o putem suna și vine să ne ducă înapoi.

Zis și făcut!

Ne-am urcat în Dusterul proaspăt achiziționat și de care Helga era foarte mulțumită și ne-am dus în centru. Acolo, gazda noastră ne-a recomandat să mâncăm la Kalasz Etterem, un restaurant ce servește produse tradiționale, la prețuri decente, după care a plecat la casa ei, reamintindu-ne să o sunăm când vrem să ne întoarcem.

Am dat întâi o raită prin orășel și am desoperit cu surprindere că ceea ce Helga ne spusese că sunt niște băi termale, este un adevărat complex, numit Hagymaticum, cel mai nou complex de băi termale deschis în Ungaria. Numele îi vine probabil de la ceapa cultivată din plin în zonă, a cărei formă a fost împrumutată și clădirilor ce alcătuiesc acest complex. Am intrat și noi să ne edificăm despre ce e vorba și nu mică ne-a fost surpriza să constatăm că informațiile erau foarte detaliate și în limba română. De altfel, chiar și saitul propriu este în mai multe limbi, bineînțeles una dintre acestea fiind limba română.

Deși sâmbăta programul este până la ora 24, nu am intrat totuși, lăsând pentru altădată o cură de ape termale la Hagymaticum.

Ne-am îndreptat spre restaurantul recomandat, aflat în imediata apropiere și ne-am așezat la o masă.

Deși cei doi chelneri care ne-au vizitat la masă nu vorbeau englezește (unul știa doar câteva cuvinte), pretinzând în schimb că vorbesc nemțește, ne-am convins repede că nici pe asta nu o vorbeau decât foarte vag, dar nu a fost nicio problemă, pentru că întreg meniul era și în maghiară, și în egleză și … în românește!

Așa că a fost suficient să-i arătăm ce dorim și comanda ne-a fost luată. Nu am așteptat prea mult (cât să bem o halbă de bere) și platourile cu mâncare aburindă au sosit. La vederea lor, am încremenit! Nici vorbă să putem să mâncăm atâta mâncare, mai ales unii dintre noi!

În sfârșit, ne-am străduit cum am putut mai bine și am reușit să mâncăm parțial porția de gulaș (fără ardeiul foarte iute ce-l însoțea) și cea de frigăruie, care nu era una așa cum știm noi frigăruia, ci era așa cum se poate vedea în fotografia anexată. Restul ni s-a dat la pachet …

Evident, a mai curs o halbă de bere în ajutorul înghițirii mâncării …

Am plătit în euro, mai exact 24 € cu un larg bacșiș meritat pentru strădania chelnerilor și ne-am ridicat la masă îndreptându-ne spre locul de peste drum unde ne lăsase și de unde urma să ne ia Helga. I-am telefonat și, în două minute a sosit.

Ne-a dus la domiciliul nostru temporar, unde am mai schimbat câteva vorbe. Printre altele, s-a scuzat foarte insistent pentru mirosul urât din cameră (eu nu m simțit decât un foarte ușor miros pe care nu l-am putut identifica, dar care nu era urât). Ne-a spus că cei dinaintea noastră, o familie de unguri din România, aduseseră cu ei și puseseră în frigider câteva ”deer mushroom”, care au un miros specific. Mi-am dat seama că vorbea despre ”truffles”, în momentul în care mi-a spus că sunt găsite în pădure folosind câini dresați. I-am spus care este termenul correct în engleză și i-am spus că aceste ciuperci sunt foarte bune, dar și foarte scumpe. Și-a dat și ea seama că am înțeles la ce fel de ciuperci se referea, când i-am spus că, la găsirea lor se pot folosi și porci. De asemenea, mi-a explicat că termenul de ”deer mushroom” este, de fapt, o traducere mot-a-mot din maghiară, pentru că nu știa termenul real în engleză. Mi-a mai precizat, cu un aer nevinovat, că nu a mâncat niciodată așa ceva și nici nu ar mânca, pentru că nu-i place mirosul, pe care nu reușise să-l scoată din cameră nici cu soluție de clor. Am liniștit-o, spunându-i să nu-și facă probleme, pentru că noi nu sesizasem un miros puternic și neplăcut.

În final, i-am spus că am vrea să beneficiem și de micul dejun, i-am spus și că am dori să mâncăm pe la ora 8, după care ne-am urat reciproc noapte bună și ne-am dus la culcare, nu însă înainte de a a face un duș și de a ”naviga” câteva minute pe Internet, prilej de a constata conexiunea Wi-Fi foarte bună, oferită de Helga.

A doua zi dimineață, fix la ora 8, Helga ne-a adus într-un coșuleț micul dejun, pe care l-a aranjat cu pricepere pe o masă în curte. Ne-a adus cafea, lapte, unt, dulceață, cașcaval, jambon și salam (marca Pick), alături de roșii și ardei (pe ăștia din urmă nu i-am atins, pentru că erau foarte iuți).

În final, ne-am luat rămas bun de la Helga și soțul ei, cu speranța în suflet că vom mai reveni la niște oameni atît de primitori și de amabili, care au făcut tot ce le-a stat în putință ca să ne simțim bine.

Dacă aveți drum pe-acolo, nu ezitați să mergeți și voi, mai ales că prețurile sunt foarte mici: 25 €/noapte camera de două persoane (preț afișat și pe booking.com), plus 6 € micul dejun, tot pentru două persoane.

---

VIZUALIZĂRI: 2305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI