Do Step Inn – Central, Viena, (sau valențele pălincăi românești…)

TIPĂREȘTE

Viena este o destinație uzuală pentru români, iar pe site-ul “am fost acolo” puteți găsi o mulțime de recomandări cu privire la cazare.

Ei bine, mai adaug și eu una, pe care sigur n-a “încercat-o” nimeni!

Preambul:

… Tocmai îmi căutam - pentru finele anului 2017- un sejur la Sharm-el Sheikh, când am dat de oferta unei agenții din Salonta, care cerea un preț fără concurență: 450 Euro, pentru zbor, transfer + 7 nopți cazare All Inclusive, în cameră dublă (eu fiind – din nefericire – “single”).

Dar - era și un “dar”: zborul urma să decoleze din Viena…

Făcând socoteala că, dacă-mi cumpăr din timp biletele, voi ieși, oricum, mai ieftin [comparați cu ofertele agențiilor specializate din București! ], și - m-am hotărât.

Din capul locului, mi-am planificat ca - la întoarcere - să mai rămân câteva zile în Viena, să mai vizitez CEVA din această capitală atât de frumoasă!

Peste doar o lună, prețul sejurului coborâse la 380 Euro, iar când am solicitat factura pentru a plăti sejurul, agentul mi-a comunicat prețul final: 282 Euro!

Uraaaa!!! – mi-am zis, îmi rămân mai mulți bani pentru Viena!

Dar… hmmm… se cunosc destule cazuri de agenții care-au dat “țeapă” turiștilor prea creduli… Totuși, mi-am ascuns neliniștea și am achitat factura, iar peste doar o săptămână am răsuflat, ușurat: am primit vaucerul organizatorului sejurului - agenția austriacă “Express Travel International”. Totul părea în ordine!

Din cauză că m-am câcâit atâta cu sejurul, biletele de avion pentru Viena și retur le-am cumpărat efectiv în preziua zborului, la “prețul zilei” – 186 Euro, în loc de 114! Tot atunci, am rezervat o cameră la hotelul MOXY Viena Airport – alți 95 Euro, pentru mai puțin de o noapte (până la 5 dimineața). Am considerat că, la vârsta mea, e mai bine să nu mă pun în situația de a petrece atâtea ore, moțăind pe scaunele aeroportului: mai bine mă despart “de bună voie” de încă “un pumn de dolari”... [și ce se mai doarme, pe toate culuarele aeroportului Swechat din Viena!... ]

Viena:

Ei bine, am petrecut un sejur excelent la Sharm și am revenit la Viena - și de aici încep recenzia hotelului vienez. [Fac o paranteză: de când am început să călătoresc peste hotare, pentru a reduce cheltuielile la minim posibil, am practicat stilul “backpacker”, dormind de regulă în hosteluri (sau, afară din localități - în campinguri). Nu voi descrie cât de interesantă este viața în aceste hosteluri: cine știe – cunoaște, cine nu - nu… ]

Rezervasem de la București, pentru 12 nopți, un “cubiclu” la hostelul Do Step Inn - Central, aflat vis-à-vis (pe diagonală!) de gara centrală Hauptbahnhof.

E dimineața devreme pe când aterizez la Viena. Ies, zgribulit, din aeroport (aici sunt doar 5ºC! unde sunt căldurile de la Sharm? ...) și iau autobuzul ce face legătura cu Gara Centrală – la care ajungem în fix 20 minute (8 Euro un drum, 13 Euro dus-întors).

Nu departe de gară mai e un hostel “Do Step Inn », doar că ăla are și «Hauptbahnhof» în denumire; așa că, la ieșirea din gară, mă orientez, traversez liniile de tramvai și iată-mă în fața ușilor glisante (foto 1) !

Intru în holul de la intrare - și atât! de aici-încolo, TOATE ușile sunt prevăzute cu cifru de acces! Un locatar matinal al hotelului îmi facilitează intrarea în încăperea unde se află Recepția - un ghișeu a cărui tejghea este formată din geamantane ingenios cuplate (foto 2). După ora 9, la ghișeu apare o fată (voluntară – după cum am înțeles) care mă ia în evidență și-mi explică modul de funcționare al codului cu 9 cifre cu care se deschid absolut TOATE ușile, inclusiv cubiclul (foto 3) - un fel de cușcă cu gratii glisante, care se încuie la fiecare plecare.

În camera № 9, de numai 10 metri patrați, sunt patru cubicluri – suprapuse câte două: aici este liber cubiculul de lângă fereastră, pe dreapta, sus. Profit că sunt singur în cameră și-mi îngrămădesc valiza + bagajul de mână = troliul de cabină, în puținul spațiu de sub fereastră, îmi agăț paltonul în unul dintre cele 4 cârlige de pe perete și mă duc să fac un duș - încuind, desigur, în urma mea, atât cubiclul cât și ușa de la intrare în cameră… și așa de fiecare dată! “boring… ”

Pe culuar sunt înșiruite câteva cabine de duș (foto 7), care sunt ocupate în ordinea venirii, precum și două grupuri sanitare – măcar astea sunt separate pe sexe!

Dușul a picat perfect; destins, îmi înșirui cămășile și hainele pe umerașele mele din sârmă, le atârn pe peretele interior al cubiculului meu, încui și mă duc să fac un tur de recunoaștere… cu oprire la fiece ușă.

Sala mare reunește bucătăria (foto 6) + bar + sala de mese + recepția + lobby = sala de socializare (foto 4). Descopăr un automat de cafea și-mi fac una – bună! și mă relaxez, tolănindu-mă pe un pervaz de fereastră – toate dotate cu pernuțe colorate - pregătindu-mă de prima zi de explorare a Vienei…

Lume vine și pleacă: unii doar îmbucă ceva de la un distribuitor de mici gustări - senvișuri și dulciuri; alții - își gătesc cu seriozitate (și pricepere? ...) de-ale gurii într-o bucătărie, dotată cu o plită electrică, o masă de pregătit alimentele și o mulțime de tacâmuri și veselă. Chiar din prima seară, văd două fete care se apucă și gătesc de-a binelea o tocăniță cu legume… mmmm!

… Și așa a fost tot timpul cât am stat la Viena. În timpul zilei, recepția era deservită de doi voluntari – unul dimineața, altul – seara; cine sosea după ora de închidere a recepției, se strecura cumva în sala mare și se culcușea pe unde putea, până dimineața. Cel mai aglomerat a fost de Crăciun, când sala și culoarele au fost ocupate de sacii de dormit și de păturile noii veniți, care au încins un chiolhan de zile mari!

În schimb, peste ziuă, în sala mare rămâneau doar cei care - în loc să vadă Viena pe viu - preferau să “butoneze” (foto 5). Seara – era plin și zgomotos, iar atmosfera era plăcută: nimic deosebit față de alte mii de hosteluri din lume.

La noi în cameră, aproape în fiecare seară apărea câte un nou locatar, ocupând imediat cubiculul eliberat cu numai câteva ore în urmă. De regulă, veneau asiatici, cu care n-apucam să schimb un bun venit, că și fugeau în oraș, atrași ca de un magnet de cluburi și concerte. Durata medie a unui sejur era de maxim două-trei zile: eu, cu 12 nopți ale mele, rămâneam cel mai statornic client.

Și palinca? ...

Într-o dimineață, în cameră apare o turistă mică-micuță, care se urcă în cubiculul de vis-a-vis; din engleza ei, deslușesc că e de undeva din Coreea (de Sud – care alta?!).

Peste ziuă, ne ducem fiecare la ale sale, dar seara, când revin în cameră, fata scoate căpșorul din cubiclu și-l întinde efectiv spre mine, zicând: “sick”! O ating pe frunte – ardea ca focul! Din cutiuța mea de medicamente, îi dau paracetamol și Augmentin pentru un tratament complet. Le ia cu evidentă neîncredere, spunând că și ea are medicamente coreene, care trebuie s-o ajute!

A doua zi dimineața - e tot rău; o sfătuiesc să nu iasă afară, că-i frig; îmi răspunde că ei – coreenii, nu se tem de frig; în plus are în program o lecție culinară de la care nu vrea cu nici un chip să lipsească.

Seara, ciocănesc în grătarul ce ține loc de ușiță a cubiclului: îmi răspunde, hârâind, că nu mai poate de rău ce-i, iar a doua zi are de zburat în Patrie! Mărturisește că medicamentele mele nu le-a luat, pentru că nu le cunoaște, și mă roagă s-o ajut. Cum?!

Și atunci, îmi amintesc cum tratăm noi răcelile acasă: cu câte-o frecție zdravănă, și-i propun fetei să încerc și pe ea tratamentul. După câteva minute de șovăială, îmi întinde un picior – ce spun eu: un picioruș! Menționez că, ascunsă în fundul valizei, aveam o sticluță cu palincă... pentru serile în care mă simțeam trist și-nsingurat. Cu grijă... să nu-i rup oasele, îi fricționez piciorușele, apoi mânuțele (fine ca ale unei școlărițe de la noi!), apoi îi cer să-și dea jos cămașa pentru a o fricționa pe spate. “Shy” - îmi zice, deja îmbujorată de... tratament; ridic din sprâncene “a uimire”, apoi... sting lumina în cameră. Cu ceva mai multă gingășie, o fricționez pe spate (cu grijă să nu mă înțep în coastele ei firave), pentru ca în final să-i fac o frecție “ca la coafor” pe tot capul. Îi dau să îmbrace cam tot ce aveam mai gros, din lână – ciorapi lungi, indispensabili, pulovăr, fes pentru cap: fata, amețită, nu spune nici pâs! Și – la somn!

Nu știu ce-a fost peste noapte, fiindcă am dormit – buștean, în camera duhnind a băutură; iar colegii de cameră nu s-au sesizat...

Dimineața, din cubiculul fetei nu răzbătea nici un sunet. Neavând cu ce s-o mai ajut, am plecat la ale mele...

Seara, așezate pe pervazul ferestrei, găsesc – spălate - hainele împrumutate de mine, cu un bilețel: “Nice to meet you! ” - probabil, e ceva mai mult decât un simplu “mulțumesc”...

Așa că – nu uitați să luați la drum pălinca salvatoare!

---

VIZUALIZĂRI: 658 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI