Iarna spre Vârful Musala - un vis neimplinit

TIPĂREȘTE

Imi doream de mult să urc un vârf mai inalt decât cele de la noi din țară, și, cum cel mai apropiat este Vârful Musala din Munții Rila, nu am stat prea mult pe gânduri când am primit invitația unei ture pe acești munți, o tură la inceput de aprilie.

Când s-a programat această tură, prin luna februarie, m-am gândit că la inceput de aprilie cel mai probabil zăpada va fi in mare parte topită, sau că vom mai găsi ceva petice, mai ales pe vârf.

Total greșit! Cred că a fost mai multă zăpadă decât in ianuarie sau februarie, iar tura a fost una de iarnă autentică.

Drumeția era programată să se desfășoare pe parcursul a două zile, ceea ce insemna un traseu de dificultate medie, făfă probleme pentru mine.

Conform planului, in prima zi, pe 1 aprilie, urma să urcăm de la Borovets (1390 m) până la Cabana Yastrebets, la 2369 m, unde aveam rezervată cazarea.

Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, planurile ne-au fost total schimbate.

Deși cu două zile inainte de data sosirii, cei de la Cabana Yastrebets au solicitat reconfirmarea fermă a cazării, pe data de 1 aprilie, la ora 10.00, când toți eram pe drum spre Borovets, ne-au transmis că ei au inchis cabana și au coborât, că nu merită să țină cabana deschisă doar pentru opt persoane.

Mai intâi am crezut că era o păcăleală de 1 aprilie, dar, din păcate, ne-am convins că nu era așa.

Ghizii noștri, Ilinca și Andrei, au inceput să caute alte posibilități de a ajunge ceva mai sus. Au sunat la Cabana Musala, dar, nu a răspuns nimeni. Ne-am gândit că probabil era și ea inchisă.

Cum altă posibilitate de innoptare sus pe munte nu exista, ne-am cazat in acea zi in Somokov, la hotelul la care aveam deja rezervare pentru seara de sâmbătă, când urma să coborâm de pe munte.

Oricum, o bilă neagră mare pentru Cabana Yastrebets! Oare ce am fi făcut dacă eram deja in urcare, aproape de cabană?!

Având in vedere această schimbare, tura a fost reconfigurată. Urma să urcăm pe vârf și să coborâm intr-o singură zi, cu plecare in traseu cât mai devreme dimineața.

Vremea nu se arăta prea bună. In ziua in care nu am mai urcat a plouat in Somokov iar pe munte a nins. Pentru următoarea zi se anunța vreme insorită in prima parte a zilei, dar cu vânt puternic, de 80-100Km/h. Din acest motiv nu ne-am pus speranțe in funcționarea telegondolei, care ne-ar fi scutit de o parte din urcuș.

A doua zi ne-am trezit la 4 dimineața, ne-am echipat, iar la ora 5.00 eram in mașini cu direcția Borovets.

La ora 5.30 am ajuns la locul de plecare pe traseu, puțin mai sus de stațiune.

La ora 5.40, la lumina frontalelor, am plecat la drum.

Deși era o tură doar de o zi, rucsacul meu nu a fost prea ușor. Pe lângă echipamentul obișnuit (geacă puf, 2 perechi de mănuși groase, termos cu ceai, dulciuri, energizante, apă) mai aveam colțari, piolet, ham, cască, carabinieră, anou și rachete pentru zăpadă. Toate acestea mi-au făcut ruccsacul destul de greu.

Nu eram nici in cea mai bună formă, deoarece nu prea dormisem in noaptea dinaintea turei. Nora mea intrase in travaliu seara pe la ora 21.00 și toată noaptea așteptasem vestea nașterii primului meu nepot. Evenimentul urma să se intâmple abia la 5.10 dimineța, iar eu am aflat vestea in timp ce eram pe traseu, când am avut semnal. Toate acestea m-au făcut să parcurg destul de greu prima parte a traseului, deși nu era cine știe ce urcuș. Am fost chiar la un pas să mă intorc, dar Andrei și Ilinca m-au ajutat și mi-au luat rachetele și colțarii, ușurându-mi considerabil ruccsacul.

Am continuat să urc, trecusem de momentul de oboseală. Când am ieșit din pădure, a inceput și vântul să bată.

Cerul era insă senin, soarele strălucea, vizibilitatea era bună.

Incă nu aveam nevoie de rachete, zăpada, deși foarte mare, era inghețată și tare, iar urcușul nu era greu. Mergeam pe un traseu forestier, care urca in serpentine nu foarte abrupte.

După aproape trei ore de mers, am ajuns la stația de telescaun Markudjik 2 Ski Run, la 2144 m, telescaunul care urcă mai sus de Cabana Yastrebets. Telescaunul nu funcționa, oricum nu ne-ar fi fost de niciun folos. In schimb am profitat de amabilitatea mecanicului de la telescaun, care ne-a lăsat să intrăm in stație, la căldură. Aici am stat aproape o jumătate de oră, am mâncat și ne-am pus hamurile, folositoare in apropierea vârfului.

Rachetele le-am lăsat la stația de telescaun, nu avea rost să le mai cărăm degeaba.

După pauză ne-am continuat drumul. Vântul bătea foarte tare, in rafale puternice, care aproape că ne dărâmau.

Pentru mine a inceput insă o altă problemă, o durere foarte puternică in tălpi. Mai avusesem o astfel de durere in săptămâna premergătoare turei. Merg mult pe jos, și, in unele zile, la inceput de drum, aveam o durere in talpă, dar care dispărea după un timp. Nu am dat mare importanță, până in acea zi când mergeam spre Vârful Musala. Cred că mi-am strâns și bocancii prea tare (nu știu ce a fost in mintea mea), fapt este insă că mă durea din ce in ce mai tare, la fiecare pas. Mă mai opream, imi mai mișcam tălpile, dar degeaba. Durerea nu trecea, ba, din contră, devenea aproape insuportabilă. Bineințeles că am rămas in urmă, ceea ce nu prea imi convenea. După mai puțin de o oră, am ajuns la Cabana Musala, unde am avut surpriza să constatăm că era deschisă. Dacă am fi știut cu o zi inainte, urcam până acolo, deși condițiile de cazare sunt precare. Am mai urcat puțin și am luat decizia să mă opresc și să ii aștept pe ceilalți la Cabana Musala. Durerea de picioare era prea mare, nu știam cum va evolua și nu avea rost să risc. Mai sus nu mai aveam unde să mă opresc și, in plus, nici nu vroiam să fac tot grupul să meargă incet din cauza mea.

Dar nu am fost singura. Soțul unei prietene, care făcuse o pauză mai lungă de mers pe munte, a renunțat și el. Impreună ne-am intors la Cabana Musala, unde cabanierul tocmai făcea focul intr-o sobă metalică, aflată in sala de mese. Cât am stat la cabană am slăbit legatura șireturilor de la bocanci și am luat un nurofen. După un timp, durerea mi-a trecut, dar nu aveam cum să plec singură spre vârf.

Vântul bătea in continuare foarte puternic, iar după o oră muntele a fost invăluit intr-o ceață deasă. După aproximativ două ore s-au intors trei fete din grup. Au ajuns doar până la Refugiul Everest. Au renunțat să parcurgă ultima parte a drumului, cea mai expusă. Vântul aproape că le dărâmase de pe creastă, bătea extrem de puternic. Au rămas insă trei persoane să incerce vârful – Andrei imprună cu alți doi temerari, un băiat și o fată. Au ajuns pe vârf, care era invăluit in ceață, iar vântul bătea puternic.

Ne-am reunit cu toții la stația de telescaun, unde ne-am oprit ca să ne luăm rachetele. Vremea se mai incălzise iar zăpada nu mai era așa tare. De la Cabana Musala până la stația de telescaun, de câteva ori ne-am afundat in zăpada care ajungea până la șold.

De la stația de telescaun Markudjik 2 Ski Run, am coborât pe rachete până la locul unde parcasem mașinile. Pe măsură ce coboram vântul mai slăbea din intensitate, lăsând locul unei ninsori abundente.

Traseul până pe Varful Musala nu este greu, vara, pe timp favorabil, nu prezintă nicio problemă. Nu este marcat, eu nu am văzut marcaje, doar câteva săgeți indicatoare care ne spuneau că pe acolo este drumul spre Vârful Musala. Oricum, nu te poți rătăci, este un drum forestier lat, fără vreo intersecție cu un alt drum. Iarna este diferită problema, este necesar echipament adecvat și puțină experiență de mers pe munte in condiții de iarnă. Dar nu este un traseu tehnic.

Am urcat 1043 m, până la altitudinea de 2.418 m. A fost prima dată când am renunțat, dar, deși regret că nu am ajuns pe vârf, cred că am făcut alegerea cea mai bună. Muntele rămâne acolo și cu siguranță voi reveni la vară, când va merge telegondola și voi urca mult mai ușor și, cine știe, poate voi reveni chiar și iarna viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 1359 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI