George's Rooms, Ermones, Corfu

TIPĂREȘTE

După ce câţiva ani la rând am găsit cazare la preţuri bune pe site-urile locale ale destinaţiilor de vacanţă, în Corfu a venit rândul bookingului să mă rezolve. După ce mi-a scos în evidenţă multe atu-uri ale locaţiei, băgându-mi în ochi preţul mic scris cu cifre mari şi nişte poze tot mici din care mai mult bănuiam o privelişte deosebită, m-am lăsat convins de rating şi am făcut rezervare, gândindu-mă că, dacă se va ivi ceva mai bun, voi putea anula. Nu a mai apărut nimic, aşa că a rămas stabilit să ne acomodăm într-una din camerele triple oferite de nenea George din Ermones.

Ermones, mic sat pe malul mării, la sud de Paleokastritsa, este făcut celebru de un mare resort, mai mare, cred, decât tot satul. Nefiind ridicat chiar lângă şoseaua principală din Corfu, am avut ceva bătăi de cap în prima zi să ajungem acolo, mai ales că am preferat să alegem (adică eu, în calitate de şofer şi ghid dotat cu smartphone cu gps, hartă, busolă şi cunoştinţe de navigaţie după muşchi de copac şi stele :) ) varianta mai scurtă (pe hartă) peste muntele din zona centrală a insulei. Nimic de zis, frumos, drumuri înguste, sate de munte, vegetaţie luxuriantă, peisaje... numai că, de la o bucată, localităţile începeau parcă să se repete. Iar senzaţia devine certitudine când, după Ano Garouna urmează Kato Garouna, şi din nou Ano Garouna, Kato Garouna. Uite, dragă, toate satele se cheamă la fel pe aici, râd eu sperând să nu se prindă nimeni până o să găsesc soluţia de ieşire din labirint. Privirea tăioasă aruncată de nevastă-mea şi lipsa vreunui comentariu îmi dă de înţeles că nu merge cu diversiunea şi e momentul să vorbesc mai puţin şi să gândesc mai mult. Ne mai strecurăm o vreme cu greu pe potecile potrivite mai degrabă pentru măgari decât pentru maşini, ajungem la o intersecţie şi mi se pare că am găsit ieşirea. Uite, zic, aici am făcut dreapta şi ne-a dus înapoi, acum facem stânga şi ajungem în cinci minute în Ermones. Iau lipsa vreunui răspuns drept aprobare tacită şi învârt cu încredere volanul pe nişte serpentine tăiate în munte. Îmi iau viteză când trecem pe lângă o plajă frumoasă şi încep să urc voiniceşte un versant cam abrupt în capătul căruia mă întâmpină un indicator ce îmi urează un călduros bun-venit în, aţi ghicit, Kato Garouna! E momentul în care copilotul explodează. Ai spus că ştii drumul, că te-ai uitat pe unde trebuie să mergem! Ţi-a trebuit ţie să ne bagi pe aici, să ne învârtim ca proştii în cerc! O să dormim în maşină, să vezi dacă nu! , mă motivează ea, uitând cât de încântată fusese de peisaje până cu vreo douăzeci de minute în urmă. Bine dragă, mergem de acum numai după gps, nu mai improvizez nimic, o liniştesc eu şi o pun pe Ioana la treabă. Ioana, care pare să ştie foarte bine ce are de făcut, aşa că începe. În următoarea intersecţie viraţi la dreapta. Virez la dreapta. Mergeţi mai departe. Merg mai departe. Pe următoarea stradă viraţi la stânga, apoi mergeţi mai departe nu-mai-ştiu-câţi kilometri. Virez la stânga. Şi nu mai merg mai departe. Pentru că strada pe care o ştia Ioana era de fapt o cărare mai lărguţă, aproape invizibilă pe sub bălăriile crescute sălbatic. Iar în marginea ei se deschidea, negru, un hău adânc. Ce faci nebuno, vrei să ne omori? mă răstesc eu cu voce tare în timp ce dau cu spatele în straduţa ce mi se pare acum ditai autostrada, bucuros că am abătut indignarea publicului asupra Ioanei. Bine că ne-ai adus până aici ca să stăm în maşină, mă mai boscorodeşte şefa, mai mult iritată de lăsarea ceţii şi apropierea nopţii. Lasă dragă, oricum nu aveam nimic deosebit în plan, mâncare mai avem, ne acomodăm cu insula, zi şi tu că eşti la plimbare, o liniştesc eu chiar în momentul în care, de după o curbă, ne apare în faţă, fără nici un motiv anume, şoseaua largă ce leagă Kerkira de Paleokastritsa. Uite, vezi, şi mai zici că nu ştiu drumul! Am vrut să văd câtă încredere aveţi în mine şi m-am lămurit, ţin să am eu ultimul cuvânt, mulţumindu-i în gând lui Dumnezeu pentru cuibul făcut berzei chioare.

De la acea intersecţie totul a mers strună, indicatoarele ne-au dus repede în Ermones, chiar şi Ioana a recunoscut locurile şi chiar şi casa lui nenea George care seamănă cu ce văzusem în poze. Ce nu văzusem în poze? Aleea de acces. Pe care trebuie să v-o menţionez pentru că, atunci când urci spre casă, înţelegi ce simt astronauţii în momentul decolării, când stau pe spate şi forţele G îi împing puternic în scaun. Învingem în bătălia cu atracţia gravitaţională încordaţi (unii mai fricoşi) sau chiţăind ca în parcul de distracţii (alţii mai inconştienţi) şi ajungem în spatele clădirii, într-o parcare de vreo 5 locuri din care 3 erau ocupate de o uriaşă (şi cred că şi adâncă) baltă.

Nu cred că am spus, venind spre Corfu trecusem pe sub o puternică furtună ce se deplasa de la vest spre est peste partea de nord a Greciei. Furtuna, mai cunoscută în România pentru belelele făcute în Thassos, măturase bine de tot şi insula Corfu, astfel că o găsim pe tanti soţia lui nenea George luptându-se cu apa ce ameninţa să intre în camerele de la parter (nu ştiu cum o cheamă pe doamna şi îmi pare rău pentru asta. De altfel am auzit nişte zvonuri cum că nici pe nenea George nu îl cheamă aşa, el doar a preluat afacerea şi a păstrat numele sau, altă variantă, George era socrul său de la care moşteniseră casa, oricum eu doar aşa l-am strigat 10 zile şi mi-a răspuns fără să comenteze). Revenind la tanti, aceasta alterna destul de comic stările de veselie pricinuite de sosirea unor asemenea oaspeţi importanţi cu stările de disperare cauzate de urmările furtunii din ajun, motiv pentru care se lua cu mâinile de cap şi repeta cu faţa răvăşită „Katastropha, katastropha! ”.

Formalităţile de întâmpinare fiind astfel îndeplinite, tanti ne pofteşte să pătrundem în cameră şi, ca să ne înţelegem mai bine, îl cheamă în ajutor pe un tânăr care se dovedeşte a fi fiul ei, student cred şi bun vorbitor din mâini de engleză. Camera în care intrăm direct din parcare, căci clădirea cu etaj este astfel compartimentată încât toate camerele să aibă vedere spre mare, nu este nici cea mai mare şi nici cea mai grozavă din câte am văzut. În micul hol de la intrare se află chicineta cu frigider, plită, chiuvetă şi dotată cu mai multe chestii decât am folosit noi. Din holul/bucătărie se intră pe o parte într-o toaletă micuţă în care au reuşit cumva să bage lucrurile minim necesare, iar pe alta în spaţiul pentru dormit unde încap cam greu un pat dublu (din două single lipite, între care tanti mai îndeasă o pătură ca să nu facem cucuie de la tăblia de lemn), unul single, un dulap mare şi două noptiere mici. Nu prea rămâne loc pentru mers prin cameră dar doar nu am venit aici la bal. Pe perete este suspendat un mic şi antic TV, ce devine invizibil din momentul în care remarc cu voce tare că nu prinde desene animate. Din cameră ieşim pe terasă (dotată cu masă şi scaune de plastic) şi, mai departe, în grădină, sărind balustrada, aşa cum avea să ne demonstreze Ştefan (suntem, din fericire, la parter). Priveliştea de aici merită toţi banii căci, printre copaci exotici precum palmieri şi eucalipţi (!), vedem satul, resortul întins pe versantul opus, plaja şi marea, măturată chiar în acel moment, undeva mai în larg, de două tornade. Acolo, în acel moment, respirând cu nesaţ aerul mării îmbogăţit de mirosul puternic de eucalipt, am simţit cum se scurge din mine tot stresul acumulat de-a lungul unui an de zile şi cum cuplează automat modul de vacanţă.

Afară mai este lumină cât să ne băgăm picioarele, pentru prima oară, în Marea lui Ionică, aşa că ne grăbim spre plajă, intersectându-ne pe drum cu nenea George care urca agale spre casă, întorcându-se (aşa cum aveam să aflăm în zilele următoare) de la ritualul zilnic – muiat exteriorul în mare şi interiorul în vin (un pahar) la una din cele două taverne din sat.

Despre gazde vreau să vă mai spun vreo două cuvinte. În primul rând pe tanti nu cred că am mai văzut-o până în ultima zi. Nici pe tânărul student. Nenea George era cel cu care dădeam zilnic nas în nas. Un poliţist destul de recent ieşit la pensie, mic de statură, cu un suflet mare şi mereu cu un zâmbet larg pe buze. De fiecare dată când ne vedea ţinea să ne mai întrebe pe unde am mai fost, ce am mai văzut şi să ne mai recomande câte o plajă sau câte o tavernă (ne-a trimis într-o seară la una din tavernele din sat şi mi-a spus să le zic ălora când mi-or lua comanda că el ne-a trimis la ei şi vom avea astfel parte de un bonus. Proprietarul tavernei, când a auzit de nenea George, a zâmbit mai larg, ne-a condus amabil la o masă mai aproape de mare dar bonusul, sunt aproape sigur, i l-a servit gazdei a doua zi, într-un pahar auriu şi tare transpirat). De fiecare dată când o vedea pe fiică-mea fugea la gardul pe care-i spânzura viţa-de-vie şi îi smulgea câte un ciorchine aromat pe care-l i-l dăruia. Pe una dintre vecinele noastre (tot româncă, cu care ne-am şi împrietenit), care avusese un accident de maşină chiar în prima zi, ştiu că a ajutat-o cu formalităţile necesare la firma de asigurări şi la service, ba chiar s-a oferit să o găzduiască gratuit încă o zi.

Despre bani nici nu a vrut să audă până în momentul plecării când ne-a ţinut vreo 10 minute în maşină cât ne-a scris factura. Lasă, nene, dă-o naibii de hârtie, că pleacă ferrybotul şi nu mai prind deschis la Meteora. No, no, wait. Şi dă-i şi scrie. Şi tot la plecare m-am amuzat teribil pe seama gazdelor. Vă spusesem de vecina noastră cu accidentul de maşină. Din păcate, cei de la service nu au reuşit să îi termine maşina în timp util aşa că a fost nevoită să plece acasă cu un autocar al unei agenţii de turism, urmând să revină să o ridice când va fi gata. Ca să le fie mai uşor pe drum, au lăsat o parte din bagaje la nenea George. Acesta locuia într-un fel de bucătărie de vară (dacă ştiţi cum mai au unele case pe la noi pe la ţară), o căsuţă micuţă de dimensiunile unui garaj, ridicată în spatele casei mari. Noi vorbisem cu prietena noastră de concediu şi îi spusesem că, dacă vom mai avea loc în maşină, îi vom lua bagajele şi i le vom aduce la Bucureşti. Când a auzit de aranjamentul nostru, tanti, care se confrunta probabil cu lipsa de spaţiu, s-a luminat la faţă şi a început să scoată din casă bagajele. Nenea George s-o fi gândit că ce face el dacă se întoarce românca după maşină şi îi cere bagajele, de unde i le scoate? Aşa că pune mâna şi începe să le bage înapoi bodogănind ceva în limba lui. Pe drum se întâlneşte cu tanti cu care începe o discuţie aprinsă ce continuă vreo 5 minute, timp în care unul scotea şi altul băga la loc genţi, plase şi cutii. Până la urmă determinarea masculină a avut câştig de cauză, aşa că ne luăm rămas bun şi plecăm din Ermones lăsând-o pe tanti tristă, ştergându-şi discret o lacrimă (se pare că nu suportă bine despărţirile ori, poate, înghesuiala).

Aşadar, dacă nu faceţi din hotel o destinaţie, dacă ştiţi să apreciaţi un hamac întins între doi palmieri şi puteţi să ignoraţi o şopârlă mică ce nu mai găseşte uşa balconului, dacă apreciaţi mai mult o discuţie cu un localnic decât calitatea wifi-ului ori dacă peisajele naturale vă plac mai mult decât decoraţiunile interioare, atunci vă recomand cu toată căldura George’s Rooms din Ermones.

---

VIZUALIZĂRI: 2262 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI